20 octombrie, inmanarea carnetului de membru USR

Această prezentare necesită JavaScript.

interviu TeleM 1

interviu TeleM 2

interviu TeleM 3

interviu TeleM 4

Eu, străbunica mea I

ELENA CARDAŞ

roman

Şi Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte spunând: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei tale. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele de sub pământ. Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău şi sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la a treia şi la a patra generaţie celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la a mia generaţie de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.( Exod 20,1-6)

Am zărit în una din zile un afiş lipit cu scoci pe vitrina librăriei de la colţul străzii: Petre Negrea – Timpul nedefinirii – poezii. Am citit şi am recitit. Nu-mi venea să cred: îţi lansai ultimul volum de poezie. De ce nu ne-a anunţat nimeni despre eveniment? De ce nu ai trecut tu însuţi să ne inviţi, pe mine şi pe Claudia? Ce întrebare! Cine eram eu? Eram probabil o simplă cunoştinţă, genul acela de femeie pe care o saluţi pe stradă şi apoi te întrebi unde oare ai cunoscut-o şi oare cum o fi chemând-o. Mai ştiam că nici nu ţii la astfel de evenimente, o făceai numai şi numai de hatârul editorului tău. Ieşirile tale în lumina rampei erau un supliciu. Evenimentele acestea treceau pe lângă tine aşa cum trec ploile verii, fără să lase urme, fără să ceară vreo laudă, deşi din ele creşte iarba, înfloresc pomii şi tot universul se pune în mişcare.
Tu scrii pentru tine, lumea din jur nu există. Uneori mă întreb dacă eu exist undeva în fiinţa ta, fie şi în ultimul foton sechestrat de memoria retinei ochilor tăi negri. Sau dacă am existat măcar o secundă acolo, sau dacă voi exista vreodată. Dacă îmi ştii cel puţin numele. Probabil că nu, aşa cum nu ştii cum îţi citesc cu răsuflarea tăiată fiecare volum, fiecare articol de revistă, cum nu ştii cât de tare îmi bate inima atunci când te văd trecând prin mulţimea străzii atât de absent, dus în lumea ta, întotdeauna descheiat la ultimul nasture de la cămaşă, cu părul tău rebel, pe care bănuiesc că nu ţi-l tunzi niciodată, ci el se roade zilnic, micrometru cu micrometru în legănarea lui, de umerii tăi. Umerii tăi de care m-aş agăţa ca o liană de mi-ar fi permis să devin vegetală.
În sala de marmură a teatrului, lume pestriţă. Nu cunoşteam pe nimeni în afară de câteva oficialităţi, de câţiva actori, de tine şi amicii tăi, scriitorii. Tu nici nu erai acolo întru totul, eram sigură de asta după privirea ta absentă şi puţin stingheră. Îţi urmăream ca printr-un ochean, fiecare gest, fiecare contracţie a feţei, fiecare zâmbet, retina mea înregistra precum o cameră digitală orice mic amănunt. Nu mi-ai aruncat nici o privire, nu mă căutai printre cei veniţi acolo, eram într-un fel prezentă, într-un alt fel atât de absentă. Universul tău mă nega, oricum nu venisem acolo ca să-ţi atrag atenţia, eram o femeie, una oarecare în mulţime. Venisem doar ca să te văd, simpla ta apropiere era oricum o sărbătoare pentru sufletul meu. M-am aşezat în penultimul rând, cuminte, vinovată de o vină inocentă, aceea că voiam să te privesc, să te aud, să mă simt contemporană cu tine fie şi pentru o jumătate de oră. Poeţii urbei erau prin preajmă-ţi, desigur, te lăudau rând pe rând la microfon, aveam senzaţia unui fel de schimb de amabilităţi şi de periere reciprocă a orgoliilor.
Poezia se citeşte greu şi din ce în ce mai puţin, nici măcar poeţii nu se mai pot citi ei între ei. Şi totuşi, atât de multă lume în sală, îmi spuneam. Cine sunt, de unde vin? Ar fi, desigur, categoria colecţionarilor de autografe. Şi a iubitelor anonime din care făceam şi eu parte. Şi a celor care aşteaptă cocteilul nelipsit de după lansare. Mai ales vinul.
Ţi-am cumpărat cartea, am oscilat câteva secunde între a mă aşeza la coadă, pentru autograf, dar am ales să plec repede, să nu cumva să mă răzgândesc. Nu aş fi suportat să-ţi văd zâmbetul de protocol, voind să-mi transmiţi că eşti încântat sau cel puţin surprins că mă vezi acolo. Ce ai fi putut să-mi scrii pe prima pagină decât o banalitate pe care tu însuţi ai fi detestat-o de la primul şi până la ultimul cuvânt. Nu ar fi fost nimic personal. Nici din tine şi nici special pentru mine.
Am plecat cu pas grăbit, încercând să nu alunec cu tocurile mele prea înalte pe scările lucioase ale teatrului, am intrat înfrigurată în casă, mi-am lăsat, neglijent, pantofii la intrare, m-am ghemuit în fotoliul de lângă fereastră cu pardesiul pe mine şi am început să răsfoiesc. Cu sfială, de parcă aveam în mâini o carte sfântă. Pe spatele volumului am privit dezamăgită la fotografia ta atât de impersonală, alb-negru. Priveai aiurea, ca un drogat, nici măcar nu zâmbeai, nu semănai deloc cu tine. Fotograful era un idiot, iar ţie nici nu-ţi păsa de nimicurile astea. Păcat. Mi-aş fi dorit să fii în acea poză Petre cel din inima mea, să te pot privi în ochi, să visez nopţile că te întrupezi de acolo şi vii să mă atingi în lumea concretului. Aveam însă ceva mult mai preţios în palme: cartea ta, sufletul tău materializat. O ţineam în mână cu teamă şi curiozitate în egală măsură. Acolo erai tu şi numai tu, care nici măcar nu mă cunoşteai. Habar nu aveai cine sunt şi cât de mult fiinţa ta a început să devină pentru mine o obsesie.
Am citit întreg volumul, pe nerăsuflate, poezie cu poezie, fără să înţeleg nimic la început. Apoi mi-am amintit, spuneai la lansare, memoria mea derula precum o bandă de magnetofon: „Poezia nu trebuie înţeleasă, ea trebuie trăită. Trebuie să te pătrundă aşa cum te pătrunde muzica. Aşa cum te pătrund sentimentele. Poezia nu cere explicaţii şi nici comentarii. Poezia e făcută dintr-o plămadă de suflet, cine poate traduce sufletul omului?”
Am reluat lectura, dar mă loveam de fiecare cuvânt al tău ca de ceva alb, opac şi translucid în egală măsură, cu o duritate suficient de fragilă, precum de coaja unui ou. Dacă aş fi lovit mai tare, desigur că aş fi reuşit să o sparg, dar unde mai era atunci misterul? Apoi m-a cuprins un sentiment şi mai straniu, am avut revelaţia că tu, fiinţa ta, este precum o sferă. Perfectă. Fără început şi fără sfârşit, fără riduri, fără nici o impuritate, autosuficientă. Trăieşti acolo, ascuns, asemenea unui gălbenuş de ou, protejat de lume prin cuvintele tale puţin gelatinoase, puţin elastice, aşa cum ai avea în juru-ţi albuşul hrănitor, ocrotitor şi misterios, amortizând de fiecare dată contactul fiinţei tale cu împrejurul violent în care te-ai născut. Citindu-te, asta am înţeles despre tine: că nu vei ieşi niciodată din starea asta a ta, că nu îţi doreşti nicidecum să te întrupezi într-un puişor gălbior şi pufos, plăpând, nesigur, imperfect, viu şi tocmai de aceea vulnerabil. Nu îţi doreşti să spargi niciodată învelişurile tale protectoare cu un cioc mic, de materie cornoasă, banală, murdară şi muritoare.
Am simţit pe cerul gurii o lacrimă, nu greşise drumul, acolo parcă se născuse singură. Înţelegeam, citindu-te, că drumul meu spre centrul universului tău îmi este interzis. Nu voi putea fi niciodată a ta, îmi spuneam, trăim în universuri paralele. O singură şansă ar mai fi, una dintr-un milion, din mii de milioane: să am răbdare să vină dimineaţa în care flămând, Timpul se va hotărî să-şi facă o omletă delicioasă, garnisită cu puţină brânză sau şuncă, poate o roşie bine pârguită şi două frunze de pătrunjel sau de mentă. Asta după inspiraţia de moment şi pentru culoare, se înţelege. Iar pentru că reţeta spune că al doilea ou e neapărat necesar pentru omleta perfectă, să mă aleagă, ce minunat ar fi, pe mine. Apoi, după ce ne va sparge unul de celălalt într-o banală şi incredibil de surprinzătoare atingere, ne va răsturna pe amândoi în acelaşi vas de cristal şi cu o furculiţă din aur, ne va amesteca îndelung, contopindu-ne fiinţele într-un tot inseparabil. Va fi îmbrăţişarea noastră definitivă, ultimă, perfectă, iar tu vei tresări când îmi vei simţi atingerea, stânjenit de această intimitate impusă, uluit să realizezi cum de poate fi atât de materială dragostea. Dragostea aceasta pe care o port în mine ca pe o povară, pură şi detaşată de actul obsesiv al fecundării.
Desigur, Timpul nu se va lăsa nici o clipă înduioşat, va pune sare şi puţin piper peste noi, ne va răsturna cu grijă în tigaia de teflon şi, savurându-şi talentul de bucătar, ne va închega la foc mic, întorcându-ne pe o parte, apoi pe cealaltă încet, încet, până vom prinde culoarea perfectă, cea a soarelui la apus. Ce ameţeală dulce mă va cuprinde şi ce perfect va veni moartea pentru mine, nici nu-ţi imaginezi. Ce uşoară mă voi simţi absorbită în tine, ocrotită de tine, când Timpul ne va răsturna pe amândoi, încă aburind, în aceeaşi farfurie de porţelan fin, pictat cu floricele multicolore şi încet, fără grabă, ne va tăia în bucăţi mici şi ne va devora cu grijă spre delectarea papilelor lui gustative.
Timpul este un gurmand rafinat, nu-ţi face griji! Va rămâne în farfurie doar mirosul sufletelor noastre şi pătrunjelul verde. Aşa, pentru culoare, se înţelege! Apoi, râgâind satisfăcut, va merge să-şi facă siesta tolănit într-un norişor confortabil, răsfoind ultimul tău volum de poezie, oprindu-se poate o secundă în timpul nedefinirii.

De o vreme încoace, dimineaţa, când îmi spălam faţa, începusem să îmi simt pielea ca de hârtie creponată. Era o senzaţie din ce în ce mai supărătoare. Aproape o obsesie. Mă uitam cu atenţie, apropiindu-mi obrazul de oglindă: riduri fine care nu mai dispăreau după o noapte bună de somn. Nici crema antirid nu mai ajuta, ca altădată. Nici vitaminele, nici ginsengul. Era evident. A venit şi pentru mine acel timp în viaţă, când generaţia Coca-cola devine cum-necum adepta gerovitalului. Acceptam greu sau, ca să fiu sinceră, nu voiam să accept. Mi se părea nedrept de devreme. Am crezut atât de mult că voi fi privilegiată, că nici bătrâneţea şi nici moartea nu vor veni în trupul meu. Nu e aşa. Pentru nimeni nu e aşa, dar mi-a plăcut o vreme să cred că sunt nemuritoare şi pururea tânără.
Prin gesturi aproape mecanice mi-am întins bine fondul de ten, fardul de pleoape, de obraz, pudra mată, rujul, toate în cele mai naturale nuanţe încât nici să nu se vadă retuşul, şi am mai câştigat, măcar psihic, vreo 5-6 ani. Nu contează. Oare de ce ni se pare că de la o vârstă nimic nu mai contează? Dacă ai şti ce fiinţă stupidă am fost cândva! La 20 de ani, de exemplu, câtă plăcere aveam în nimicuri ieftine şi câtă energie investeam în a-mi alege haine la modă şi incomode! Atât de artificială şi plină de ifose am fost cândva, nici nu-ţi poţi imagina! Ce importanţă mai are?, ai să întrebi. Ai dreptate: ne schimbăm atât de mult şi poate nepermis de des de-a lungul vieţii, încât stau şi mă gândesc cine sunt acum şi dacă cel puţin sunt rudă cu mine, cea din trecut. Nici măcar atomii din care am fost făcută nu au mai rămas aceiaşi, oare asta ar explica schimbarea? Viaţa cui o trăiesc acum? Viaţa cui am trăit-o atunci? Şi dincolo, cu ce mă duc, cu care din cele pe care le-am numit rând pe rând „mine”?
Am pus ibricul pentru ceai pe aragaz, iar în cană pliculeţul de Lipton, felia de lămâie şi zahărul, ca de obicei. Durează cam cinci minute până dă apa în clocot. Îmi aduc aminte că în acea noapte te-am visat. Vorbeam şi râdeam, într-un fel greu de explicat eram aproape de cer, nimic altceva, cred că era doar o percepţie subconştientă că alături de tine aş fi fericită veşnic. Şi poate puţin ocrotită de moarte. În vis erau doar sufletele noastre şi atât. Trupul acesta obosit, mâinile mele cu pete maronii, şoldurile mele cu celulită, ridurile mele de pe decolteu şi din colţul ochilor nu existau.
Am deschis calculatorul. Tom îmi scrisese, ca de obicei. De acolo, din biroul lui, îmi scrie întotdeauna foarte târziu în noapte, înainte de a pleca de la firmă. Administrează o reţea de calculatoare şi îşi face singur programul de lucru. Şi, pentru că e un mare somnoros, începe pe la prânz şi termină după miezul nopţii. Şeful lui acceptă asta, spune că oamenii trebuie folosiţi atunci când bioritmul lor dă maximum de randament. Cică aşa au dovedit nu ştiu ce studii. Trebuie să fie un om deştept, şeful ăsta al lui.

„Dragă mamă. Clima de aici e ciudată. Nu e ca acasă. Nu ninge, nu plouă, e mai mult o ceaţă rece. Sunt curios cum o să fie la vară. Am înţeles că nu e caniculă, aşa, ca la noi. Oh, da cât mai este până atunci! În timpul săptămânii mai e cum mai e. Sâmbăta şi duminica mi-e cel mai greu, m-aş duce la birouri, dar şefu ar putea crede că vreau bani în plus. Eu m-aş duce pe gratis da oricum nu ar pricepe de ce, m-ar trimite la un psiholog. Nu am TV, nu am radio, nu am PC. Cărţi nu am, nici presă nu pot citi, m-aş uita ca prostu doar la poze şi la hârtia lor super fină şi lucioasă. Ce să fac, că ştiu din toate limbile câte puţin da nu şi păsăreasca lor. Mă gândesc să-mi iau un papagal, o mâţă, oricum, ceva viu.
Am înţeles că se ajunge uşor la Marea Nordului şi vara mulţi se duc în week-end la plajă. Nu se dezbracă şi nu prea stau la soare pe nisip, aşa ca noi, dar le place să se plimbe pe malul mării, le place briza. Iarna mulţi se duc la schi în Elveţia. Alţii merg la Paris, este tren direct, o oră de mers. Poate o să vorbesc cu Gury şi o să mergem şi noi să căscăm gura pe acolo. Să vedem cum sunt franţuzoaicele. Să ne facem cumpărăturile la Paris. Ei, cum îţi sună? Bine, sper. Visez să vii la mine, doar să mă aranjez niţel, să prind cheag, şi să te duc la Paris o zi, două. Numai noi doi. O să te las să-ţi alegi un parfum din acela, cum îţi doreşti.
Azi am un tonus foarte bun. Am scăpat de nişte „bug”-uri din sistem şi şefu e fericit dis-de-dimineaţă. Erau nişte chestii vechi şi nimeni nu le-a dat de capăt. Eu sunt mai tipicar, mai chiţibuşar, aşa că am avut răbdare şi am salvat onoarea echipei. Echipă am scris? Da, desigur, recitesc şi asta am scris: echipă. Şeful nostru a ştiut ce face: ne-a adus aici de peste mări şi ţări şi ne-a pus să facem un lucru împreună. Nu e nici un belgian get-beget printre noi şi mă tot întrebam cum de? Suntem din cele patru zări şi, dacă ceva scârţâie, ne întoarcem fiecare de unde am plecat. Nimeni nu vrea asta, că nimeni nu a venit de prea bine aici. Aşa că, ne place sau nu, trebuie să facem echipă. Toţi sau nici unul. Şeful ştie că ăsta-i secretul afacerii lui bune, ştim şi noi, dar crede-mă, ce-ţi scriu acum sunt speculaţii pur teoretice. Chiar dacă era o idee de pornire, nimeni nu are sentimentul că e obligat cu ceva. Nu ştiu cum să-ţi explic, e mare lucru să faci cu plăcere şi nu din obligaţie toată munca. Până acum nu am nici un motiv de părere de rău. Când o să am sentimentul ăsta să ştii că o să mă întorc acasă. Tom.”

De când a plecat Tom, viaţa mea s-a schimbat. Parcă pendulez între doi poli care mă atrag şi mă resping deopotrivă. Unul e Tom, cu siguranţă. Scrisorile lui îmi dau tonusul zilnic, sunt precum aerul. De când a plecat, legătura dintre noi e parcă mult mai intimă. Pe vremuri, mai degrabă convieţuiam unul lângă celălalt. Acum nu mai luăm cina împreună, dar vorbim mai mult ca atunci. Acum ne e mult mai bine, poate, la amândoi. Când era acasă arareori îmi povestea despre ceea ce face sau gândeşte. Uneori intram în angoasa că îl îndepărtez de mine, că nu ştiu să mă comport ca o mamă normală cu băiatul meu. Bănuiam mai tot timpul că are secrete faţă de mine, că îmi ascunde ceva. Mereu îmi imaginam că trebuie să aibă o prietenă şi se jenează să-mi povestească despre ea. Până şi educaţia sexuală i-au făcut-o colegii, şcoala, filmele şi, desigur, bunicul. Probabil un băiat se descurcă mai uşor cu un tată al lui decât cu un bunic. Nu voi şti niciodată cum ar fi fost viaţa mea şi a lui Tom dacă Mihnea nu ar fi plecat în pădurile lui tropicale. Acum scrisorile de fiecare dimineaţă parcă mi l-ar da înapoi pe fiul meu. E precum Tom s-ar întoarce la mine. Această distanţă de mii de kilometri ne apropie într-un mod pe care nu l-aş fi putut bănui înainte de plecarea lui. Atunci am crezut o clipă că poate fuge de mine. Nu, Tom voia o altă viaţă, nu neapărat departe de mine, ci departe de o lume plină de incertitudini. E bine aşa. Tom a fost înţelept.
Al doilea pol? Al doilea pol sunt chiar eu însămi, ruptă în două de iubirea mea fără leac pentru tine şi ce-mi părea atunci fără finalitate. Ruptă în două, supravieţuind, în derivă, făcând lucruri de care nici eu nu eram prea convinsă că merită efortul, nereuşind să mă găsesc în adâncuri. Pe dinafară păream un om obişnuit, pe dinăuntrul meu ştiu că nu semăn cu alţii, e ceva pe care nu-l pot defini niciodată, ceva care nu-mi aparţine, care sălăşluieşte în mine de la naşterea mea, dar pe care nu-l pot nicidecum controla. E ceva transmis din generaţie în generaţie. Mă uit ades la părul meu, la fel ca al mamei mele, ca al bunicii, Dumnezeu să o odihnească. Mă uit la mâinile mele şi nu-mi pot da seama de la cine sunt. Or fi de la bunicul pe care nu l-am cunoscut? Mă simt reconstituită din mici detalii de împrumut, un puzzle ansamblat din fragmente care au reuşit să supravieţuiască morţii. Iar dacă dinafară sunt aşa, probabil că şi prin înăuntrul meu e asemenea, de ce nu s-ar păstra aceleaşi legi? Dar cine supravieţuieşte în mine şi de ce nu reuşesc să se împace strămoşii mei unii cu alţii, nu înţeleg! Nu pot întreba pe nimeni. Aş părea o ciudată, desigur, orice om trecut de jumătatea vieţii ar trebui să ajungă să se definească într-un mod coerent. Par un om obişnuit dar eu mă cunosc şi ştiu că normalitatea mea nu este decât rezultatul unei educaţii şi al faptului că am copiat corect un anumit model de comportament, specific uman. Am învăţat să vorbesc, să mă îmbrac, să gătesc, să fiu politicoasă, să scriu cărţi, articole în ziar, să îmi dau examene. Dar pe dinăuntrul meu, eu, Aurora Hatman necenzurată, cine sunt? Niciodată nu am răspuns la întrebarea asta.
Am recitit scrisoarea de la Tom. Mi-a venit în minte că uite, băiatul meu a rămas un optimist incurabil. Uneori îmi place să zic că moşteneşte asta de la mine. Dar ştiu că nu e aşa, doar educaţia pe care i-am dat-o l-a făcut să fie astfel. Am încercat să nu-i tai din aripi niciodată, aşa cum au făcut cu mine părinţii, profesorii, lumea în care mi-a fost dat să mă nasc. Am preferat să-mi smulg mai degrabă mie, una câte una, fiecare pană, cu durere, decât să mă ating de copilul meu. Şi cred că am făcut ceva bun. Chiar dacă mie mi-au mai rămas acum doar două perechi de oase, stând şi ele să cadă din articulaţia umărului, puiul meu poate să zboare! Puiul meu şi-a putut păstra aripile!
Puţini rămânem cu ele când devenim maturi. Nici nu ţin minte când au început să-mi crească ale mele, pregătindu-mă pentru zbor, acoperite mai întâi de puf, precum al bobocilor de raţă, apoi cu pene adevărate, ca de lebădă. De mică ai mei m-au dus la teatrul de păpuşi. Poate că de acolo a început totul, sau poate că de la serile de teatru radiofonic în bucătăria bunicii, poate de la poveştile nemuritoare citite de tata.
Poate că totul a început mult mai târziu, când am mai crescut, şi, împreună cu Sanda şi cu tata, mergeam, stagiune de stagiune, la teatrul nou construit pe atunci. Acolo actorii erau, în sfârşit, adevăraţi. Erau mai mult decât o imaginaţie de a mea. Erau ceva magic. Le urmăream destinele şi jocul cu sufletul într-o continuă mirare. Asta până într-o zi când, la liceu, s-a făcut o trupă de teatru. M-au selectat pentru un rol minuscul, într-o piesă moralistă despre câţiva băieţi răi şi o elevă silitoare, adică eu, pusă pe spionat şi dejucat planuri. Momentul de care trebuia să fiu cea mai mândră era atunci când îi denunţam în scris la directorul şcolii. Atunci am avut, cred, întâia mare deziluzie din viaţă, şi nu din cauza rolului: Cornel Vodă, actorul după care inima mea suspina în taină, cel ce descoperise o stea fără nume şi găzduise la el în casă o frumoasa aristocrată, un tip blond, fermecător, romantic, ne-a fost repartizat la echipa liceul nostru, îndrumător. Atunci am văzut că poate să se mânie, că ţipă, că râde, că nu era blond, ci avea părul decolorat cu perogen, că fuma mult şi-i cam tremurau mâinile cu degetele lor îngălbenite de la nicotină. Nu era nici pe departe artistul de pe scenă, mirosea a ţigară şi nici măcar glasul lui nu mai era al lui. Era intransigent cu noi la vocalize, nici un pas nu-l făceam fără ştirea lui pe scenă, nici o privire nu era negândită mai înainte de el. Multă muncă, deşi aveam doar câteva replici pe care le repetam mereu, mereu, mereu. Erau lucruri obositoare iar Cornel Vodă niciodată nu era mulţumit de noi. Uneori îmi părea atât de caraghios în schimonoselile lui şi aproape îl uram pentru supliciul la care ne supunea. Nimic din ceea ce mi se păruse odinioară a fi uşor, firesc şi natural pe scenă, nu mai era chiar aşa. Probabil că atunci a fost vremea când trebuia să mă maturizez şi aripile mele tocmai năpârleau. Dar cu piesa aceea stupidă am reuşit să luăm un premiu şi am cunoscut fiorii dulci pe care ţi-i dau scena, aplauzele, îmi plăcuse teribil să fiu vedetă. Magia mă prinsese bine şi, deşi dezamăgită de experienţa mea cu Cornel Vodă, teatrul rămânea un ceva de care nu mă puteam rupe.
La începutul ultimului an de liceu ai mei m-au întrebat încotro vreau să merg mai departe. Eu am răspuns cu o sinceritate dezarmantă: mă voi duce la facultatea de teatru. Ce scandal a ieşit! Şi nu din motivul ca acolo s-ar intra greu!
-Actriţele sunt femei uşoare, asta vrei tu să fii în viaţă? De unde până unde gândul ăsta la tine? Ai numai de 10 în carnet! Îţi bagi imediat minţile în cap şi termini cu prostiile, ai înţeles? Soră-ta e ingineră, la casa ei, ţie unde-ţi umblă capul? Te rog să te gândeşti bine, că altfel scot milităria din pod. Ai înţeles?, au fost vorbele tatei.
-Am înţeles.
Înţelesesem doar că au avut destule pe cap o viaţă şi că acum erau şi ei vlăguiţi de puteri încât nu trebuia să le fac probleme de nici un fel. Sandu era în spatele meu ca o umbră, eu trebuia să-i ispăşesc toată vina de a se fi născut. Aşa s-a spulberat, ca un frumos balon de săpun, acel gând. Nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea dacă deveneam vreodată actriţă, dar cel puţin mi-aş fi trăit visul. Cu riscul de a-mi fi înghiţit o mulţime de lacrimi. De parcă în toată viaţa mea nu tot asta aş fi făcut!
Am urmat, cum ştii, filologia. Cu asta ai mei au fost de acord. Pentru o fată meseria de profesoară e bună şi rezonabilă, ziceau ei. Şi nu foarte grea: ai o programă şi te ţii de grafic. Iar dacă se întâmplă să găseşti elevi visători, ce vor să spună şi alte cuvinte în afara celor obligatorii, trebuie să faci cu aprobare de la director un cerc de literatură în timpul tău liber, deci fără bani în plus la salar. Uneori întâlnesc pe stradă foşti elevi, mă salută. Nu reuşesc să-mi aduc aminte niciodată numele vreunuia. Oarecum mă simt vinovată faţă de generaţia lor. E unul din motivele pentru care m-am retras. I-am învăţat doar să memoreze cuvintele altora şi atât. Erau vremuri în care nimic din sufletul lor sau al meu nu trebuia să se vadă, nimeni nu trebuia să se evidenţieze în vreun fel sau altul. A gândi era un păcat şi eu eram obligată să sancţionez de fiecare dată orice ieşire din tipar. Nu mi-a plăcut ceea ce am fost. Nu cred că am avut nici vocaţie, nici voinţă, nici putere. Zece ani am făcut o muncă inutilă. Planuri de lecţii, corecturi de teze, olimpiade, bacalaureate. Zece ani.
La teatru, nu ştiu cum, am evitat să merg multă vreme, de parcă eram un criminal ce ocoleşte sistematic locul crimei. Cornel Vodă a plecat la Piatra Neamţ, apoi la Bucureşti. Uneori îl văd la televizor. Iubitul meu de taină a îmbătrânit, are riduri adânci şi părul cărunt. Oare ar fi fost posibil să fi împărţit cu el aplauze pe aceeaşi scenă? Oh, ce mai contează asta! La anii mei, azi eram undeva în figuraţie sau jucam rol de văduvă de război, de bunică. Gloria nu ţine o veşnicie pentru nimeni.
Astea erau gândurile mele în acea dimineaţă. Trebuia să ies din casă, trebuia să-mi aranjez rapid moralul pentru o nouă zi. Uneori o rochie frumoasă poate face asta. Numai o femeie poate să înţeleagă legătura dintre o rochie şi spiritul ei. Am luat umeraş cu umeraş până am găsit ceva ce-mi convenea. O rochie dintr-un material creponat, gri-mov, cu un decolteu generos, străjuit de dantelă neagră, la fel ca şi mânecile. O curea lată, cu o cataramă cu strasuri o făcea elegantă, veselă şi sobră în egală măsură. Era o ţinută perfectă pentru acea zi: aveam o mulţime de lucruri de făcut. Îmi propusesem să-mi fac ceva timp şi să ajung la editură, de prea mult timp amânam asta şi trebuia să decid asupra copertelor. De parcă ar fi avut vreo importanţă, nu cumpără nimeni cartea pentru copertă! Nu o va cumpăra nimeni, deloc, îmi spunea inima. „Modernismul teatrului românesc interbelic”, cine ar fi interesat de aşa ceva? Dar nu se putea să-mi iau doctoratul dacă nu aveam măcar o carte publicată. Nu te întreabă nimeni de tiraj sau vânzări. Dar trebuie să le arăţi că ai preocupări standard. Oare s-a schimbat ceva în mentalitatea noastră? Foarte puţin, de vreme ce unele lucruri inutile sunt totuşi obligatorii. Aşa că a trebuit să pun divagaţia mea din teza de doctorat pe vreo sută de pagini, apoi să intru în banii strânşi pentru concediu. Şi acum stau şi mă gândesc de ce am făcut-o şi dacă a meritat efortul.
Exersasem bine, cum îţi spuneam, de-a lungul anilor arta de a mă descurca în cele două lumi total diferite şi diametral opuse în care trăiam. Aveam o lume secretă în interior, alături de Tom, de calculator şi de scrisorile lui, un fel de cordon ombilical încă incomplet secţionat, în casa mea, cu geamuri matizate încât să pot privi doar lumina nu şi blocurile cenuşii de vizavi. Cealaltă, în exterior, mimând normalitatea într-o comunitate cu care nu am de împărţit decât nevoia de a câştiga un ban. Pentru că încetul cu încetul, ca şi în învăţământ, şi în cultură, entuziasmul se estompează şi lasă locul rutinei, precum rugina înlocuieşte treptat, încet dar sigur, fierul.
Mă tot gândesc la tine şi te invidiez. Tu ţi-ai urmat steaua. În lumea ta pari fericit. Cum de reuşeşti? Cum de reuşeşti să te amesteci cu lumea şi totuşi să fii atât de solitar? Cum poţi trăi mai multe vieţi în una singură fără ca nici una din ele să nu le incomodeze pe celelalte? Sau e doar o aparenţă, eşti în esenţă la fel ca şi mine, ne jucăm bine rolurile şi atât. Dincolo de pielea noastră nu mai pătrunde nimeni.
Nu ştiam dacă te voi vedea în acea zi. Întotdeauna întâlnirile noastre erau neprevăzute. Asta mă făcea să ies în fiecare zi din casă ca şi cum m-aş fi dus la o întâlnire cu tine. Pierdeam, tocmai de aceea, un timp generos în oglindă. Şi, dacă mă gândesc bine, privirea mea devenise, cu fiecare zi ce trecea, una de adolescentă întârziată. Desigur, unii mă invidiază, alţii mă compătimesc, pentru mulţi sunt o enigmă, se spun verzi şi uscate despre viaţa mea secretă, sunt judecată de fiecare după propriul tipar, dar nu îmi pasă. Ei se înşeală mereu, iar eu îmi fac iluzii în zadar. Nu-mi imaginam atunci cum ar putea o femeie la 46 de ani să mai stârnească interes pentru tine. Simţeam pe umeri apăsarea micimii mele, apăsarea ce mi-o dădea gândul că în fiecare zi voi continua să trăiesc aşa, la fel ca ieri, la fel ca mâine, într-un anonimat făcut public, cu speranţe ieftine în buzunar, cu gândurile la Tom, cu inima la tine, fără ca ceva cu adevărat semnificativ să mi se întâmple.
Prinsă de gândurile astea toate, am uitat în acea dimineaţă de ceaiul meu obişnuit. Se auzeau sfârâind ultimele picături de apă în ibric. Nu ştiu de ce mi-am adus aminte tocmai acum acest inutil amănunt, poate mă irita zgomotul acela, dar cred, mai degrabă, că mă irita cel mai mult faptul că începeam să uit. Am închis aragazul, apa, centrala, calculatorul, televizorul. Mi-am pus haina, m-am mai privit odată în oglindă, cu ochii tăi, reflex vechi şi inutil. Am ieşit din scara blocului, cercetând aerul anotimpului în care pluteam, încercând să-i găsesc ceva cât de cât prietenos. Mijloc de toamnă, cu cer vineţiu, cu ceaţă şi frig. Tom îmi scria că şi acolo, la el, în Belgia, e cam la fel. Vremea.

„Dragă mamă, ştii tu cum sunt. Mă dau de multe ori mai tare şi mai mare decât trebuie. Îmi dau seama după lucruri neînsemnate cât îmi lipseşti. Îmi lipseşti tare mult. Îmi aduc aminte, de exemplu, tu întotdeauna mi-ai cumpărat pantofii. Ştiai care-s din piele, care nu, care ţin, care-s cusuţi sau nu, tu ştiai aşa de multe despre lucruri neînsemnate. Recunoaşte măcar acum, că nu am suferit niciodată de boala adolescenţilor care vor întotdeauna numai şi numai ce nu le place părinţilor. Vezi, dacă te gândeşti bine, nu ţi-am fost chiar o povară pe cap. De ce mi-am adus aminte tocmai de pantofi? Pentru că mă uit chiar acum la cei din picioare şi constat că într-adevăr ţin, sunt comozi, moderni şi eu nu ştiu dacă aş fi în stare să-mi găsesc alţii la fel de buni de unul singur.
Lasă asta, să nu-mi spui că plângi. Gândeşte-te că nu sunt handicapat. Mă descurc cu lucrurile mari, dar nu cu cele mici, ce să fac! Sunt bărbat adevărat. Acu ce să-ţi mai scriu: mi-am luat bicicletă, deşi nu ăsta era planul meu prioritar. Aici însă toată lumea merge la slujbă cu bicicleta. Ciclismul e sport naţional. Au ăştia de aici un cult pentru oxigen, mamă, mamă. Nici nu ar mai respira de s-ar putea, să nu-l consume pe tot. Aşa că numai oamenii snobi merg cu maşina, cei grăbiţi cu autobuzul, iar cei inteligenţi au bicicleta. În concluzie, m-am conformat regulilor, ca un tânăr belgian ce pretind că mi-s! Gata, ţi s-au uscat lacrimile? No problem, e OK, atât doar că după cei 4 km. dus plus tot atâţia întors mă cam doare….hmmm…unde mă pupai tu când eram mic de tot, cât un pui de Avicola. Lasă-l în pace, se tăbăceşte el. Şi poate îmi mai cresc ceva muşchi suplimentari, că piele şi oase am destule. O singură dilemă am, şi calculele mele inginereşti nu ajung: la cât gâfâi oare nu consum mai mult oxigen belgian decât aş consuma cu o decapotabilă pe acelaşi traseu? Te pup, Tom”

Ştia că sunt din când în când o plângăcioasă. Copilul ăsta a fost o minune pentru mine. A fost deopotrivă şi durere. Au fost gemeni. Tom s-a născut primul, o bucăţică de carne vânătă, ca un pui de Avicola, are dreptate, aşa îi spuneam în joacă atunci când mă întreba cum a venit el pe lume. Îi răspundeam că barza mi-a lăsat într-o dimineaţă la geam un ou şi, când l-am spart, din el a ieşit Tom, mic şi vânăt ca un pui de Avicola. Avea puţin peste un kilogram când a venit pe lume puiul meu.
Ce spasme, ce înverşunare, ce încordare a fost în trupu-mi, nu ştiu. Ştiu doar că al doilea băiat nu putea ieşi din mine, cu ombilicul înfăşurat dimprejuru-i, l-am ţinut captiv ca într-o temniţă, nepermis de mult, suficient cât să moară. I-am fost loc de zămislire, de tortură şi mormânt în acelaşi timp. Undeva, în locuri bântuite ca de coşmar, mă simt o prunc-ucigaşă. Nici Freud, de s-ar întoarce, nu mi-ar scoate din minte jalea pe care o am scrijelită ca pe un tatuaj permanent. Nu o am în minte, jalea asta, ci o am în inimă, e înnodată acolo pe vecie şi adânc, între fibrele ei musculare.
Tom nu ştie prea multe. La început l-am considerat şi pe el vinovat, o oră, o zi, nu-mi mai aduc aminte, a trecut. Poate numele lui pare ciudat pentru mulţi. L-am botezat cu un singur nume: Toma. Înseamnă geamăn, jumătate, bucată. Atunci am vrut să mă pedepsesc pentru totdeauna: ori de câte ori voi spune Toma, să-mi aduc aminte că e doar o jumătate de viaţă şi că cealaltă am ucis-o eu însămi. Dar Tom s-a dovedit a fi un copil cu adevărat minunat, drăgălăşeniile lui păreau că spală din povara mea. Când era mic mă întreba:
-De ce pe mine mă cheamă Tom? Sunt motan?
Şi eu îi răspundeam că i se trage de la povestea Tom-Degeţel, mic şi curajos, şi el era foarte încântat că poartă numele unui erou de poveste. Iar eu am început să uit de ce l-am botezat Toma şi copilul meu a rămas un perpetuu Tom–Degeţel.
Uneori cred că întreaga mea familie e ciudată. Fiecare generaţie cu ciudăţeniile ei. De străbunici am auzit doar nişte poveşti ciudate. Dintre bunici, doar pe bunica Rusalda am cunoscut-o. Azi doar locul mormintelor lor li-l mai ştiu, când după Paşte mergem la cimitir, aprindem câte o lumânare şi-i pomenim pe toţi, cei cărora le ştim mai degrabă numele, nu şi chipul, viaţa, sufletul. De parcă nu ar fi fost niciodată aievea, aici, vii, cu vise, cu speranţe, cu spaime, cu dureri, cu regrete. Când mă gândesc uneori la mama şi la tata, îmi spun că indiferent ce drum ai în viaţă, nimic nu-i uşor şi nimic nu te scuteşte de nopţi nedormite şi de zbucium. Destinele noastre par în egală măsură asemenea, în egală măsură diferite. Este ceva ce nu se pierde, un fel de spirit comun, pe care îl iei cu tine oriunde în lume. Dar în aceeaşi măsură ai viaţa ta, diferită de a celor din neamul tău. Părinţii mei au făcut nu demult nunta de aur. Mai frumoasă poate decât cea de acum jumătate de secol. Aşa i-au prins vremurile. Dar din partea asta au trăit împăcaţi şi mulţumiţi cu ale lor şi ne-au crescut. Aşa cum le-a orânduit Dumnezeu soarta.
Mona a fost prima venită pe lume. Acum e şi ea bunică, în celălalt capăt de ţară. Nu ne-am mai văzut demult şi ne sunăm destul de rar. Ne iubim într-un fel ciudat, ne simţim de la distanţă, nu ne trebuie multe cuvinte. Apoi, după Mona, s-a născut Sandu. Fără esofag. Hrănit cu perfuzii şi cu o pâlnie direct prin stomac din prima lui zi de viaţă. L-au tot operat, din când în când, după cum credeau medicii că-i mai cu folos. Dar singura realitate era, de fapt, o suferinţă continuă pentru micuţ şi o zbatere fără sfârşit între deznădejde şi speranţă pentru ai mei. Nu au mai apucat să-i construiască lui Sandu un esofag nou şi adevărat. Mama şi-a secat sănătatea şi lacrimile iar la patru anişori Sandu s-a gândit că e mai bine înger decât un pumn chinuit de carne pe pământ.
Aşa am venit pe lume eu, Aurora Hatman. Din durere, din disperare, din speranţa că voi fi un copil sănătos. Voiau cu tot dinadinsul un alt băiat. S-a întâmplat însă de am venit pe lume fată. Nu ştiu de ce mă gândesc uneori că, încă din burta mamei, durerile ei mi-au pătruns în fiecare celulă şi nu au mai vrut să iasă de acolo niciodată. Pentru mine, melancolia a fost starea mea normală de a exista. De parcă trebuia să duc în spate şi viaţa lui Sandu, pe care l-am cunoscut doar din fotografii şi cu care mama îmi tot spunea că semăn. Azi, fotografiile acelea sunt îngălbenite în albume, am o frică ciudată să le deschid. Sandu arăta precum un copil din lumea a treia, cu o faţă scheletică şi o burtă imensă, plină de cicatrice. Aşa că nu-mi dau seama de chiar semănam cu Sandu sau doar mama voia să vadă asta în mine.
A trecut. A trecut mult timp, dar nodurile legate atunci nu s-au desfăcut niciodată. Chiar şi Tom e parcă parte din ele. Cât despre mine? Uneori mă consider un eşec. Alteori mă cred genială. De cele mai multe ori însă mă simt vinovată pentru că iubesc viaţa. Cu toate ale ei şi de-a valma, aşa cum vin. Uneori am sentimentul că sunt o ţigancă nomadă şi-mi vine să-mi pun o fustă înflorată şi să-mi împletesc galbeni zornăitori în păr şi să dansez în ploaie, pe străzi. Alteori mă simt vinovată de toate tragediile din lume şi dispusă să ispăşesc orice pedeapsă. Dar cel mai mult, cu cât trece vremea, am tot mai stringent senzaţia că mi s-au furat nişte ani.
-Anii cei mai frumoşi mi s-au furat, oameni buni!, îmi vine să strig în gura mare, ca una din nebunele oraşului care se tânguie pe străzi şi blestemă, şi suduie, fără să-i pese de o ia sau nu cineva în seamă. Simt uneori că ea strigă şi pentru durerea mea.
De asta nu am zis nimic când Tom a primit oferta de a lucra în Belgia. Un mic orăşel agricol din nord, ce contează? În Belgia peste tot e Belgia. Nu mi-aş dori vreodată să-l aud reproşându-mi că i-am furat anii sau viaţa, cu egoismul meu. Mai toţi colegii lui de facultate au plecat. Unii în State, alţii în Canada, puţini în Europa. Tom a fost, cred, cel mai normal adolescent de pe pământ. Şi încă mă dezarmează cu sinceritatea lui, ca întotdeauna. Ceea ce mă doare este mai degrabă sensibilitatea lui. E vulnerabil, e crud, mi-e teamă să nu sufere în dragoste. Bărbaţi şi femei deopotrivă tânjim după iubire. Avem de dat, avem de primit şi, totuşi, ceva nu se leagă între noi.
Pe tatăl lui, Mihnea, l-am cunoscut în facultate. Ne-am iubit pătimaş până am rămas însărcinată, adică după vreo câteva luni. Apoi nimic nu a mai fost ca înainte. Eu, şefă de promoţie, am rămas în oraş. El la ţară, profesor de biologie-geografie. După un timp, aproape că s-a mutat acolo cu totul, naveta zilnică era o povară mult prea grea, nu avea o constituţie prea robustă. Tom, uite, lui îi seamănă! De copil, de cum l-am adus acasă din maternitate, parcă îi era frică să se atingă. Chiar şi pe la un an, când nu mai spuneai că Tom s-a născut prematur, Mihnea tot nu se atingea de el. Mă lăsa pe mine şi pe mama, era treabă de femeie, aşa zicea mereu, noi suntem mai pricepute. Cu mine nu mai făcea dragoste. Era obosit, scârţâia patul, ne auzea Tom, ne auzeau părinţii mei la care încă mai locuiam. Apoi, fără să ne anunţe, a plecat în lume şi nu am mai ştiut nimic de el. Am rămas singură. Cu Tom, care nu-mi dădea răgaz, mă acapara întru totul, lumea lui eram eu, lumea mea era el şi…..atât. Nu tânjea după un tată, nici măcar după propriul lui tată, îl avea mereu pe bunicul la îndemână.
Iar eu, în lumea asta, eram undeva, plutind în derivă, cu un sac de nemulţumiri adunate în spate. Parcă nimic nu mergea în viaţă şi nimic nu apucasem să realizez, şi-mi spuneam că viaţa mea trece. Nici măcar nu mă simţeam matură, era o inerţie a lucrurilor care trebuiau gândite, făcute, era o stereotipie ce-mi devora încet şi perfid tinereţea, an după an. Voiam să schimb ceva, orice, doar să fie altfel, şi nici eu nu ştiam ce anume. S-a ivit atunci un post la Inspectoratul Judeţean pentru Cultură şi am plecat din învăţământ. La început am regretat, mi s-a părut o alegere proastă, dar cu timpul m-am obişnuit cu noua muncă şi mi-am dat seama că îmi place ceea ce fac. Noi domenii, noi oameni. Noutatea, măcar şi din fragmente şubrede, îmi revigora şi îmi consuma în aceeaşi măsură energiile. Ca şi Claudia, şefa mea cea nouă.

„ Dragă mamă, nu ştiu dacă ţi-am povestit despre Gury. E şi el aici, ca şi mine, de numai două luni. Suntem singurii estici ne-sovietici, cred că ţi-ai dat seama după nume că e ungur. A lucrat un an la Budapesta, apoi ceva vreme la Milano, chiar pentru Fiat, dar a plecat când lucrurile au început să se ducă la vale, că se întâmplă şi la case mai mari, nici o problemă! Doi ani a stat pe la Oslo şi acu e aici, deşi nu cred că e hotărât să rămână. E genul care nu se ataşează de oameni sau locuri. Dacă va găsi o ofertă mai bună va pleca fără să clipească. Are un mod foarte original de a privi viaţa. Nu cred că o să pot fi ca el vreodată, da cine ştie! Schimbarea nu-l sperie, aş zice mai degrabă că se plictiseşte dacă poposeşte prea mult pe undeva. Dar e de gaşcă şi are o minte de excepţie. Mai rupe ceva româneşte, când se îmbată chiar vorbeşte coerent italiano-româna. Aseară a venit la mine, am vrut să-i arăt garsoniera mea şi să-i cer o părere. El a ştiut de cum a venit aici ce caută: o casă gata mobilată. Acum ce-i pasă! La mine doar în bucătărie am o chiuvetă, aragaz, frigider şi o masă şchioapă, ţi-am mai zis, bună şi aşa. Acu nu mi-a fost Gury de mare folos, dar a luat o sticlă de tărie, un fel de vodcă cu miros de ierburi, să nu vină cu mâna goală, deh, ştii tu! Şi ca băieţii, de mâncat nu prea am mâncat, dar de băut am băut zdravăn amândoi şi am povestit despre iubirile noastre din liceu. Despre mobilă nu cred că am vorbit. Dar era un pretext, nu-i aşa, să bem, poate ne vin idei. Se pare că i-a plăcut la mine şi mai cred că mi s-a rupt puţin filmul, nu ţin minte ce prostii a mai zis, în engleză, în ungureşte, în română, în toate limbile de pe pământ. Azi l-am văzut bine dispus şi tonic. Din ce material o fi făcut, nu ştiu, are oricum stofă mai bună decât mine. Cred că are şi doi ficaţi, ce mai, e sigur! Ce ştiu eu cum sunt ungurii pe dinăuntru? Pe mine mă doare capul şi am fost ca un zomby toată ziua. Mă întrebau ce am şi le-am zis că influenţă, adică, ştii tu, gripă. Ceai cald cu miere şi lămâie, asta am primit. Acu mă duc la culcare, ceva mai devreme, da nu-mi cere nimeni socoteală, dacă mi-s bolnav se acceptă. Asta-mi place aici. Am venit cu busul, cu el mă duc înapoi, bicicleta e priponită în lanţul ei cu cifru, în faţa blocului. De unde atâta echilibru azi la mine să o călăresc? Nu înţeleg totuşi de ce îi punem încuietoare de fiecare dată, că aici oricum nimeni nu fură! Acu pe bune, nu te îngrijora, nu o iau pe căi greşite, sunt sigur că tu mă şi vezi pe la dezalcoolizare, luând droguri, fumând trabuc. Nu e cazul. A fost un pic de socializare. Atât. Tom.”

Tom a băut votcă. Şi s-a pilit. Şi i-a fost rău. Nu era nici prima şi nici ultima oară. Ei, şi ce, îmi spuneam, experimentează. Învaţă să evalueze, să decanteze, să trăiască, să îl doară, să se bucure. Un pic de socializare, avea şi el dreptate. Asta e viaţa. Ei, şi ce? Încă mai sper că se va întoarce acasă. Undeva, în adâncul meu va exista mereu o dorinţă ca el să eşueze acolo şi să se întoarcă acasă. Undeva, în adâncul meu, la fel de mult, îmi doresc ca el să rămână veşnic pe alte ţinuturi. Acolo, blestemul străbunicii Cloe nu-l va ajunge, simt eu asta.
Străbunica mea, Cloe, s-a născut pe la 1899, cu mai bine de un veac în urmă. Era poate o femeie oarecare, cu casă, bărbat, copii. Nu voi şti niciodată adevărul. Oare contează adevărul? Nici părinţii mei nu mi-au povestit niciodată despre ea. O treceau doar pe pomelnicele pentru cei morţi, la sfârşitul listei, Clotilda. Şi mie mi se părea un nume tare ciudat. Şi dacă întrebam nu mi se spunea decât:
-E străbunica ta, Dumnezeu s-o ierte!
Dar, copil fiind, am auzit pe unii, pe alţii, vorbind. Da, oamenii mari vorbesc şi nu-şi imaginează că pe sub masă, pe după uşi, există mereu un copil fascinat să intre în lumea descrisă de ei, mai ales când ceea ce vorbesc nu mai seamănă a bârfă, nici a poveste cu balauri, ci e una ciudată, cu oameni care au trăit pe acelaşi pământ ca şi tine sau sunt chiar din neamul tău.
Se spune că străbunica asta ciudată, Cloe, era făcută nu cu stră-străbunicul, ci cu un ţigan nomad, căci ea era singurul lor copil, venit mai la bătrâneţe şi pe deasupra brunetă, cu ochii verzui, de nu semăna cu nimeni din neamul nostru de până atunci. Şi s-a măritat de copilă, fără voia părinţilor, cu cel mai chipeş băiat din sat. Pătimaşă iubire trebuie să fi fost, lumea vorbeşte că el a furat-o şi a dus-o la părinţii lui şi ea nu s-a mai întors acasă, cu toate lacrimile vărsate de părinţii ei, cu toate promisiunile lor de iertare. Când străbunicul a fost chemat pe front, primul lui băiat era cât un bob, abia zămislit în burta Clotildei. Când s-a întors, doi ani mai târziu, de la Mărăşeşti, fără un picior şi şubred cu plămânii, aşa beteag, ea tot l-a iubit. A apucat să-i facă o fată şi încă un băiat, câte unul în fiecare an. Atâta mulţumire a avut săracul, pentru că nu a mai trăit să-şi vadă copiii mari. Iar pe mormântul lui, lumea vorbeşte, ea a adus tocmai de la o expoziţie din Bucureşti nişte butaşi de trandafiri altoi, unul şi unul, care înfloreau toată vara, de nu se văzuse prin sat aşa ceva până atunci.
Nu la multă vreme după asta, Cloe a început să devină din ce în ce mai ciudată. Lumea vorbea că din lipsă de bărbat, că aşa păţesc toate femeile, că-i prea focoasă. Cloe zicea însă că nu-i trebuie pe nimeni şi că numai un bărbat a iubit şi-o să-l iubească până la moarte şi acela era nimeni altul decât cel de sub trandafiri. Zicea ea că a început să aibă vedenii şi că poate să lecuiască boli. Şi lumea credea povestea, veneau oamenii din sat cu necazurile lor, care mai de care, căci doctori de unde? La început descânta de deochi, scotea răceala cu ventuze şi vătămătura de prin burţile femeilor, ghicea destinul în jar aprins, în ficat de oaie, în ceapă tăiată şi în plumb topit.
După o vreme i s-a dus vestea că face minuni şi veneau la poarta ei cu fel de fel de bube şi dureri oameni de la kilometri distanţă. Pe jos sau în căruţe, ducând cu ei ologi, copii de ţâţă, orbi, surzi, toţi cu speranţa unui miracol. Şi Cloe le dădea ierburi şi le descânta cu vorbe numai de ea ştiute şi înţelese. Unii se înzdrăveneau, alţii nu, lumea vorbea însă numai despre primii. Şi Cloe se mulţumea cu ce-i aducea fiecare drept răsplată, niciodată nu cerea, dar se mai zice că făcuse avere bunicică. Avea curtea mereu plină de păsări, porumb în hambar, butoaie de băutură în pivniţă, lemne sub şopron. Şi-a însurat băieţii, le-a făcut case frumoase şi gospodării cu tot ce le trebuie. Pe bunica a dat-o, mai fără voia ei, după fiul unui chiabur din satul vecin, holtei şi nu prea chipeş. Avea doar 16 ani bunica pe atunci, în 1938, dar era frumoasă foc, cu ochii verzi, cu ten măsliniu şi cu părul de un negru lucios, uşor ondulat.
-Dragostea vine din urmă, aşa spunea străbunica. O să-ţi desfac eu în fiecare seară şi-o să fie bine. Nu mai plânge!
Şi mai descânta străbunica asta ciudată de tot felul: să vină ploile, să treacă ploile, să fie apă în fântâni, să nu vină lăcustele, să nu dea mana în viţa de vie, să nu dea holera în găini. Şi se mai zice că putea face farmece de dragoste, cu busuioc, cu sânziene culese noaptea pe lună plină şi cu vin făcut de mâna ei, din boabe numai de ea zdrobite. Câţi flăcăi şi câte fete s-or fi luat sau s-or fi despărţit din cauza ei, cine ştie? Lumea vorbeşte. Cică putea descânta pentru oricine, doar pentru fata ei nu. Lumea vedea cum bunica se ofilea încet, încet, după măritiş. Mama mea a venit pe lume, cred, aşa, mai mult dintr-o obligaţie conjugală în noaptea nunţii. Pentru că după ea nu a mai fost nici un alt copil. Dar Cloe descânta în continuare, încredinţată că harul ei e unul bun şi că va avea nepoţi mai mulţi.
Şi s-a întâmplat că a venit odată le ea o femeie din sat să o scape de bărbat, că era beţiv, şi o bătea, şi viaţă nu mai avea cu el în casă. Şi străbunica s-a apucat şi a descântat cum a ştiut ea. A rupt capul unei găini negre şi a picurat sânge pe o carafă de făină, apă şi sare cât pentru o pâine:
-Te duci şi coci din astea o singură pâine şi o dai diseară lui bărbatu-tău s-o mănânce numai el pe toată. Şi să aştepţi 40 de zile şi să vezi ce-o fi.
Şi aşa a făcut femeia. Doar că până seara, când să-i vină bărbatul de la coasă, copilul de vreo 7-8 anişori a rupt un colţ din pâinea aceea cu blesteme. A trecut aşa o vreme şi părea că nimic nu era să se întâmple. Şi, exact când să se împlinească cele 40 de zile, tatăl a plecat la lutărie să sape şi să aducă ceva lut pentru cârpit grajdul. Băiatul după el, ca orice zgâtie curioasă. În ziua aceea malul s-a surpat şi i-a înghiţit pe amândoi. A fost jale mare, satul vorbea. Iar peste mormântul celor doi, văduva a aruncat un blestem pentru străbunica mea Cloe:
-Pentru ce a făcut aşa să aibă parte de copiii ei cum am avut şi eu parte de băiatul meu. Ea şi şapte neamuri ce-or veni după ea să nu se mai odihnească! Şi de dragoste, tot neamul ei să aibă parte tot aşa cum am avut eu. Şi să-i putrezească mâna blestemată cu care a descântat, dar să nu i se usuce inima. Aia să rămână mereu în piept şi să o doară cum şi pe mine mă doare. Pentru ce mi-a făcut, blestemată să fie ea şi neamurile neamurilor ei.
Nu au luat-o în seamă, erau vorbe spuse din durere de mamă. Şi nimeni nu o credea pe Cloe în stare cu adevărat de farmece şi vrăji atât de grele. Dar Cloe nu a mai vrut să descânte din acea zi. Cine-i bătea la poartă spunea:
-Eu nu mai am nici o putere. Du-te unde ştii!
După nici un an a venit războiul. Al doilea. Lumea avea alte griji. Cei doi băieţi au plecat unul după altul pe front, lăsându-şi nevestele şi pruncii abia născuţi acasă. Nu s-a mai întors nici unul. Băieţii lor, nepoţii străbunicii Cloe, au murit amândoi de mici. De boli, de foamete, nimeni nu mai ştie astăzi. Se murea mult în vremurile alea, era aproape o normalitate. Bunicul meu nu a fost luat în război, dar a murit câţiva ani mai târziu, găsit chiabur şi dus la canal. Bunica nu s-a mai recăsătorit, deşi era încă tânără şi viaţa ei de femeie aproape nici nu se consumase. Îi trecuse vremea, zicea, poate pentru sufletul ei venise sfârşitul a toate şi a tot, ce ştiu eu, după atâta amar de ani? Nu erau vremuri în care să te mai gândeşti la dragoste. Era un lux nepermis. Nu ştiu. Aşa îmi imaginez eu acum că trebuie să fi fost în acele timpuri. Aşa s-a făcut de mama a rămas singura descendentă din tot neamul, copilărind în anii tulburi ai mijlocului de veac, călare pe două epoci, una înăbuşită cu cruzime, cealaltă nedefinită. Din tot neamul, doar mama mea rămăsese, toţi bărbaţii muriseră, copii ori în floarea vârstei sau aproape bătrâni. Doar mama mea mai trăia şi moştenise, singura, ochii verzi şi pletele negre ale străbunicii Cloe.
Nimeni nu spunea ceva cu glas tare, dar toţi se gândeau că numai şi numai blestemul era la mijloc şi o învinuiau pe străbunica mea că a făcut legământ cu Diavolul. Pentru bunica, toată lumea ei rămăsese mama mea, pe care mai că nu o lăsa să iasă din casă de parcă zidurile o puteau feri cumva de blestemul aruncat peste familia noastră. Bunicii, femeie simplă şi neştiutoare de carte, dar bună credincioasă, îi era frică. O ducea pe mama la biserică şi o împărtăşea, şi-i dădea în fiecare dimineaţă aghiazmă. Aşa, ca un antidot, de frică să nu vină şi peste mama cine ştie ce necaz sau chiar moartea. Nu au venit nici una, nici alta, a venit doar tata şi a luat-o la el acasă, în oraş, cu zestre, cu alai, după datină.
S-a născut la un an Mona. Apoi, în cel de-al doilea an, Sandu, cu boala lui curioasă. Lumea spune că de atunci străbunica Cloe nu a mai scos un cuvânt. Stătea mută şi se uita la cer. Mânca doar ce primea de pomană şi din ce-i ducea mama sau bunica, la două-trei zile, cum puteau şi ele.
În vara lui ’58, străbunica s-ar fi dus într-o bună dimineaţă, nici nu se iviseră zorile bine, şi s-a înecat în Siret. Au căutat-o timp de trei zile şi când au găsit-o, după o trudă ce părea fără folos, trupul ei zăcea între smârcuri. În una din mâini ţinea o basma roşie, nimeni nu a priceput de era a străbunicii sau se încâlcise printre degete întâmplător, în clipa morţii. Totuşi, din prudenţă, au aruncat-o în foc. Cealaltă mână, rămasă încă în ape, îi era, într-adevăr, cu carnea putrezită, aşa cum fusese blestemul, iar restul trupului era umflat ca un balon. Au înghesuit-o într-un coşciug şi au îngropat-o la marginea cimitirului, de fapt dincolo de el, ca pe un câine, preotul abia de-a citit o rugăciune spre iertarea păcatelor ei şi nu au dus-o nici măcar în biserică. Şi azi mormântul ei se mai vede, a fost încetul cu încetul înconjurat de alte morminte ale unor oameni cumsecade, căci lumea moare, anii se duc rând pe rând, fiecare an cu recolta lui de morţi. Iar pământul e acelaşi pentru toţi. Chiar şi azi, cine trece pe acolo spune despre străbunica mea Cloe:
-Aici e îngropată o strigoaică!
Poveşti. Lumea vorbeşte. În copilărie, o vreme, când în vacanţa de vară stăteam pe la bunica, eram îngrozită de orice trosnete şi orice chiţcăit de şoarece. Nu dormeam decât în pat cu Mona sau cu buna, de frica strigoaicei, căci nu numai lumea mare, dar şi copiii vorbesc! Apoi am crescut, totul mi s-a părut o ciudăţenie scornită de oameni simpli şi fără educaţie. La ţară senzaţionalul şi-l creează oamenii, înflorind poveşti, sătui de monotonia zilelor lor.
Prima oară în viaţă când m-am gândit serios la Cloe şi la blestemul ei a fost atunci când l-am născut pe Tom şi când celălalt băiat a murit. Fără nume. Şi iarăşi nu am cum să nu mă gândesc la mama şi la fratele meu de care nu a avut parte, şi la toată tragedia familiei noastre din generaţie în generaţie, în care bărbaţii parcă nu-şi mai găseau loc. Mă gândesc uneori la mine, cum dragostea bărbaţilor m-a ocolit mereu, mereu, de am ajuns singură în mijlocul vieţii. Acum, fără Tom lângă mine, fără tine, parcă şi mai singură. Doar Mona se pare că a scăpat. A plecat departe de aici, s-a furişat în familia soţului ei, la sute de kilometri, acolo blestemul morţilor nu mai are putere s-o ajungă, aşa zicea ea şi aşa cred şi eu de o vreme încoace tot mai des, că doar fugind, doar ascunzându-te, poţi să scapi. Eu de ce am rămas? De ce nu am fugit? Poate pentru că multă vreme nu am crezut în povestea asta, mi-am tot spus: coincidenţe. Sunt o femeie intelectuală, raţională. Lumea vorbeşte ce vrea. Nu există farmece, nu există vrăjitoare, nu există blesteme.
Tom băuse votcă. Şi se pilise. Şi i-a fost rău. Experimenta. Învăţa să trăiască, să îl doară, să se bucure. Asta e viaţa. Încă mai sper că se va întoarce acasă. Undeva, în adâncul meu, există mereu o dorinţă ca el să eşueze acolo şi să se întoarcă acasă. Undeva, în adâncul meu, la fel de mult, îmi doresc ca el să rămână veşnic pe alte ţinuturi. Acolo blestemul străbunicii Cloe nu-l va ajunge, simt eu asta.

„Dragă mamă, azi am avut o zi infernală. Bântuie o mulţime de viruşi. Epidemie, care va să zică. Să nu fii tristă, fac eu faţă. Şefu zice că acu-i acu, vede el ce achiziţie a făcut cu mine. Mai zice şi ceva în flamandă, desigur, nu înţeleg nimic, dar tonul nu pare să fie agresiv, deci nu-i de rău, iar engleza lui e precum franceza mea dar nu-i bai! Am promis că mă înscriu la un curs de flamandă, oricum nu la slujbă am probleme, ci la cumpărături. Nu merg decât în super-market-uri, unde iei de pe raft şi plăteşti după ceea ce vezi pe casa de marcat. Şi dacă am nevoie de un pachet de şerveţele tot acolo mă duc.
În rest? Săptămâna asta mă ocup de mobilă, promit. M-am săturat să dorm pe fotoliul pliant, mă dor toate oasele. Şi mi-ai făcut o mulţime de oase, nu ştiu, zău, dacă nu ai greşit ceva la proiectul meu! Sper să savurezi gluma! Şeful mi-a promis că îmi dă un avans substanţial ca să locuiesc şi eu ca oamenii (adicătele ca ei!). Probabil speră că voi munci mai mult, dar oricum muncesc de-mi pocnesc neuronii. Îl las sa spere, când m-oi vedea cu mobila în casă mai vorbim! Ştiu, îţi faci griji pentru mine, dar te rog mult încetează. Îmi e bine, mamă, ştiu că tu nu înţelegi. Nu, nu ai cum! Dar vei veni aici şi atunci o să mă crezi. Mi-am făcut deja amici, lumea e amabilă, e adevărat că nu am Mercedes (încă, dar stai pe aproape, nu se ştie niciodată ), nu-mi pare rău că am plecat de acolo. Doar după tine îmi pare rău şi după bunicul, şi nimic altceva. Te pup, să ai grijă de tine, Tom.”

Orice ai spune, copilul meu are farmec. Are un farmec pe care îl au toţi tinerii în mod involuntar, dar, cu toate astea, pentru mine Tom nu e nici adolescent, nici matur, va fi pentru veşnicie copilul meu şi atât. Uneori mă surprindea atât de plăcut, pentru ca alteori să mă cuprindă o ciudată nelinişte, îmi trecea prin cap că doar mă minţea frumos. Poate că tonul lui era optimist şi poate îmi scria nimicuri doar ca să mă liniştească. Parcă şi-ar fi deschis de bună voie un jurnal zilnic pe care mă lăsa să-l citesc. Era încă singur, nu o spunea, dar eu ştiam. Ştiam că atunci când îşi va găsi jumătatea va începe să mă uite. Orice mamă ştie. Dar dacă încă vorbea cu mine despre gândurile lui, era cel mai bun lucru. Era cel mai bun lucru. Mereu mi-a fost teamă să nu fi moştenit din tatăl lui tăcerile.
Sunt amintiri care stau în interiorul meu ca într-o debara, în cutii închise cu lacăte secrete, băgate în alte cutii şi apoi în alte cutii, de culori diferite, le ascund acolo de o viaţă, pe ultimul raft, sperând să dispară pur şi simplu de la sine într-o bună zi. Le ascund aşa de bine, încât fiecare cutie e o minciună frumos ambalată, pe care mi-o tot spun ori de câte ori se întâmplă să ating pachetul cu amintiri şi el să se răstoarne de acolo, de unde stă de ani. Şi dacă, din greşeală, un lacăt e desferecat, înăuntru se va găsi mereu o cutie de altă culoare, cu un nou lacăt ce va ascunde secretul meu, durerile mele, întrebările mele.
Dar poate că tu, dragul meu, eşti singurul care meriţi să cunoşti ce se ascunde în cea de pe urmă cutie. E mică, învechită de ani. Poate, dacă o deschid acum, dacă o să am curajul să-mi amintesc, să-ţi povestesc, voi fi izbăvită. Poate că voi lăsa aici trecutul. Poate nu va mai trebui să-l iau cu mine şi dincolo de moarte, în lumea viselor fără sfârşit.
Pe Mihnea l-am cunoscut întâmplător. Stăteam pe gard la Universitate şi aşteptam. Nu-mi amintesc ce sau pe cine. Era primăvara dinaintea ultimei sesiuni. Cei patru ani de facultate se isprăviseră parcă prea devreme, abia de apucasem să mă obişnuiesc cu studenţia, cu Iaşiul, cu teii şi cu colegii, şi se şi termina totul. În Copou explodase cu verde şi mirosea a iarbă, a zambile şi a… a gutui? Nu, poate mai degrabă a lalele, a bulbi de pământ. Mihnea s-a aşezat acolo, venise din cine ştie ce secol şi de pe ce tărâm, ca să ne întâlnim la ora hărăzită, scrisă în destinele noastre de cine ştie când. Străbunica Cloe, cu blestemul ei, avusese grijă de toate, nu-i scăpase nimic până atunci. Nu i-am scăpat nici eu, acum sunt sigură de asta. Altfel nu-mi pot da seama cum de m-am îndrăgostit de el, de profilul lui, mai bine zis, de osatura lui fină şi de timiditatea cu care se aşezase acolo, lângă mine, fără să ceară voie, căci era ştiut, gardul de la Universitate e al tuturora.
-Frumoasă primăvară, a spus, de parcă ne cunoşteam de multă vreme. Şi atunci am ştiut că un drum stă să ni se deschidă doar nouă.
-Ar fi şi mai frumoasă dacă….
-Dacă ai avea un prieten?
-Dacă nu aş avea atât de învăţat.
Nu m-a privit, nu a întors faţa spre mine. Toate cuvintele lui nu mi le mai amintesc precis, dar memoria mea are acolo, în ultimul ei cotlon, înregistrată exact senzaţia aceea de incertitudine şi zbuciumul din inima mea, că el s-ar putea să nu mai rostească nici un cuvânt şi să plece. Iar eu, atât de obişnuită cu rostirea cuvintelor, nu ştiam ce să mai spun. Apoi s-a uitat drept în ochii mei. Şi i-am văzut întâia oară faţa, l-am văzut straniu de frumos.
-Ai un prieten? m-a întrebat, parcă şoptit, parcă rugător.
-Nu, trebuie?
-Cred că trebuie. E păcat de primăvara asta să mergi singură prin ea.
Nu am răspuns. Nu eram pregătită să spun nici un cuvânt cu glas tare, aveam doar în inimă un ceva nedefinit şi am ştiut că el este bărbatul meu. Pe el îl aşteptasem, nimic nu mă înşela, instinctul meu atavic se manifesta fără nici o inhibiţie. Era acolo, la locul şi la timpul potrivit, venise pentru mine, aşa precum străbunicul meu venise de aiurea şi o răpise pe frumoasa lui Cloe. Mihnea era timid, tăcut şi frumos. Ne-am căsătorit în vara aceea. Hotărâsem să facem o nuntă modestă şi să invităm doar pe cei din familie. La un mic restaurant în Brăila, de hatârul părinţilor lui. Poate şi pentru că luasem amândoi repartiţia în nord şi nu voiam ca ei să se simtă daţi la o parte. Maică-sa mă privea indulgent, dar cu o bunăvoinţă forţată. De fapt mă călca mereu pe nervi iar eu zâmbeam, simţeam că dincolo de cuvinte era îngrijorarea ei că nu voi şti să-i ţin cum trebuie băiatul sfios şi n-o să-i pot purta de grijă. În sinea mea eram bucuroasă că vom sta departe una de alta, că vom vorbi uneori la telefon, poate în concedii, când vom veni acolo la plajă pe malul Dunării. Acum îngrijorarea ei o înţeleg mai bine ca oricine. Dumnezeu face aşa, ca roata destinului să se învârtă şi fiecare să ajungă fără ştire în pielea celui neînţeles, a celui hulit, a celui ucis cu pietre, să ajungă să-şi ierte până la urmă aproapele.
Dragul meu, cum îţi povesteam, nimic de povestit, nimic de nepovestit. Toţi iubim, ştim cum e. Aşa am fost eu şi Mihnea o vreme. Din păcate, prea puţin. În toamnă eram însărcinată. Duceam greu sarcina, cu vărsături ce nu se mai sfârşeau, cu crampe musculare înfiorătoare care mă trezeau noapte de noapte. Mihnea îmi masa răbdător picioarele până ce durerile treceau. Apoi, de parcă astea nu erau de ajuns, m-am trezit cu mâncărimi groaznice de piele. Eram o rană de la scărpinat şi doctorii spuneau că e normal aşa şi nu-mi dădeau nimic să scap de chin. Îmi frecam pielea cu un prosop aspru, de cânepă, ţesut în casă, încât să nu mă mai rănesc, dar mâncărimea aceea venea parcă din oase.
Mihnea începuse munca de dascăl la ţară, navetă, 12 kilometri dus, tot atâţia întors, zi de zi. Foarte curând, ca şi cum niciodată nu ne-am fi iubit, ca şi cum nu mai eram bărbat şi femeie, el nu s-a mai atins de mine. Nici după naşterea lui Tom. Apoi cred că un timp nici eu nu mi-l mai doream în pat. Poate mă simţeam mereu vinovată, simţeam fantoma copilului meu mort pândindu-mă mereu din umbră, acuzându-mă. Sau poate că maternitatea făcuse din mine o altă fiinţă, uitasem că sunt femeie. Micul Tom îmi absorbea toată vlaga. Apoi, ţin minte, Tom nici nu împlinise un an, am ajuns, eu şi Mihnea, de nici nu ne mai vorbeam. Treceau zile în şir şi noi nu scoteam un cuvânt.
-Ce-ai mai făcut azi? Întrebam uneori când ne aşezam seara la masă.
-Bine, era inevitabil răspunsul lui. Nimic altceva. Zi de zi, ajunsese un ritual, aproape că nu ne mai priveam. Până când mi-a zis într-o seară:
-Mi-ar plăcea să merg într-o expediţie într-o pădure tropicală.
Şi mie mi s-a părut cel mai straniu lucru pe care l-am auzit până atunci din gura lui.
-Ai înnebunit. Cu ce bani? Şi cine te lasă să pleci? Mai bine ţi-ai da gradul şi ai încerca să vii în oraş. Auzi, pădure tropicală! Ai nevastă, copil. Trebuie să ne găsim acum şi o casă. Cât o să mai locuim cu ai mei? Nici nu te mai interesează asta de o vreme. Pe ce lume te afli? Cine ţi-a băgat prostiile astea în cap? Nu eşti în toate minţile.
-Tu nu înţelegi.
Nu ştiam ce să înţeleg. Dar m-am gândit că e un reproş, că e poate o aluzie, că nu el, ci poate eu sunt distantă, şi-i vorbesc prea puţin. În noaptea aceea am vrut să mă ating de el. Mi-am spus că de prea multă vreme noi doi nu ne mai atinsesem. Şi poate de aceea nici nu mai comunicăm. L-am mângâiat pe piept şi am coborât mâna încet spre pubis. Mi-a dat-o speriat la o parte şi s-a întors cu spatele la mine.
-Eşti vulgară! mi-a zis.
Eu am coborât din pat şi m-am dus lângă pătuţul lui Tom. L-am luat în braţe, aşa, dormind, şi am început să plâng. Nu înţelegeam cum şi de ce. Apoi gândurile au început să se lege într-o logică ciudată. Are pe cineva, acolo, la şcoala din sat, mi-am trecut prin minte. Şi gândul acesta m-a urmărit zile întregi. Mă uitam la cămăşile lui încercând să descopăr nu ştiu ce urme de ruj sau de fard. Căutam cu atenţie un semn, cât de mic să fi fost el, al infidelităţii lui: un fir de păr, un iz de parfum străin, un bileţel uitat prin buzunare, un telefon anonim. Nimic. Încetul cu încetul am uitat incidentul dar speram, nu ştiu de ce, seară de seară, să fie altceva. Să nu se mai uite la televizor, să nu-şi găsească de făcut fel de fel de însemnări, planuri pentru lecţii sau tratate de răsfoit.
-Ce faci? De ce nu vii în pat?
Îmi spunea mereu şi mereu că se pregăteşte pentru grad. Dar, deşi s-a înscris, nu l-a dat. Casă încă nu reuşisem să primim, simţeam că-mi ies din minţi.
-M-am măritat cu un impotent!, am strigat la el. Prima şi ultima oară când unul dintre noi ridica tonul sau îşi exprima o nemulţumire. Iar el tăcea. De trei ani tăcea. Trăiam într-o linişte ciudată, ca într-un incubator din care puii ies din găoace fără dragoste şi fără căldură de mamă. Mihnea îmi devenise un străin mai repede decât am crezut că poate să se întâmple. Aproape că îl uram, nimic din ceea ce simţisem la început nu mai exista. Exista doar o lehamite şi o inerţie permanentă.
Tom nu ştie nimic din toate astea. La ce bun? Era prea mic când s-au petrecut. Ai putea să-mi reproşezi. Să invoci dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii. Mai ales acum, că e pe picioarele lui, că e matur. O să te contrazic. Şi o să-mi dai dreptate când o să afli întreaga poveste. În ziua aceea începea noul an şcolar. Eram supărată pe indiferenţa lui Mihnea faţă de orice dimprejurul lui. Sufeream că îl făcusem impotent, ştiam că l-am rănit, dar era mai degrabă o referire la felul lui de a se comporta în relaţia cu noi şi nu la ceea ce era în pat. Sufeream cel mai mult pentru că el nu ripostase, că nu ne certasem, că nu încercam, cel puţin, să lămurim fiecare dintre noi nemulţumirile proprii. Tăcerea lui era absurdă, era nepământeană. Dar o acceptasem deja, mă obişnuisem, nici măcar nu mai încercam să mă revolt. I-am pregătit cu grijă costumul lui bun, cămaşa albă, cravata, lenjerie curată. Era început de septembrie, neobişnuit de rece, ploua mocăneşte, ţin bine minte că i-am dat la plecare şi umbrela. M-a sărutat pe gură, un gest de care mă dezobişnuisem. Atunci mi se păruse ceva curios şi banal în egală măsură, dar după atâţia ani, fiecare gest al lui, fiecare clipire din pleoape, am revăzut-o mereu şi mereu şi i-am găsit o corelaţie cu ceea ce avea să se întâmple. A fost ultima dată când l-am mai văzut. Aşa: frumos, sfios, tăcut, puţin îngândurat. Acum sunt sigură de asta. Nu s-a mai întors acasă. O zi am stat liniştită, se mai întâmpla să nu prindă autobuzul şi atunci dormea în sat la o familie cu copii în clasele lui. A doua noapte nu am ştiut ce să mai cred, dar a treia noapte mi-am zis că desigur m-a părăsit. Că e cu alta. Că bănuielile mele au fost adevărate. Şi totuşi, meritam o explicaţie. Era singura obsesie, nici un regret, nici o durere. În următoarea zi de luni am sunat la şcoală. Trebuia să vorbim ca doi oameni maturi şi să ne rezolvăm problema. Secretara mi-a spus că nu s-a prezentat la post şi credeau că e posibil să încerce un transfer în altă parte.
-Nu am vorbit de aşa ceva. Sunteţi sigură că nu a venit la şcoală anul acesta?
-Sigură sunt, doamnă Hatman. Nu a semnat în condică.
-Mulţumesc.
Nu ştiam ce să cred. Am sunat la Brăila, la socri. Nimic. Nu trecuse pe acolo. Eram din ce în ce mai convinsă că fugise de mine, că luase totul de la capăt în alt colţ de ţară, cu o altă femeie cu care se potrivea.
Silvia, profesoara de desen, singura cu care legasem ceva mai mult decât o relaţie de serviciu mi-a spus:
-Trebuie să anunţi la miliţie părăsirea de domiciliu. O să-l găsească ei, nu-ţi face griji. Au mai fost cazuri. Dă-l în judecată pentru pensie alimentară şi ţi-l aduc fedeleş la uşă.
-Nu, nu aş face asta.
-Du-te la miliţie. Asta e de datoria ta. Dacă l-a omorât careva?
Am îngânat din cap:
-Bine. Cine să-l omoare? Dar dacă trebuie să anunţ, aşa o să fac.
A trecut o lună şi mai bine şi într-una din zile în cutia poştală am găsit o scrisoare prin care era înştiinţat că i s-a desfăcut contractul de muncă prin neprezentare la serviciu. Atunci abia am hotărât să merg miliţie. Îmi era ruşine de ofiţerul de serviciu pe care îl simţeam cum de abia îşi reţine un zâmbet complice cu soţul fugar în lume cu amanta lui cu tot.
-Au mai fost cazuri, mi-a zis. S-au întors de bună voie, nu au trebuit căutaţi. Se satură repede, le trece. O să se întoarcă el, dragă tovarăşă. Lăsaţi cererea. Actele lui?
-Le-a luat cu el.
-E clar.
Acel „e clar” m-a liniştit. O vreme. Apoi a venit iarna, Crăciunul. Mi se părea straniu să nu fi dat nici un telefon, să nu fi trimis nici un cadou, oricât de nesemnificativ, pentru Tom, prin poştă. Mi-am adus aminte de visul lui stupid cu pădurile tropicale şi dintr-o dată am avut răspuns la dispariţia lui: a trecut ilegal frontiera. De asta era de negăsit, de asta nu comunica cu noi. Nu mă înşelase cu nimeni, avea un vis al lui, eu am râs de el, dar Mihnea era hotărât să şi-l îndeplinească. Iar dacă într-adevăr plecase, atunci mă rugam să nu fie niciodată prins, căci aveam de suferit cu toţii, cel mai mult Tom. Când i-am povestit Silviei bănuiala mea mi-a zis:
-Să nu mai spui nimănui. Or să te considere complice, vor spune că ai ştiut. Să taci. Prefă-te supărată, îngrijorată. Toţi sunt cu ochii pe tine şi nimeni nu va uita nimic. La timpul potrivit vor fi în stare să spună tot felul de prostii.
În martie m-am trezit la uşă cu un miliţian. Se citea pe faţa lui că nu sunt veşti bune, dar nu mi-a spus nimic concret. M-a invitat imediat la sediul miliţiei fără nici o precizare, ce, de ce sau cum, la sublocotenentul Gora.
-Cred că v-am găsit soţul.
Am simţit o strângere de inimă: era, deci, în arestul miliţiei. Îl prinseseră şi îl aduseseră în ţară.
-Unde este acum?
-La morga spitalului.
-L-aţi omorât, nu-i aşa? Mi l-aţi omorât!
-Doamnă, stimată doamnă, e mai rău decât vi se pare.
-Mai rău?
Subofiţerul avea dreptate. Ceea ce avea să urmeze a fost mai rău decât un coşmar trăit aievea. Şi de abia acum vei înţelege de ce e mai bine pentru Tom ca tatăl lui să rămână un fugar, un aventurier pierdut în jungla Amazonului. Fusese găsit în pădure de nişte copii în căutare de ghiocei. Au crezut că este o sperietoare, apoi au anunţat sătenii, când şi-au dat seama că acolo e un om atârnat între crengi. Zăcuse o iarnă, spânzurat de un cireş sălbatic. Frigul şi vântul îl mumificaseră, era de nerecunoscut. În buzunarul costumului, într-o pungă de plastic bine legată, avea buletinul de identitate şi în el un bilet:
”Îmi pare rău, te-am dezamăgit. Te rog să mă ierţi şi să ai grijă de Tom. Când va creşte spune-i doar că am plecat şi atât.”
Au venit socrii şi l-au luat cu greu, cu aprobări speciale şi avize strict necesare, la Brăila. Acolo l-au înmormântat.
-Am ştiut. Am presimţit că o să mi-l omori. E numai vina ta! Criminală ce eşti. Dacă nu te cunoştea, acum trăia săracul. Spune-ne tot. Tot ce i-ai făcut!
Nu făcusem nimic, nu ştiam nimic, declarasem şi la miliţie, şi la ancheta procuraturii. Era ceva stupid. Eu plângeam şi nu spuneam un cuvânt. Toţi credeau că plâng de durere. Plângeam din neputinţă. Mihnea mă părăsise pentru totdeauna şi nu ştiam de ce a procedat aşa. Cu ce îl nemulţumisem? Doar pentru că l-am făcut într-un moment de furie impotent? Merita să moară pentru atâta lucru? S-a răzbunat pe mine în cel mai perfid mod cu putinţă, ştia că mort nu mai am cu cine vorbi, cui explica, nici măcar nu mai aveam cui cere iertare. Ştia că mă voi simţi singura vinovată de moartea lui, ştia că nu voi fi judecată de nici un tribunal pentru această crimă, dar că libertatea mea va fi pururi în cătuşe şi că nimic nu mă va putea reabilita vreodată.
Pe Tom l-am dus în acele zile la bunica, la ţară. Era prea mic şi nu pricepea ce se întâmplă dar totuşi îmi era frică să nu-şi amintească într-o zi şi să-mi pună întrebări la care nu aveam răspuns. Îmi era frică să nu mă judece cândva. L-am lăsat cu ochii întrebători şi în lacrimi între mieluţii proaspăt născuţi şi între puii de găină abia ieşiţi din ou. Avea 4 sau 5 anişori când m-a întrebat prima dată de tatăl lui. Nu i-am spus nimic. Apoi a revenit cu întrebarea şi nu i-am arătat altceva decât prima cutie, frumos ambalată din debaraua amintirilor mele.
Acum, dragul meu, înţelegi că ani de zile am trăit cu propria mea minciună, mi-o repetam destul de des ca să ajung să o cred eu însămi. Mihnea nu mai este demult aici, este doar stafia lui care îmi bântuie din când în când somnul şi realitatea. Este ciudat cât de prezent a putut să rămână în conştiinţa mea la atât de multă vreme după plecare. Oamenii din oraş au uitat. E prea veche povestea. Sau, dacă îşi mai amintesc ceva, oricum nimeni nu i-a spus lui Tom niciodată nimic. E o poveste veche de mai bine de 20 de ani. Dar pentru mine ea se petrece în fiecare zi.
Acum, că am deschis şi această ultimă cutie, am crezut că mă voi simţi mai bine. Nu, nu are rost să mă mint. Până la moarte mă voi simţi vinovată şi voi purta cu mine o perpetuă apăsare în suflet. Şi o supărare care m-a făcut să nu mă mai duc niciodată la mormântul lui. Pentru că mi-a dat toată viaţa peste cap, cu premeditare. Viaţa lui i s-a părut un preţ nesemnificativ pentru satisfacţia asta. Aşa de mult ne-am urât unul pe altul, el înainte, eu după ce a murit, greu de crezut. Şi nu am să înţeleg niciodată de ce. Poate doar străbunica mea Cloe ştie răspunsul.

În acea dimineaţă Claudia mi-a aruncat o privire mirată:
-Oh, Doamne, ce-ai păţit?
-Ce să păţesc?
-Arăţi de parcă nu ai fi dormit toată noaptea!
M-am privit în vechea oglinda mare, cu ramă aurie, de pe perete, rămăşiţă burgheză pentru care nu se găsise probabil loc nicăieri altundeva, cum nici acolo părea să fie. Nu mi se părea nimic schimbat, chipul îmi era ca de obicei. Şi culmea, chiar dormisem bine.
-Nu ştiu ce vezi tu. Poate bătrâneţea?
-Nu-i adevărat, şi tonul vocii ei era dintr-o dată altul, legănat şi dezmierdător. Făcuse una din glumele ei cu subînţeles. Nu obişnuiam să mă confesez ei, deşi ne cunoşteam de amar de vreme. Era pe hărtii şefa mea, eu consiliera ei principală, singurele plătite cu normă întreagă din inspectorat. Ceilalţi aveau doar sfert de normă, atăt permitea bugetul. Caludia este, cum îţi spuneam, şefa mea, dar rareori m-a făcut să simt această iererhie. Într-o aparenţă exterioară, lumea ne putea crede chiar două vechi şi bune prietene. Într-un anume fel şi eram. Claudia mi se destăinuia adesea. Soţ, copii, probleme de familie, nimic jenant, nimic picant. Era mândră de viaţa ei plană şi plină de virtuţi. Eu nu aveam cu ce mă lăuda, aveam viaţa mea publică, onorabilă, aveam însă şi viaţa mea secretă, pe care nu aveam curajul să o împart cu nimeni. Nici măcar cu ea. Intuiţia ei feminină simţea asta, de aceea mă provoca adesea. Nu mă întreba niciodată direct:
-Cu cine te mai culci în ultimul timp?, dar făcea apropouri evidente şi în dimineaţa aceea spera într-o spovedanie completă din partea mea. Nu aveam ce-i povesti, nu era ceea ce credea. Dar Claudia avea un instinct corect. Eram o femeie îndrăgostită, nu ştiu cum reuşea să ghicească, când eu încercam să tăinuiesc din răsputeri toată arderea mea. Am simţit că obrajii îmi iau foc şi asta a fost o dovadă în plus pentru ea că-i ascund un mare secret.
-Te-am prins, ai roşit. Aha, am dreptate, am dreptate… şi a început să ţopăie în jurul meu ca o şcolăriţă. Te-am prins, te-am prins, continua ea. O priveam: era îmbrăcată cu o fustă în carouri şi taior asortat, uni, îşi făcuse coafura ei obişnuită cu bucle largi. Îşi zornăia ostentativ brăţările de la mână şi ochelarii îi săltau pe pomeţi la fiecare săritură, avea în priviri luminiţele fetelor ce joacă ai-rim-jim-jim, lipsea doar batistuţa şi băiatul de sărutat.
-Potoleşte-te. Noi bem sau nu o cafea azi?
S-a oprit din zbenguială şi, devenind sobră şi matură, a pus pe birou două ceşcuţe. A turnat din ibric în fiecare pe rând, apoi s-a aşezat în scaunul ei, bosumflată. Eu mi-am dat jos haina groasă, mi-am aranjat ciorapii ce mi se răsuciseră pe picioare din cauza fustei prea strâmte şi m-am aşezat.
-Trebuie să trec azi pe la editură, am zis. M-aş duce chiar acum, mai de dimineaţă, să-l găsesc pe Panait acolo. E ceva grabnic pe ordinea de zi?
-La muzeu va veni o expoziţie itinerantă cu flori de mină. E programată pe săptămâna viitoare. Să treci pe acolo să vezi despre ce e vorba. Eu trec să văd ce e cu expoziţia filatelică. Mâine mergem pe teren împreună.
-Ce teren?
-Aşa cum îţi spun, mergem pe teren. La Poiana şi la Liveni. Vorbim cu primarii şi cu directorii de la şcoli.
-Da telefoane nu sunt? Trebuie să mergem pe frigul acesta?
-Ce să rezolvăm la telefon? Vin oamenii ăia cu caravana lor de şezători de poezie peste două săptămâni şi nu vreau să avem surprize. Anul trecut ai văzut cum a ieşit. Ca la ţigani. Nu s-au sinchisit nici măcar să facă focul în sobe. Au adus cu japca nişte copii în sală şi gata cu acţiunile de cultură. Mama lor, le dăm mură în gură şi ei sunt nişte nesimţiţi.
-Ei, nesimţiţi, aşa ne trebuie. Eu nu cred că literatura se înghite ca un medicament, cu iaurt. Adică, dacă vreţi muzică populară sau discotecă, mai întâi ascultaţi şi niscaiva scriitori ce au a vă spune şi ei acolo, ceva.
-Ai dreptate, dragă. Ai perfectă dreptate, dar vezi ceva mai bun? Propune tu altceva şi facem pentru poporul ăsta. Nici o problemă.
-Nu ştiu. Atâta doar că mi se pare tare inutil.
-Lasă, inutilitatea să o judece alţii. E programul ministerului, nu comentăm. Dacă unul din zece va pricepe ceva şi va deschide după aceea o carte, tot e un lucru câştigat.
Claudia, o ştii prea bine acum, e o femeie pragmatică. Treaba e treabă, serviciul serviciu, interesul interes, banii bani, prietenia prietenie. I-am respectat întotdeauna principiile şi asta a făcut ca relaţia dintre noi două să funcţioneze. Niciodată nu au fost reproşuri că nu îmi făceam conştiincios munca. Cu siguranţă că au fost mereu comentarii pe seama noastră căci, vroiam sau nu, ne învârteam mereu printre bărbaţi: politicieni, directori, primari, actori, pictori, scriitori. Până şi ceilalţi consilieri culturali, până şi contabilul sau şoferul sunt cu toţii bărbaţi. Învăţasem din mers că trebuie să fim mereu pline de şarm, să avem o ţinută impecabilă, să zâmbim, să fim la nevoie chiar curtenitoare şi toate aveau să iasă bine. Mai ştii şi că mulţi vorbeau nedrept despre noi. Gura lumii e slobodă şi nu avem ce-i face. Se comentau vrute şi nevrute pe seama noastră, toţi ştiau cum reuşesc femeile să-şi facă o carieră de succes, cum se descurcă ele printre bărbaţi. Dar noi două treceam peste asta, încercam să fim o echipă, arareori nu mergem împreună şi chiar de aceea toţi credeam că suntem într-o complicitate. Nu aveam de ales. Leafa nu mare, dar sigură şi programul mai mult decât lejer, la ce să sperăm mai mult?
-Atunci mai bine plec, am zis. Nu are rost să pierd timpul. Trec pe la muzeu şi mă întorc cât pot de repede.
-Te aştept. Avem de citit o mulţime de hârtii.
Am ieşit în stradă. Îmi amintesc bine: o vreme umedă, o ceaţă care se coagula din mers, îmi uda părul, hainele, sufletul. Până la editură era cam o jumătate de oră pe jos, aşa că am hotărât să iau un taxi.
-Trei lei juma’, îmi zice şoferul cu plictis.
I-am dat o bancnotă de cinci, mi-a dat rest un leu. Oare în Belgia o fi la fel? O să-l întreb pe Tom. Am străbătut aleea plină de noroi, tocurile pantofilor mei se afundară bine în el şi simţeam un disconfort mecanic provocat de mizeria pe care trebuia să o car după mine cel puţin câteva ore de acum încolo. Am urcat la etaj. Clădirea e veche, o ştii. Uşile sunt din lemn cu vopsea scorojită, înăuntru e un miros de aer închis, încălzit cu zgârcenie de nişte calorifere de fontă, vechi şi ele de când lumea. Domnul Panait m-a privit surprins.
-Eram în trecere, am zis. Am venit să văd ce mai e cu cartea mea.
-E corectată, aranjată în pagină. Vor ieşi cam 20 de pagini în plus faţă de cât am calculat data trecută.
-Asta înseamnă că trebuie să vă mai dau, nu-i aşa?
-Să stabilim mai întâi coperta. Ionuţ a făcut ceva, vă arăt imediat. Vă arăt şi cartonul, e bun, e destul de bun, velin.
Ţi-ai dat seama, poate şi tu, că Panait nu e decât un fel de comerciant. Acel „destul de bun” spunea foarte multe despre ceea ce credea despre cartea mea. Nu-l mai interesează de mult cultura, esteticul, ci doar banul. Banul de care se tot plânge că iese greu.
-Nu se mai vinde cartea, doamnă, asta e tragedia la noi. Oamenii nu mai au bani de dat pe cărţi.
M-am abţinut de la comentarii, nici cartea mea nu va avea cititori, de ce să-l fi contrazis? Dar îmi stătea de mult pe limbă să-i spun ceva despre marketing şi despre strategiile de formare a unui public pentru lectură. Că nici occidentalii, aşa cum îi credem noi că sunt, că nu au timp, şi tot reuşesc în domeniul acesta. Cărţile lor, deşi sunt exorbitante la preţ, au căutare şi lumea citeşte. Editurile investesc în publicitate, se implică, fabrică evenimente, romane best seller, dar în final toată lumea e în câştig: şi cititorul, şi scriitorul, şi editorul. Panait, şi nu numai el, aşteaptă să le pice totul de-a gata. Dai banul, îţi scoate cartea. Altfel nu riscă, nu-şi bate capul, vrea să doarmă liniştit. Mi-a deschis calculatorul şi a căutat imaginile pentru coperţi.
-Cum vi se par?
M-am uitat, erau trei variante oribile. Pe Ionuţ, creatorul lor, trebuia tot eu să-l plătesc.
-Nu-mi place nimic, am zis cu curaj.
-Ce nu vă place?
-E prea complicat totul. Nu se înţelege bine titlul din atâtea culori. Vreau ceva foarte simplu, v-am mai zis.
A apărut şi Ionuţ, nepotul lui Panait, încearcând să-mi explice viziunea lui. Era un puşti, probabil abia a terminat liceul, se pricepea la calculatoare şi ştia să lucreze în Corel. Nimic altceva. Habar nu avea de estetică. Gusturile şi le-o fi format prin discoteci, prin vitrine, prin reviste.
-Dacă reproducem un tablou nu ar fi mai bine?, am încercat să sugerez.
-Şi dacă ne trezim daţi în judecată pentru drepturi de autor, cine plăteşte dandanaua?
-Da, aşa-i. Dar dacă aduc eu o fotografie? Dacă aş poza interiorul teatrului, eventual cortina. Ar fi un fundal simplu şi la locul lui pentru carte. Ce ziceţi?
-Aduceţi ce vreţi şi vă pun pe copertă, mi-a întors-o cu lehamite Ionuţ, nemulţumit de comentariile mele la adresa muncii lui de creaţie.
Mi-am luat rămas bun cu un soi de lehamite amestecată cu indignare, greu de explicat, şi am luat drumul întors pe aleea cu noroi. Am pornit-o pe bulevard, aproape pustiu pe aşa o vreme. De ce i s-o fi zicând vreme câinească? La muzeu, de cum am intrat, paznicul mi-a cerut să iau bilet şi să-mi pun papuci de protecţie. Intransigentul nou angajat, nu voia să se lase înduplecat, ordinul era ordin pentru toată lumea. M-am uitat la pantofii mei şi i-am dat dreptate. Îi arăt legitimaţia şi îi spun că vreau să intru la director.
-Sunt aşteptată, am zis, e oficial. El se tot uita insistent la pantofii mei plini de noroi.
-Merg la toaletă şi mi-i curăţ. Care e problema? Am mai fost pe aici de multe ori, nu e prima dată… mă cunosc toţi…
-Mă scuzaţi, doamnă, dar dacă aşa e legea aici. E muzeu, nu e voie cu mizerie.
Am înţeles că nu trec nicicum de tartor, aşa că am apucat papucii de pânză şi mi i-am înfăşurat peste pantofi. Ce jenă! Să nu conving un paznic! Directorul m-a primit protocolar, nici nu s-a uitat la ciupicii mei ridicoli. Ne ştiam de ceva vreme, era recent numit consilier pentru muzee şi monumente istorice la Inspectorat, dar întotdeauna ne-am vorbit cu dumneavoastră. E mai tânăr decât mine şi mult mai entuziasmat, mai conştiincios în munca lui. O să-i treacă, sau poate că nu, cine ştie!
-O cafea?
-Nu, mulţumesc, tocmai am băut una.
Îmi arătă hârtiile lui, pregătiseră standurile în holul central, urma să dea anunţuri în ziare, să ştie tot poporul, afişele erau tipărite, mi-a şi împachetat unul aşa, ca un mic suvenir, să am ce-i arăta Claudiei. Pietrele veneau ambalate fiecare în carcasa ei, m-a asigurat că sunt superbe şi că în fiecare oraş expoziţia a avut foarte mulţi vizitatori. Nu era nici o problemă, inaugurarea va fi joi la ora 11, s-au trimis şi invitaţii pe la şcoli, la prefect, primar, senatori şi deputaţi. I-am promis că o să fim şi noi două acolo, răsuflând uşurată că am mai tăiat de pe ordinea de zi un subiect de rezolvat şi m-am întors la centrul nostru.
Atunci, în acea zi, ne-am întâlnit iarăşi, neaşteptat, aşa cum se întâmpla de fiecare dată. Şi, tot ca de fiecare dată, speram să ai ochi, să-ţi rămân în memorie, în inimă, speram ca ceva, o scânteie, să îţi aprindă sufletul. Căci în mine ardea de multă vreme un foc mocnit, dar tu nu aveai habar de asta.
Era pe la prânz, ne citeam fiecare în tăcere presa, când ai intrat pe uşă. Era ceva neobişnuit pentru noi ca tu să vii acolo. Eu am încemenit. Claudia s-a ridicat şi ţi-a ieşit în întâmpinare, toată numai un zâmbet. Era şi ea mirată de venirea ta? Nu cred.
-Petre Negrea. Ce surpriză plăcută!
-Doamna Bobu…., draga mea Claudia, mă bucur să te revăd.
-Cu ce treburi pe la noi?
-Mai multe.
-Atunci să luăm loc. O ştii pe Aurora Hatman, consiliera mea, nu-i aşa?
-Da. Ne-am mai văzut.
Am întins mâinile şi ne-am atins uşor. Apoi nu mai ştiu nimic, poate tu îţi aminteşti mai bine. Pentru mine, momentul acela, al atingerii noastre, a fost atât de intens trăit, încât un timp mi s-au anulat toate percepţiile şi toate căile de legătură cu lumea exterioară. Am auzit că uneori aşa vine moartea cauzată de venin. Eşti viu, dar nu poţi să mai faci un gest, nu mai faci nimic, aştepţi să fii devorat. Vorbeai cu Claudia despre spectacolul pe care îl regizai şi, mai mult ca sigur, despre bani. Erai atât de absorbit în dialog şi te uitai doar în ochii ei, erai foarte convingător. Eu, Aurora Hatman, nu existam însă acolo pentru tine, în acele momente, în acel birou. Nici pentru mine parcă nu mai existam. După o vreme m-am recules şi am revenit în realitate: şedeam pe scaun, eram prezentă, vie, respiram. Nu mă devorase nici o cobră, eram propria mea victimă, călăul şi victima, cum frumos spunea odată Baudelaire. De la biroul meu, ca de după o fortăreaţă ce mă proteja, te priveam.
Ştiam totul despre tine. De fapt, dacă mă gândesc acum, nu ştiam nimic. Îţi citisem toate poeziile, aproape le învăţasem pe de rost. Îţi văzusem rând pe rând fiecare spectacol. Ştiam blocul unde locuieşti, ştiam unde este ferestra garsonierei tale luminate până târziu în noapte şi ce fel de petunii ai în fiecare vară pe balcon. Îţi ştiam maşina, un Ford alb, la mâna a doua. Mai ştiam, desigur, şi că ai fost însurat. Despre ea, frumuseţe diafană şi blondă, ştiam că a preferat să rămână în capitală. Oare ce mai ştiam eu atunci despre tine? Că erai bucureştean get-beget şi, după divorţ, se pare că a fost un scandal, ea te înşelase, tu ai preferat să fugi cât mai departe şi aşa te-au prins vremurile în provincie. O provincie pe care la început ai detestat-o, dar mai apoi ai acceptat-o ca fiind a ta. Nu cred că te-ai considerat vreodată un năpăstuit al sorţii. Tu, Petre Negrea, îţi porţi lumea cu tine oriunde te-ai duce, precum melcul cochilia.
Când te-am văzut prima oară în viaţă, nu-ţi ştiam nici măcar numele, habar nu aveam nici că tu erai noul director al teatrului. Eram la Voroneţ, de revelion, 2002. Claudia mă convinsese să mergem acolo. Ea cu Viorel şi cu Alex, eu cu Tom. Fugisem trei zile din oraş, într-un tărâm ce avea, cel puţin, zăpadă groasă şi linişte. Probabil nici nu ai realizat cum a fost, ori ai uitat şi nu-i nimeni să-ţi amintească. O să îţi povestesc: atunci, pe 30 decembrie, deschizând larg uşa camerei mele, te-am văzut întâia oară. Nu ştiam cine eşti, de unde vii şi ce cauţi acolo. Stăteai pe terasa cabanei într-un balansoar, te legănai şi te uitai în gol. Şi un ceva greu de explicat m-a făcut să reintru în cameră, intimidată de prezenţa ta. Alex şi Tom tocmai se aşezaseră la o altă masă, cu două domnişoare, dăduseră muzica la maxim, tu nici măcar nu ai tresărit, cu siguranţă nici nu i-ai observat. Am rămas aşa, după perdea, privindu-te. Purtai un pulovăr gri, tricotat de mână, cu o maletă neagră pe dedesubt. Stăteai în bătaia soarelui, cred că de aceea nu-ţi era frig, te legănai şi priveai printre gene înspre munţi, cu o privire de care m-am îndrăgostit din prima clipă. Cu ce fire mi-ai ţesut atunci inima? Ce alchimie neştiută ai descătuşat în sângele meu? Am stat acolo, mută, ca o adolescentă prostuţă. Am stat acolo, în picioare, nemişcată, mult timp. Iar tu nici nu ştiai că exist.
O frântură de secundă, atât a durat cât să revăd toate astea în memorie, de parcă timpul s-ar fi comprimat. Acum erai dintr-odată atât de real, chiar în faţa mea, la nici un metru distanţă, aş fi putut atât de bine să te şi ating. Te priveam, cu aceiaşi ochi şi cu aceeaşi sfială ca şi atunci, la Voroneţ. La un moment dat te-ai ridicat să pleci. Claudia, mai mult ca să schimbe subiectul conversaţiei voastre anterioare, a spus:
-Ştii că Aurora a scris o carte despre teatru?
-Nu am auzit, când a apărut?
-Nu a apărut, e încă la editură, dar probabil o voi lasa în decembrie, am zis.
-Să mă inviţi.
-Cu siguranţă.
-Anul trecut ai făcut o cronică bună la „Cuibul cu vipere”. Nu ştiu, ai mai scris şi pentru alte piese?
-Nu. Dar le-am vizionat pe toate şi mi-au plăcut mult.
-Să mai scrii, ai har, mai formăm şi noi publicul.
-O să văd ce pregătiţi pentru stagiunea asta şi o să scriu, desigur.
Atunci, nu ştiu de ce şi cum, disperată parcă pentru că urma să ieşi pe uşă şi nu te voi mai vedea cine ştie câtă vreme, m-am agăţat de un gând pe care între timp îl tot mestecasem.
-Domnule Negrea, cred că am nevoie de dumneavoastră.
-De mine? Sunt curios.
-Pentru coperta cărţii am nevoie de nişte fotografii. Mă gândesc la ceva simplu, cortina căzând, actori repetând, garderoba poate, ceva de genul acesta. Vin cu aparatul meu de fotografiat, dumneavoastră doar să-mi puneţi o pilă, să am acces.
-Nici o problemă. Mâine la prânz avem repetiţie. Dacă vii pe la 11 va fi perfect. Intri pe uşa din spate şi spui portarului că ai treabă cu mine. El o să ştie unde mă găseşti.
Mă întreb, oare, de fiecare dată când ne-am întâlnit, a fost mâna destinului, a fost o simplă întâmplare? Sau însăşi străbunica mea Cloe aranja totul de acolo, din lumea ei? Puteam să întârzii la editură. Sau la muzeu. Puteai trece tu mai devreme pe la Claudia. Dar nu a fost aşa. Cine contorizează orele zilelor noastre şi cum le conduce astfel ca ele să se suprapună sau nu cu ale altor muritori? Grea întrebare şi răspuns la ea nu există. Nu am idee de m-ai aşteptat ori nu a doua zi. Îmi place să cred că te-ai tot uitat la ceas şi ai fost cu ochii spre uşă, că ai vorbit, preventiv, cu portarul, nu cumva să am vreo piedică în cale. Dar mai mult ca sigur ai uitat de mine de cum ai ieşit pe uşă, iar a doua zi a fost o altă zi şi atât. A doua zi, care pentru mine urma să fie un supliciu, dar eu nu ştiam asta, iar dimineaţa, ca fiecare dimineaţă, o petreceam cu Tom al meu:

„Dragă mamă. Am banii promişi de şefu puşi pe card. Suficienţi. Şi un bonus de două zile libere, unde ai pomenit aşa ceva pe la noi? Le pot lua când doresc. De dimineaţă, înainte de a intra în birouri, am trecut pe la două supermagazine şi am căscat gura. Mi-ar fi plăcut să fii cu mine şi să fi ales tu. Sunt aşa de multe de văzut încât am senzaţia că nu mai ştiu ce şi cum şi decizia de a cumpăra ceva devine o povară. Sigur, de erai aici alegeai din prima: ieftin, util, frumos şi durabil. Nu m-am hotărât la nimic, drept să-ţi spun, ştiu când într-o casă e frumos dar cum să ajung să fac să fie frumos nu mai ştiu. Ar fi trebuit să învăţ de la tine astea dar nu am avut răbdare. Acum de unde să găsesc eu o mamă aici? Îmi imaginez, deşi sigur nu am dreptate, că toate femeile ştiu ce ştii tu, să-mi spună unde intră bine canapeaua, cum să pun dulapul şi în ce culori, de covor nu am nevoie, e melaminat peste tot. Pereţii sunt foarte curaţi, nu am nici o explicaţie dar se poate să-i fi văruit recent proprietarul. Cică perdele nu se poarta, mă tot uit şi eu la alţii, să nu zică de mine că sunt ţăran prost. Aşa că am scăpat de unele lucruri, cum ar fi draperiile dar nu ştiu cum, mereu am senzaţia că cineva mă spionează. Că o sută de lunete sunt cu lentilele pe mine. Pe aici lumea îşi pune în ferestre flori înalte, un soi de muşcate care sunt mereu înflorite şi care fac un fel de delimitare de exterior fără să pară că ascund ceva, de unde până unde nu ştiu cum pot trăi oamenii aici aşa, de parcă intimitatea ar fi inutilă. De fapt nimeni nu se uită la fereastra ta, poţi să stai în fundul gol (scuze) la tine în casă şi cu geamurile larg deschise şi… nimic. Nici poliţia nu vine la uşă, nici vecinul nu-ţi bate în ţeava de la calorifer. Culmea: am înţeles că e o lege aici că dacă cineva se uită prea insistent la ce faci îl poţi da în judecată pentru nu ştiu ce viol.
Tot ce mi-am cumpărat a fost o ruletă. Şi asta după ce tanti aia de la magazin mi-a pus o întrebare simplă la care eu nu am ştiut să răspund. Ce suprafaţă are garsoniera mea. Mâine măsor. O să-ţi spun şi ţie secretul. Te pup, Tom.”

În acea zi mi-am pus ciorapi fini şi pantofi cu toc, ştiam că voi răbda de frig, dar speram ca blana mea lungă să-şi facă datoria. O purtam rar, nu ştiu nici măcar de ce mi-am cumpărat-o. Detest să ştiu că au trebuit omorâte o mulţime de sălbăticiuni, cred că marmote le spune, pentru ca eu să mă împopoţonez cu aşa ceva. Precum ziceam, nu am făcut altceva decât să copiez şabloane pentru a intra în categoria umană a speciilor. Mai precis, pentru a fi pe placul unui bărbat, pentru a-i atrage atenţia. Eram decisă ca pe teren să nu merg nici să mă pice cineva cu ceară. Nu ştiam ce-i voi spune Claudiei. Vom amâna. Va merge de una singură. Nu puteam rata întâlnirea cu tine. Mă gândeam că tu vei fi acolo, că o să mă aştepţi, că o să se uiţi la mine cum fotografiez, o să-mi dai idei, oricum aveam să vorbim. Şi cartea mea despre teatru, şi acesta era un subiect bun de discuţie, aveam de gând să îţi spun şi despre doctorat, bănuiam că nu se va putea să nu-ţi atrag atenţia. Îmi imaginam fel de fel de scenarii posibile şi eram deplin convinsă că ceva, ceva, tot va fi între noi doi.
Înainte de ieşirea din casă, am mai verificat pentru a nu ştiu câta oară aparatul foto, să fie acolo, în poşetă, cu bateriile încărcate, mi-am luat umbrela, pentru orice eventualitate, şi am ieşit din casă într-o ceaţă lăptoasă, incomodă, deprimantă. Claudia, nu ştiu din ce motive, a întârziat, aşa că am făcut eu cafeaua, aproape bucuroasă că-i voi oferi un semn de bunăvoinţă. Inventam, măsurând căniţele cu apă şi linguriţele de cafea, motive, motivaţii, minciuni. În birou era cam frig, aşa că am lăsat reşoul să mai funcţioneze un timp pe post de calorifer. Casele pe pământ trag mult frig şi umezeală, oricât le-ai încălzi, doar ştii. Covorul, de atâta spălat şi de vreme s-a subţiat, pe alocuri a rămas doar urzeala, nu mai ţinea de mult de pavăză picioarelor, pământul trage. Plafonul e înalt de mai bine de trei metri, cu candelabrul în paragină şi plin de praf. Senzaţia de casă părăsită. Două birouri din lemn, vechi şi ele, două dulapuri ticsite cu hârtii. O măsuţă, locul nostru de făcut cafeaua, un cuier-pom, oglinda boierească, de modă veche, şi cam atât. Mai avem şi un telefon cu fax. E un loc trist. Asta dacă rămâi aici singur şi observi toate astea. Uşa cu vopseua ei îmbătrânită s-a deschis: Claudia.
-Bună dimineaţa. Cum de aşa devreme?
-Nu e devreme, e obişnuit. Uite, m-am învrednicit şi am făcut eu astăzi cafeaua. Am adus şi lapte. Vrei?
-Da, toarnă-mi tu.
Şi-a dat jos paltonul, şi-a aranjat zulufii în oglindă. Părea în toane bune.
-Ai văzut, tu, ce ceaţă? S-o tai cu cuţitul. Suntem prea aproape de Siret, asta trebuie să fie.
-Aşa o fi şi la Paris, cu Sena aia a lor, aşa că hai să nu ne plângem, că nici ei nu se plâng.
-Eu nu m-am plâns. Mi s-a umezit părul. Dar, ia te uită! văd că ţie-ţi miroase a primăvară. Ai să răceşti.
-Nu răcesc.
-Pe naiba, ce nu ţi-ai luat ceva mai gros pe tine şi cizme în picioare? Că azi mergem la ţară, nu la teatru.
-Ba eu chiar la teatru mă duc.
Un moment a tăcut. Sunt sigură că a avut un fel de flash-back şi a revăzut întâlnirea mea cu tine şi invitaţia ta la teatru. Ceva nu îi convenea. Claudia avea un fel foarte spontan de a-şi manifesta starea de spirit, chiar dacă nu scotea o vorbă, chipul ei era nespus de clar în mesaje: ceva o nemulţumea profund. Trebuia să fie reprogramarea ieşirii noastre din oraş sau ideea că va merge singură la ţară, aşa am crezut. Amândouă încercam să părem indiferente faţă de noua situaţie. O vreme nu am mai rostit nici o vorbă, nici eu şi nici ea.
Acum, după ce toate au trecut, realizez că eu eram atunci într-o eroare. Tăcerea ei nu era altceva decât o gelozie pe care încerca din răsputeri să o mascheze. Ceva îi spunea că pentru tine m-am parfumat cu „Poeme” şi m-am îmbrăcat elegant şi mi-am luat blana mea lungă şi pantofii cu toc. Femeile ştiu citi în foarte multe feluri limbajul trupului. Iar trupul meu îi spunea suficient de multe lucruri atunci. Eram pentru ea precum o carte deschisă, scrisă într-o limbă cunoscută oricărei femei de pe pământ.
-Şi cu plecarea noastră cum rămâne? Nu crezi că sarcinile de serviciu sunt înaintea celor personale? Scuză-mă, dar ar fi trebuit să-ţi organizezi problemele private în afara programului. Am senzaţia că, pur şi simplu, faci abuz de prietenia noastră. Ştii că am anunţat oamenii să fie acolo, să ne aştepte. Acum ce-o să zică despre noi? Că suntem neserioase: nu, amână-ţi tu vizita la teatru şi gata. Lasă, coperta aia nu cere de mâncare. Merg eu mâine cu tine la teatru, că îi ştiu pe toţi, ce aşa grabă? Peste o oră vine maşina şi o luăm din loc.
Niciodată nu o mai văzusem atât de hotărâtă. Nu găseam nici o replică potrivită. Nu ştiam decât că îmi doream cu disperare să fiu în preajma ta măcar câteva clipe. Nimic nu-mi doream mai mult atunci.
-Păi, mă gândeam aşa, zic, să te duci tu singură, eu şi aşa nu fac mare lucru.
-Nu, de ce tot eu? De ce să nu te duci tu singură, poftim, îţi convine?
Era supărată într-adevăr, tonul ei era de neconfundat. Cine ştie, ceva acasă trebuie să o fi supărat, aşa gândeam. Uneori o simţeam că are probleme, dar întotdeauna avea diplomaţia să le mascheze pe moment. Aflam de ele mult mai târziu, în alte circumstanţe, când o apuca nevoia de confesiune. Şi totuşi, nici nu intra în discuţie să nu mă întâlnesc cu tine, mă aşteptai, eram sigură de asta. Tot sângele îmi curge parcă numai în gât şi mă sufocam, cuvintele mi le găseam cu greu şi le rosteam şi mai greu încercând să nu le încurc, să nu le tremur:
-Claudia, ştii că de obicei merg cu tine unde zici. Nu văd de ce tocmai azi nu mă înţelegi. Azi nu mă simt prea bine, crede-mă. Mi-a venit ciclul.
-Ha! De asta ţi-ai pus fusta asta scurtă şi bluza asta decoltată? Să te creadă mutu că ţi-e rău. Zi mai bine că nu ai chef şi că ai pus ochii pe Negrea.
Am amuţit. Nu ştiu cum, dar ajunsese să tragă din te miri ce o concluzie corectă. Dar de ce atâta suflet pus în asta? Ce-i păsa ei de tine? De ce tocmai la tine s-a gândit şi nu la oricine altcineva? Era geloasă. Asta se vedea, plutea în aer. Dar de ce ea, o femeie măritată şi fericită cu căsnicia, ei să facă o criză? Şi de ce Negrea a fost primul nume pe care l-a pomenit? Atunci nu aveam nici un răspuns, credeam că e o simplă coincidenţă. Eram disperată cu adevărat, dar nu puteam să-i spun nimic.
-Claudia, nu ţi-am cerut niciodată favoruri. Acum îţi cer unul. E aşa o tragedie?, am zis sperând până în ultimul moment să mă înţeleagă.
-Nu, Aurora, acum chiar mă supăr. La 10 vine Marian cu maşina, mergem împreună unde avem o treabă deja programată. Nu încurcăm lumea, că mai au şi altele de făcut, nu să stea după fundul nostru.
-Şi pozele mele?, zic eu, scoţându-mi demonstrativ aparatul din poşetă.
-Dă-mi aparatul, că ţi le fac eu. Nu asta vrei? Poze? Ţi le fac eu! Ţi le fac eu, auzi? Îţi umplu aparatul, nici o grijă, o să ai de unde alege. Acum eşti mulţumită?
În acea zi am mers cu Claudia. Reacţia ei mi s-a părut ciudată şi disproporţionată. A fost o zi plicticoasă, în care a trebuit să zâmbim unor necunoscuţi îmbrăcaţi cu şube şi cu căciuli de miel pe cap, nu prea încântaţi să ne vadă. Am băut în sala de şedinţe câteva cafele lungi, pregătind împreună marea culturalizare a tinerilor de la sate la pachet cu o seară de discotecă. Claudia nu a mai făcut nici o aluzie la discuţia noastră de dimineaţă. În două zile am avut pozele promise. Am avut de unde să aleg, cum îmi zisese, de parcă făcuse totul cu o conştiinciozitate de elev silitor, nu cumva să cer din nou învoire, să mă întâlnesc cu tine. Nu am întrebat-o dacă le-a făcut ea sau a rugat pe altcineva. Nu mai conta. Dar acum sunt mai mult ca sigură că ea le-a făcut şi că era un pretext rezonabil ca să se întâlnească cu tine.
Ţin minte, în seara aceea am intrat în casă vânătă de frig, frântă de oboseală. Am făcut o baie fierbinte, să mă încălzesc, şi am constatat surprinsă că tocmai îmi venise şi ciclul, câteva zile mai devreme. Eram sigură că mi s-a întâmplat din cauza minciunii pe care tocmai o spusesem dimineaţă. Mereu mi se întâmplă aşa, de parcă cineva m-ar trage de urechi, să am grijă ce vorbesc. M-am băgat în pat şi am plâns cu capul sub plapumă. Mă simţeam neputincioasă, înfrântă. Mă simţeam ca un copil căruia i s-a refuzat o jucărie scumpă. Ca o adolescentă stupidă aflată la prima iubire. Poate că era numai o revoltă pe neputinţa mea de a-mi controla destinul. Şi, desigur, dorul de tine şi spaima care m-a cuprins auzind în liniştea ireală un sunet ciudat. Cred că erau iluziile mele ce tocmai se spărseseră acolo, în noapte, în mii de cioburi, pe podea.

„Imaginează-ţi, dragă mamă: 70 de metri pătraţi. Am văzut eu de la început că nu e ceva la fel ca la noi. Dar aici toate par anormale sau normale, depinde cum le iei. Auzi cât spaţiu numai pentru muşchii mei! Un hangar, dacă încape aici un avion, renunţ la ideea cu Mercedesul, ce zici? O să caut zilele astea pe net idei de design, imposibil să nu găsesc, cineva mi-a zis că apartamente din astea trebuie mai întâi modulate. Nu prea ştiu cum vine, o să descâlcesc eu misterul. Nu ştiu de ce îţi scriu aşa de mult despre asta, cred că dacă m-aş întoare seara acasă ca într-o casă adevărată aş realiza că aici e locul meu şi că nu e nimic provizoriu. Până acum asta e senzaţia pe care o percep. Parcă vreau să am un loc în care să mă simt la mine acasă, tu sigur ai să înţelegi ce-ţi spun. Şi, nu ştiu de ce, vreau să fie perfect, ca în filme, ca în magazinele lor, ca în casele celor născuţi aici. Dacă aş fi avut măcar şi eu o prietenă cu care să fi venit aici împreună. Sunt sigur că o să-mi dai câteva idei. Te pup, Tom.”

Tom nu se va întoarce niciodată înapoi, la mine, în casa asta de care parcă nici nu-şi mai aminteşte. Va prinde rădăcini acolo, el e crud, precum un răsad, şi solul e fertil. El încă nu-şi dă seama de asta, dar eu ştiu. Atunci când te gândeşti că vrei nu un provizorat ci o casă plină de tihnă, înseamnă că acolo îţi vrei locul. Kortrijk nu e un oraş mai mare decât al nostru şi poate că nici oamenii nu sunt mai altfel decât ai noştri şi, totuşi, Tom nu se va întoarce niciodată în târguşorul nostru de provincie. Diferenţa o face, poate, numai o stare de spirit pe care o împrumuţi de la acele meleaguri şi care aici lipseşte. Oricum ar fi, Tom are dreptul să-şi aleagă destinul, în măsura în care şi-l poate scrie singur. Iar dacă i-a fost scris mai dinainte, şi lui i-a fost dat să plece pe alte meleguri, atunci la ce bun să mă zbucium? Cât decidem noi şi cât decide Dumnezeu pentru noi? Şi dacă nu noi decidem atunci cât de vinovaţi putem să ne considerăm pentru deciziile noastre imperfecte? Ohoo..…intru pe un teren alunecos, filozofia asta e periculoasă! M-ar putea face să renunţ la orice luptă. Adevărul trebuie să fie undeva la mijloc.
Până una, alta, în timp ce Tom al meu îşi găsea acolo lucruri concrete, precum mobilă, haine, ghete, flori pentru ferestre, poate o iubită, eu, aici, trebuia să-mi văd de alte lucruri, mai puţin vizibile, palpabile, mai puţin materiale. Îmi dădeam seama pe zi ce trecea că sunt în pragul falimentului în relaţiile cu oamenii şi nici nu ştiam cum de am ajuns aşa şi nici cum să îndrept lucrurile sau dacă este în puterea mea să pot remedia cu adevărat ceva. Îmi făurisem o lume personală şi singuratică, contactul cu oamenii din jur ajunsese superficial şi perisabil. Ce-i adevărat, nimeni nu mă ajuta şi pe nimeni nu părea să deranjeze genul acesta de relaţii interumane. Acesta e adevărul, fie că îl recunosc sau nu. Exista fără permisiunea mea şi pace! Cunosc mulţi oameni, îi cunosc după chip, după voce, uneori îmi sunt predictibili în comportarea lor, dar nu mă puteam apropia niciodată suficient de cineva încât să-mi deschid sufletul şi el să facă acelaşi lucru cu mine. Iar starea asta, de care deveneam din ce în ce mai conştientă an după an, începuse să îmi creeze angoase, să mă preocupe şi să-mi tulbure mintea şi inima.
Era ca şi cum aş fi murit de sete în mijlocul oceanului. Înconjurată de atâţia oameni şi incredibil de singură. Poate că toţi oamenii trăiesc aşa în oraşe, nu am idee, nu e în firea oamenilor să întrebe, precum odată, atât de simplu şi de firesc, Iisus l-a întrebat pe Petru: „Mă iubeşti, Petre?” Azi lucruri de felul acesta ar părea ridicole. Nu se mai poartă iubirea. Nici Claudia, deşi suntem împreună de multă vreme, nu-mi este mai aproape decât orice trecător. E adevărat, poate ştim unele lucruri una despre alta, ne sfătuim, ne bem cafeaua împreună, dar dacă mâine aş muri sau aş pleca de acolo, oricine ar fi binevenit în loc, în acel loc din suflet, mai bine zis. Ea are familia ei, îl are pe Viorel, soţul ei, arhitect cu renume în ţară, şi pe Alex, fiul lor, student la arhitectură. Au o casă frumoasă în zona rezidenţială, lângă păduricea de la marginea oraşului, am fost înăuntrul ei, am atins unele lucruri, am mâncat mâncare făcută de mâna Claudiei. Am făcut conversaţii despre politicieni, despre modă, despre copii. Ei sunt o familie. Dar mai mult de atât nu ştiu, nu am habar dacă se ceartă între ei, dacă o duc bine, dacă se iubesc, dacă au bani în bancă. Uneori presupun că da, şi asta mai ales atunci când îşi planifică concediile în străinătate şi când mi-l lasă mie în grijă pe Roky, terierul lor pitic. Cu tot trusoul, şampoanele, jucăriile, maldărul de conserve şi mofturile, desigur. Destul de des povestim de una, de alta, dar niciodată ceva prea intim şi esenţial. Ce suntem noi două înafară de colege la serviciu? Nici nu cred că există pentru astfel de relaţii un nume. Prietenie nu este, dar nici indiferenţă. Nu e nici ataşament, nici detaşare. Eu o percep mai degrabă ca pe un surogat, ca pe o amăgire. Şi am convingerea că, pentru ea, eu sunt cam acelaşi lucru.
Oare bunica mea, Rusalda, mi-a împrumutat din singurătăţile ei toate astea? Bunica mea, măritată copilă, fără dragoste şi fără viitor, rămasă aşa toată viaţa până în clipa morţii? Căci şi în clipa plecării tot singură a fost, împlinise 80 de ani. 80 de ani de singurătate. Este greu să-i numeri, dară-mi-te să-i trăieşti! Aproape un veac. Copilăria şi tinereţea confiscată de străbunica mea, Cloe, de cele două războaie, maturitatea de comunişti, de gura lumii, de frică. Nimic pentru sufletul ei. Măritată câţiva ani cu un bunic mustăcius, a cărui poză îngălbenită a stat multă vreme înrămată pe peretele din casa mare, alături de poza lui Sandu şi de icoană, cum se cuvenea unei văduve. Măritată nu ca să cunoască dragostea, ci doar cât să o zămislească pe mama, să aibe cui purta de grijă şi pe cine iubi. Apoi să sufere odată cu fata ei pentru toate câte au fost de îndurat în viaţa ei de femeie măritată. Căci iubire fără de suferinţă nu există pe pământ.
Verile mergeam în vacanţă la ţară, Mona şi cu mine. Şi bunica Rusalda era numai un zâmbet şi se purta cu noi de parcă am fi fost două prinţese. Şi se dădea peste cap să ne facă toate poftele şi mai ales toate dulciurile noastre preferate. Numai bunica ştia secretul mălaiului copt şi al nicii în zahăr topit. Un cuvânt de dojană nu am auzit din gura ei. Primea cu aceeaşi bucurie şi zilele bune şi cele grele, deopotrivă, fără să crâcnească. Pleca dis-de-dimineaţă în hotar, la marginea satului, cu un coş de răchită şi cu o sapă pe umăr, să muncească pământul. Parcă lucrul acesta îi dădea toată pacea şi toată puterea. Se întorcea puţin înainte de amiază, pe arşiţă, şi, după ce se ducea la făntână şi-şi potolea setea direct de acolo, cu o cană de tablă prinsă într-un cui ruginit, se apuca de gătit la umbra unui păr bătrân din spatele casei, unde era încropită o bucătărie de vară. Gătea pentru noi două, numai bun, numai proaspăt, din legume culese din grădina din spatele casei. Iar seara ne băga în patul nostru şi începea să depene poveştile din copilăria ei, poveşti cu tâlc despre Dumnezeu şi Sfântul Petru, de pe vremurile în care mai umblau printre oameni. Şi, după ce credea că am adormit, ne făcea la fiecare în parte cruce deasupra capului, să fie ea sigură că e făcută şi că suntem protejate. Iar dimineaţa, pe nemâncate, ne dădea câte o bucăţică de anafură şi câte o linguriţă de aghiazmă, să fim în siguranţă toată ziua. Aghiazma era pentru bunica Rusalda leacul a toate: ne durea capul, o picătură de aghiazmă o rezolva, te durea stomacul, aşişderea, te loveai, aghiazma era cel mai bun dezinfectant. Iar în postul sfinţilor Petru şi Pavel, Doamane fereşte să mâncăm de dulce: spovedania era sfântă în ochii bunicii, aşa că ne ducea de mână pe amândouă, să spunem popii toate păcatele noastre de copii, măcar o dată pe an. Şi atunci, zilele acelea, deşi nu foarte multe, se lungeau şi toate ne făceau cu ochiul, şi tânjeam la o cană cu lapte. Am fi putut trişa, dar ne era, cred, mai frică de bunica decât de Dumnezeu. Şi apoi, bunica Rusalda era atât de mândră de noi două şi ne iubea atât, şi noi o iubeam pe ea, încât nu-i puteam răpi mulţumirea aceea ce i-o vedeam în priviri cînd ne întorceam de la biserică, spovedite şi împărtăşite, spre admitaţia satului întreg şi mai ales a bunicii. În contrast cu obrazul ars de soare, ochii ei, de un verde ireal, întunecat, deveneau atunci ai unei alte femei, surprinzător de tânără.
Dintotdeauna bunica mea a fost bătrână, nu-i cunoscusem niciodată alt chip decât cel zbărcit, plin de riduri. Îmi amintesc însă, odată am zărit-o prin uşa întredeschisă, era înainte de culcare, în odaia ei. Am zărit-o dându-şi broboada jos de pe cap. Era o broboadă galbenă cu picăţele negre, o purta mereu, de dimineaţă până seară, încât nu mi-o puteam imagina nicidecum pe bunica fără ea. Şi atunci am văzut un miracol: i-am văzut întâia oară părul, de un negru intens, lucios, fără un fir alb. Şi l-a despletit agale, apoi a început să-l pieptene fără grabă cu un piptene de os. Şuviţă cu şuviţă. Atunci am văzut că mai avea bunica şi o frunte albă, cu piele fină ca de hârtie, încât vârsta ei parcă se rupsese în două. Rusalda, bunica mea, devenise dintr-o dată o făptură misterioasă, bătrâneţea ei era doar o mască, aşa hotărâse ea să se arate în lume. Şi doar seara, ocrotită de pereţii odăii ei, devenea o zână frumoasă şi tânără. Din acea seară a fost în mintea mea de parcă aş fi avut nu una, ci două bunici. Când Mona a plecat la facultate i-a făcut o plapumă, cusută cu mâna ei, să nu cumva să-i fie frig pe unde s-o duce. Apoi şi mie, la exact şase ani în timp, cu plecarea mea la Iaşi, mi-a cusut o plapumă geamănă, din acelaşi material şi cu exact aceleaşi flori, să nu avem motiv de gâlceavă.
Cu timpul, apele vieţii ne-au purtat pe fiecare din noi, Mona şi cu mine, pe alte meleaguri, bunica a rămas undeva în urma noastră, o amintire din copilărie, nimeni parcă nu realizase că ea îmbătrânise de adevăratelea, parcă aşa se născuse, bătrână şi nemuritoare în acelaşi timp. S-a stins singură, fără ca cineva să o ţină de mână. Ne-au anunţat vecinii din sat. Nu suferise în viaţa ei de vreo boală, nu luase nici o pastilă, nu s-a dus niciodată la doctor. În ultima ei zi, încă a mai lucrat în grădină. Moartea a luat-o pur si simplu prin somn şi fără suferinţă, poate că fusese de ajuns cât dusese în spate toată viaţa şi Dumnezeu a scutit-o de angoasa ultimă. Desigur, acum în Rai trebuie să fie, bunica asta a mea. Cu broboada ei galbenă cu picăţele negre cu tot.
În sipetul cu hainele pentru îngropăciune au găsit o cămaşă brodată cu mâna ei, din pânză ţesută în casă, aşa cum se purta odinioară prin sat, un pieptar din piele cu blană de dihor dimprejur şi o pestelcă ţesută din lână fină neagră, cu trandafiri galbeni la poale, ca de aur. Toate erau înfăşurate într-o pânză albă, cu flori de levănţică, să nu le roadă moliile. Mai era acolo şi o broboadă galbenă cu picăţele negre. Şi o sticluţă cu parfum, un parfum cumpărat de mine, pe vremea când eram studentă. Trecuse atât de multă vreme, încât îşi pierduse tot mirosul. Dar mireasma de levănţică era oricum de ajuns. Iar în dulapul ei din casa mare, ce să vezi, au rămas încă nepurtate o duzină de broboade galbene cu picăţele negre. Mult trebuie să-i fi plăcut bunicii modelul acesta de basma. Nimeni nu a observat însă asta până atunci. Dar de ce şi-o fi legat viaţa de ele, va rămâne pentru mine un mister pe care bunica l-a luat în groapă cu ea pentru totdeauna. Cine ştie, poate un flăcău chipeş, la o periniţă în sat, să-i fi legat la gât o astfel de basma. Cine ştie, bunica nu mai e de mult, nu mai e nici flăcăul acela, de o fi fost într-adevăr vreodată. Ea nu a povestit niciodată şi nimănui nimic.
Casa i-a rămas în paragină. De 10 ani, de când a murit, pământul ei din capătul satului a rămas pârloagă, nimeni nu-l vrea, nici pe degeaba. Bunica mea, cea care a iubit atât de mult pământul, s-ar întoarce şi azi în mormânt dacă ar vedea bălăriile crescute acolo. Uneori, când drumul meu se abate prin sat, intru în curtea casei, mă aşez o clipă pe prispă, ca în copilărie, şi îmi dau seama dureros cum toate trec, nu numai oamenii dar şi lucrurile care le aparţin. Nimic nu rămâne prea mult timp în urma noastră, toate se destramă, de parcă sufletul nostru e singurul în stare să păstreze vii obiectele care ne înconjoară. Iar duhul acesta bun, ce face pământul să rodească şi casele să nu se risipească pleaca odată cu noi din lumea asta, şi toate rămase parcă ar vrea să-l urmeze. Căci dacă noi suntem ţărână, apoi şi lemnul, şi ştergarele, şi oalele, şi pernele, şi aşternuturile, şi florile tot din ţărână sunt şi nimic nu e veşnic.
Cât a fost destin şi cât nu în viaţa bunicii? Acum, că povestea ei e spusă, terminată, definitiv pecetluită sub cruce, aşezată în acest joc mare de puzzle, cum pot oare deosebi cât a fost voinţă şi cât resemnare, cât a fost supunere în faţa sorţii şi cât nu? Ce a lăsat în urma-i şi cât a luat pentru ea? Ca şi străbunica mea, Cloe, bunica mea cu două vârste, cu broboada ei galbenă cu picăţele negre, e un mister la fel de mare. Pe una nu am cunoscut-o deloc, lângă alta am trăit o vreme, dar de ce viaţa mea pare să se lege de vieţile lor, nu ştiu. E un ceva fără început şi fără sfârşit, destinele noastre se intersectează cu siguranţă undeva, nu aici şi acum, dar e sigur că o ţesătură nevăzută ne leagă chiar de dincolo de moarte, e un mister încă neînţeles. Şi poate că nici străbunica asta ciudată nu ar fi fost ea ciudată dacă cine ştie câte generaţii de dinaintea ei nu au avut şi ele poveştile lor, pierdute pentru totdeauna sau poate intrate într-o mare nevăzută de destine ce se întrepătrund, cu cauzalitate, şi cu efecte la distanţă în timp, atât de departe în timp încât noi trăim prea puţin şi de aceea nu reuşim să înţelegem.

Luni dimineaţă nu deschid niciodată calculatorul. Pentru mine săptămâna începe trist: doar eu cu gândurile mele, cu singurătăţile mele, cu ofurile mele. De ce or fi la plural întotdeauna? Nu e suficient oare o singură singurătate? Ziua de luni, şi mai ales dimineaţa de luni, e una întotdeauna tristă. Parcă încep să uit, uit cu desăvârşire problemele rămase de vineri, parcă totul a fost un vis, până şi pe Claudia uneori o ştiu ca din somn.
Priveam pe fereastră: se aşezau primii fulgi, poate numai chiciură, oricum venise iarna. Anotimpul depresiilor. Oare de aceea le vedeam atunci pe toate în negru? Oare e posibil să traversezi depresii şi să nu-ţi dai seama? Cine m-ar putea avertiza dacă e depresie sau tristeţe de rutină, dacă e o boală curabilă, o stare de spirit mai proastă sau nu e nimic, poate că aşa e structura dintotdeauna a sufletului meu. Pe cine să iau etalon? Care e normalul în această lume, te-ai gândit la asta vreodată? Desigur, fiecare ar trebui să ne considerăm ca fiind normali. Nu există omul etalon, aşa cum există la Londra, sub pământ şi la temperatură constantă, metrul etalon. Şi totuşi, trăind pe un teren atât de vast şi de mişcător, între ce limite un om se poate considera normal? Oare e de ajuns doar să respecţi legile date de oameni? Adică să nu furi, să nu omori? E oare perfect legal să divorţezi, să faci un avort, să te mânii, să urăşti, să fumezi, să bei? Nici o lege omenească nu te condamnă pentru astea toate atâta timp cât nu faci un accident de circulaţie şi totuşi, sunt ele în normalitatea omului? Nu, mai mult ca sigur, legile tribunalelor nu sunt o chezăşie a normalităţii noastre. Atunci unde este ea? Cum o simţim? Şi cât de obiectivi putem fi atunci când e vorba de noi înşine?
Ţin minte, în acea dimineaţă mi-am pus blugii, un pulovăr pe gât, bocancii mei antiderapanţi, scurta mea din stofă roşie cu glugă, fularul tricotat de mama şi, aşa îmbrăcată, mă uitam în oglindă şi mă simţea în normalitatea mea, probabil anormală pentru cei din jur, căci la vărsta mea ar fi trebuit să nu mă mai îmbrac aşa, ca la săniuş, atunci când ies în lume. Dar aşa mă simţeam atunci confortabil şi în pielea mea. Ce expresie ciudată! Să te simţi în propria ta piele. Să te pui în pielea altuia! Gândurile astea îmi treceau prin minte de-a valma, anacronic, în drum spre serviciu. Afară era destul de frig, mă uitam mai atent la copaci. Era doar promoroacă pe crengi, nu ninsoare, cum bănuisem. Dar mult nu mai rămăsese până la primul fulg. Drumul meu până la Centrul Judeţean de Cultură trece prin parcul vechi al oraşului. E un drum relaxant, întotdeauna am timpul meu de pace în acest loc, orice s-ar întâmpla. Ştii, acolo fiecare zi are mirosul ei, fiecare anotimp foşnetul lui, culorile lui. De exemplu, atunci, în acea zi, mirosea a ger şi a rădăcină de copac. Acolo gândurile mele se limpezesc, uneori parcă nici nu mai gândesc, mă uit pur şi simplu la trecători şi la cer printre crengi şi câteva minute devin fără vârstă şi înafara trecerii timpului. Câteva minute, pentru că odată ieşită din nou pe străzi, oraşul mă înghite, devin a lui, impersonală, aşa cum intrând în vechea clădire de la Cultură devin a ei, la fel de bătrână şi scorojită ca şi ea. În birou era un frig crunt, peste week-end nu se dă căldură. Toate rămăseseră aşa cum le-am lăsat de vineri, dosare şi fel de fel de hârtii şi faxuri pe birou. Decembrie pentru noi două, adică pentru mine şi Claudia, e întotdeauna o lună mai relaxată. Festivaluri de folclor şi obiceiuri tradiţionale de iarnă, parcă vin de la sine, în fiecare an e acelaşi tipic. Şi apoi, vitrinele încep să se împodobească cu brazi şi jucării, oamenii sunt prinşi de febra sărbătorilor de iarnă, până în ianuarie degeaba ne-am strădui să organizăm alte activităţi, pe nimeni nu mai interesează. Aşa că avem mai degrabă muncă de birou, rapoarte de activitate, plan de muncă pentru la anul.
Zilele nu ne erau prea agitate, cum îţi spuneam. Eu încercam să scriu recenzii la două cărţi nou apărute în librării. Nu e greu, şi bucuria mea este să le văd publicate în reviste de specialitate. Alte reguli ale jocului, le ştii şi tu bine. Claudia făcea ca de obicei curăţenia de sfârşit de an prin dulapuri, debarasându-se de maculatură inutilă, făcând loc pentru alta, la fel de inutilă. Uneori avem timp şi mergem la cumpărături împreună. Eu doar casc gura, iar dacă pun ochii pe ceva frumos, apoi prefer să vin singură mai târziu. Cu Claudia nu sunt în stare să cumpăr niciodată nimic. E ceva ce mă reţine, niciodată nu ştiu când e sinceră şi când nu. Femeia asta mă face să fiu foarte nesigură pe mine când e în preajma mea. În acea zi m-a întâmpinat cu jovialitatea ei, cu normalitatea ei:
-‘Neaţa, scumpo!
-‘Neaţa, Claudia.
-Vine iarna. Ai văzut?
-Vine, nu e scăpare. Tu ce mai faci? Ce s-a mai întâmplat de vineri?
-Bine. Alex a venit acasă. Ştii tu: cumpărături, pachete, mâncare.
A spus-o dinadins, să-mi rupă inima, ştiind că asta o să mă facă să-mi fie şi mai dor de Tom. Să mă facă să mă simt vinovată faţă de copilul meu căruia nu-i pot trimite nici un fel de pachet cu mâncare şi pe care nici măcar nu-l pot vedea la faţă şi nu-l pot atinge. Poate că e puţin invidioasă, Tom are o şansă bună în viaţă, are banul lui, Alex e încă student. Ceva promiţător, dar nimic sigur pentru viitorul lui. Şi Claudia ştie foarte bine asta, dar se mulţumeşte ca sub haina unei conversaţii banale să-mi frângă măcar o cât de mică bucăţică din inimă, ştie că instinctul de mamă e întotdeauna la pândă şi e coarda sensibilă din orice femeie. Chiar să nu ai copiii tăi şi tot e o coardă sensibilă. E scris în codul genetic al femeilor, poate în acea coadă de X în plus la Y-ul bărbaţilor. Nu i-am răspuns, nu aveam de gând să-i dau nici o satisfacţie în acea zi de luni, când nici măcar scrisoare de la Tom nu aveam de citit. M-am aşezat la birou şi mi-am deschis agenda. Claudia mi-a adus cafeaua, cu zahăr şi lapte şi cu un zâmbet de bunăvoinţă.
-Mulţumesc, am zis.
-Dar tu, ce-ai făcut în week-end-ul acesta?
Am ezitat o clipă, pentru că aş fi vrut să-i spun „nimic”. Apoi mi-am amintit că e cazul să-i întorc mingea la fileu.
-Am trecut pe la editură şi mi-am ridicat cartea. Au terminat-o.
Am deschis geanta şi am scos de acolo un volum. L-a luat, răsfoindu-l. I-am urmărit privirea şi gesturile cu sânge rece, ştiind că aşa, surprinsă de eveniment, era vulnerabilă. Avea o privire curioasă şi o mică grimasă în colţul buzelor, mimând un zâmbet. Era chiar un zâmbet, dar unul anormal pentru mine, care începusem să-i cunosc reacţiile.
-E o foaie bună, da, şi litera e de 12, a ieşit bine. Ia uite: 160 de pagini! Şi coperta e reuşită, noroc de pozele mele. Bravo, felicitări.
Aşeză cartea înapoi pe biroul meu.
-Asta e pentru tine, dragă.
-Mulţumesc.
Ştiam că e în încurcătură. Uneori, în cele mai normale gesturi ale Claudiei poate exista incredibil de multă anormalitate! Dragul meu, te-ai gândit că normalitatea nu este în ceea ce facem sau ce spunem, nu întotdeauna, ea trebuie să fie mai înainte de asta înăuntrul nostru şi trebuie răsfrântă înafară firesc? Iar Claudia nu era nicidecum în politeţea ei o făptură firească. Simţeam în tăcerea ei nu sentimentul de neputinţă de a nu fi ca mine, ci de a fi măcar cu un pic peste mine, de a fi de fapt întotdeauna deasupra tuturor. Nu a înţeles că fiecare e o individualitate şi că fiecare are talentul său, că sunt lucruri ce nu pot fi cumpărate cu bani. Nu va avea nicidată fericirea visată, deşi aleargă cu disperare după ea. Are în interiorul ei un ingredient ciudat, incomod, nu-l va putea separa de fiinţa ei nicicând. Dacă eu sunt singură, trebuie să-mi amintească tot timpul ce soţ minunat are, dacă Tom nu e lângă mine, trebuie să se laude cu Alex, care a venit acasă. Când m-am înscris la doctorat acum doi ani, ea a plecat o lună la nu ştiu ce curs de perfecţionare la Sinaia, neuitând să-mi spună la ce hotel de patru stele a stat. Când mi-am cumpărat o brăţară de aur, ea a venit peste câteva zile cu una de două ori mai groasă. Iar acum era în încurcătură, eu am scris o carte şi uite, ea nu poate face nimic asemănător. Şi, în loc să se bucure pentru mine, era într-o mare dilemă: ce ar putea face mai mult de atât sau altceva, ceva ce eu nu aş putea? Nu ştia încă. Claudia e atât de previzibilă pentru mine, are o constantă de invidie în ea, poate că nici nu e conştientă de lucrul acesta, e modalitatea ei de a-şi rezolva existenţa în mijlocul acestei lumi.
-O voi citi. Cred că e interesantă. Când faci lansarea?
-Nu ştiu. Parcă a fost mai uşor să o scriu, decât acum, cu toate câte trebuie pentru protocolul lansării. Pe la mijlocul lui decembrie, probabil. O să mă descurc eu cumva. Un copil trebuie şi botezat, nu-i aşa?
-Te-ai gândit la invitaţi?
-La unii din ei.
-Ca de exemplu?
-Vine de la Iaşi îndrumătorul meu şi posibil va aduce şi un critic, nu am habar cine anume. O să dau invitaţii pe la toţi colaboratorii noştri. Ai vreo idee?
-Pe cei de la teatru să-i inviţi neapărat. E domeniul lor. Or să vină.
Se gândea la tine, în mod sigur, dar de unde să ştiu eu asta atunci? Mi s-a părut un dialog firesc, dar numai cuvintele ei erau cele fireşti, gândurile din spatele lor erau altele, dar eu nu le ştiam pe atunci. Nu le bănuiam nici pe departe. Claudia mai era încă pentru mine o inocentă invidioasă şi atât. Nu-mi imaginam că în mintea ei deja încolţise dorinţa de a te avea. Pe tine te voiau toate femeile din oraş, iar Claudia intuia că şi eu trebuie să te plac. Poate după roşeaţa din obraji în ziua când ai intrat în birou, după fâstâceala din glas, din insistenţa mea de a face atunci fotografii la teatru. Oricum, dacă mi-aş fi dorit o pereche de pantofi sunt sigură, Claudia şi-ar fi luat una la fel, doar ca să-mi strice mie cheful. Iar dacă acum eu te plăceam pe tine, atunci nimic nu o oprea să nu-ţi facă avansuri, nu conta că e măritată, că tu ai fost însurat, lucrurile astea erau mai prejos decât satisfacţia ei de a câştiga în perpetua rivaliatate dintre noi două. De parcă alt scop nu ar mai fi avut în viaţă.
Acum, că toate au trecut, îmi dau seama cât de mică poate fi lumea unora dacă se raportează la nişte valori efemere. Cine sunt eu, o fiinţă atât de banală şi nici măcar bine definită, ca să-i fi provocat Claudiei atâtea reacţii şi să o determin să-şi consume atâta energie doar ca să fie mai ceva decât mine! Oricum, grija ei perpetuă de a-mi fi concurentă pentru lucruri la care eu nu m-aş fi gândit niciodată că pot isca gelozii, mi se pare atât de fără noimă, încât mă întreb dacă nu e ceva patologic. Trebuie să fie tare incomod să trăieşti doar ca să faci în ciudă cuiva. Pentru că ceea ce construieşti nu mai este propria ta fiinţă, ci o clădire cu pietre refolosite şi cu ornamente luate cu împrumut. Sau poate pradă de război. Da, Claudia era într-un perpetuum război cu toată lumea, un război din care trebuia să se întoarcă cu trofee, iar noţiunea de fair play nu mai exista în mintea ei de mult. Uneori am impesia că şi soţul ei a fost o astfel de pradă de război. Mă tem că e prea târziu pentru ea să-şi dea seama că aleargă de o viaţă după vânt. Nici bătrâneţea, care nu e chiar aşa departe de noi, nu o va înţelepţi prea mult. Când va avea nepoţi îşi va dori, desigur, ca ei să fie mai ceva decât nepoţii mei, iar în cimitir, îşi va face, cum oare altfel, un cavou cum nu mai are nimeni sau oricum, mai ceva decât al meu.

„Dragă mamă. Belgienii ăştia pe care îi tot studiez de o vreme sunt destul de ciudaţi. Şi noi am fost, ca şi ei, un popor la răscruce de vânturi şi am împrumutat când de la unii, când de la alţii. Ei, bine, belgienii ăştia seamănă când cu nemţii, când cu italienii, când cu francezii, dar nu m-aş fi gândit în pururi că pot semăna cu englezii. Ia stai jos să-ţi povestesc pe îndelete ce-am făcut în week-end:
Vineri seară vine şefu şi mă întreabă de mi-i casa în ordine. Acu, înţeleg mai bine vorba lor. Şi ei pe a mea, aşa, stâlcită cum o vorbesc. Îi spun că nu, că nu m-am hotărât, că mâr, câr…. Acu, nu-mi era de alta, mi-era că o să-mi ia banii înapoi de blegoman ce sunt. Şi el, ce crezi? Zice: să vii mâine la masă, la noi acasă. Pe la 13- zice, şi-mi scrie o adresă. Am rămas şi mirat şi speriat, e de rău, pe bune că aşa mi-am zis. Toată noaptea m-am foit. Apoi vorba românului: fie ce-o fi. Nu ştiam cum să mă înfiinţez acolo. M-am gândit la tine şi mi-am adus aminte cum îmi spuneai mereu: cel mai bun cadou, pentru oricine şi în orice împrejurare este o carte. Dar aici ce să cumperi? Sunt cărţi peste cărţi, dar tradu de poţi titlul. Şi şefu, zău, mamă, nu e din ăla cu cărţile. Aşa că am pus în aplicare planul doi: vin pentru bărbaţi, flori pentru doamne. Are doi copii da-s mici şi m-am abţinut cu jucăriile, că nici la asta nu mă pricep. Am luat dulciuri în schimb. Din alea care-mi plac şi mie. M-am născut eu în România, da nu sunt neam prost, aşa că trec peste capitolul costuri. Nu te-am făcut de râs, stai liniştită. M-am făcut eu singur. Când am intrat în casa lor mi-a picat faţa. Eu în blugi, că altceva nici nu am, ei la patru ace de parcă primeau o oficialitate. Ce casă, nu-ţi mai spun. Mereu mi-am imaginat că oamenii ăştia trăiesc simplu şi nu prea sofisticat. Ce să-ţi spun! Ce să-ţi spun! M-am simţit al naibii de prost. Copiii erau cu bona, dormeau. Aveau un bucătar care ne servea, habar nu am de era permanent sau doar la ocazii angajat. Oricum, soţia şefului nu s-a deranjat decât să comande, ca la restaurant. Ca să nu mai zic de chestii din alea care nu le suport eu cu tacâmuri de peşte, de pui, de salate, de desert. Până şi cupele de vin sunt diferite în funcţie de culoarea vinului. Ce să mai! M-am făcut de cacao. Iar ei erau aşa de naturali şi-mi dădeau atâta atenţie de parcă eram prinţ moştenitor de România. Cred că au fost şi ceva fructe de mare, ceva ce arăta cam naşpa, dar am înghiţit tot, fără ifose, mi-a fost jenă, zău aşa. Să mă creadă sălbatic? Nu, mai bine înghit cianură cu tacâmurile lor cu tot! Şi de fapt aşteptam să-mi spună că asta e tot, să-mi cat de lucru în altă parte. Tot timpul numai asta am avut în minte. Parcă eram la masa de dinaintea execuţiei. Da de unde! Pur şi simplu oamenii se respectă. La plecare şefu m-a condus până la poarta casei. De fapt nu au nici măcar poarta, au numai o alee pavată, străjuită de gazon. Pentru gazon or fi având probabil un grădinar! În loc de rămas bun şefu mi-a dat adresa şi numărul de telefon de la o firmă care se ocupă cu amenajări de apartament.
– Am o nepoată acolo, (asta e traducerea mea liberă!), Serena, o să te ajute ea. Se pricepe la chestii din astea. Zii că vii din partea mea.
Acum, mamă, realizezi cât de sălbatic sunt? Norocul meu că sunt tânăr şi am timp să mă mai dau cu lumea. Acu cel puţin am priceput: la serviciu mergi pe bicicletă şi în blugi dar dacă mai merg în vreo vizită musai îmi trebuie un costum de firmă şi un Merţan. Te pup. Mă bucur aşa de mult că eşti mama mea! Tom.”

Am listat scrisoarea, ceea ce nu se întâmplă de obicei. Voiam să o citească şi bunicii. Aşa aveau să priceapă mai multe. I-aş fi citit-o şi Claudiei, dar sunt sigură că ar fi găsit ea ceva ce să comenteze. Despre Tom, despre belgieni, ar fi spus mai mult ca sigur că băiatul meu se învârte într-o lume de snobi. Am învăţat că de multe ori e mai bine să taci, sinceritatea se poate întoarce împotriva ta exact când sau cum te aştepţi mai puţin. Am păţit-o de atâtea ori, încât m-am obişnuit să conversez mai mult şi să comunic cât mai puţin. Trebuie să joc după regulile jocului printre oameni. Am ajuns la vorba tatei:
-Draga mea, sinceritatea şi iubirea acasă, în familie. În lume să fii ca lumea.
Asta mi-a spus-o când aveam vreo 20 de ani, eram în facultate, stăteam la cămin şi împărţeam ultimul colţ de pâine cu fete care mai apoi se ascundeau prin dulap să mănânce când primeau ceva de acasă. Aşa am învăţat că unele lucruri e mai bine să le ţii pentru tine. Experienţe. Experienţe. Unele dureroase, dar utile în cele din urmă.
Am plecat devreme în acea zi, voiam să trec pe la ai mei, aşa cum îmi propusesem. Iarna, ceasul şi cerul nu spun acelaşi lucru. Devreme înseamnă uneori destul de târziu. Am insistat cu soneria, în timp ce cu duioşie mă uitam la vechea tăbliţa de pe uşă, din aramă lăcuită, cu o coroană de crini de jur împrejur, pe care scria de mai bine de jumătate de secol:

„Fam. Ana şi Achim Manta”

Mi-a deschis mama. Ne-am sărutat pe obraji.
-Bună, fată, ce mă bucur! Ce te aduce pe la noi?
-Bună, mamă. Nimic special. Am trecut să vă văd.
-Foarte bine, foarte bine. E frig afară?
-Potrivit, ca după calendar. Tata?
-E la televizor. Meci. Nu cred că te-a auzit. Du-te de-l salută tu.
Mi-am dat jos haina dar mi-am lăsat pe spate fularul împletit de mama. Ştiu că asta o face să se simtă tare bine. În sufragerie, tata parcă mai palid şi mai gârbovit ca ultima dată. Se cunoaşte tot mai mult pe chipul lui boala şi faptul că e nevoit să stea mai mult în casă. Seamănă din ce în ce cu un lujer crescut la întuneric. Ca de fiecare dată, mă cuprinde mai întâi un sentiment de milă, spondilita lui l-a schimonosit până în prăsele. Apoi încep să mă obişnuiesc cu gândul, să accept realitatea, nu ştiu de ce nu pot să fac niciodată exerciţiul acesta în mintea mea cu câtva timp înainte de a-l vedea aşa, în fotoliul lui şi cu bastonul alături. Parcă de fiecare dată mă aştept să-l văd tânăr şi sănătos, ca în copilăria mea, uit mereu cât de mult s-a schimbat, că a îmbătrânit. L-am îmbrăţişat uşor şi el mi-a răspuns cu o mână pe umăr şi cu capul înclinat pe o parte, să nu piardă ceva important din meci.
-Ai venit, draga tatii? Nu te-am auzit.
-Am venit să vă văd. Tu?
-E meci. Da acum se termină. Zi-i maică-tii să pună de un ceai, să bem împreună. Ia uite ce face! Hai, dom’le, mişcă-te odată…. incredibil, incredibil, a faultat, a fost fault, ai văzut? Ce face arbitrul? Mama lui de mocofan. Ai văzut, Auroră, a fost fault.
Nu mă pricep la fotbal, dar i-am cântat în strună pentru satisfacţia lui:
-A fost fault. Am văzut şi eu. Lasă, vorbim mai târziu.
-Zi-i maică-tii să pună de un ceai.
-Îi zic.
În bucătărie mama, cu ochelarii pe nas, alegea nişte fasole. Ridică ochii spre mine:
-Nu te înţelegi cu el când e fotbal, nu-i aşa?
-Ei, acum asta-i! Atâta plăcere are, ce ai cu el?
-Nimic, ziceam şi eu. Tu?
-Bine toate. Mi-a ieşit cartea de sub tipar.
-Cum arată? Nu ne-ai adus-o s-o vedem?
-Am luat una în poşetă dar până la urmă am lăsat-o Claudiei. Lasă, că v-o aduc. O să fie lansarea în câteva zile, în jur de 15. Vreau să veniţi şi voi doi. E important pentru mine. Nu mă lăsaţi singură!
-Venim, de ce nu? Da unde o să fie?
-Cred că în sala de marmură a teatrului. E o sală cochetă, s-au mai făcut acolo lansări de carte. După aceea o să fie o mică masă la restaurantul de vizavi.
-Şi… cine o să mai vină la lansarea asta?
-Profesorul meu de la Iaşi, Claudia, cunoscuţi, prieteni, oameni cu care colaborăm, cred că pe unii îi ştiţi. Va fi ceva restrâns, dar vreau să fiţi şi voi acolo. La restaurant o să invit doar pe câţiva mai de seamă, în speţă cei de la Iaşi. Deh, după buget. N-o să vă supăraţi dacă pe tine şi pe tata nu vă învit.
-De ce aşa, la restaurant? Nu-i prea mult?
-Aşa se face de obicei. Nu pot să ies din tipar. Şi apoi vine profesorul Vornicu, de, trebuie să îl invit la masă. E şi pentru el un prilej să se întâlnească cu cunoscuţii şi prietenii lui de aici.
-Că mulţi o fi având în târgul nostru!
-Nu mulţi, dar suficienţi.
-Nu ştiu, zău aşa, ce-ţi veni şi ţie cu cartea. Atâţia bani aruncaţi pe fereastră.
-Ei, mamă, parcă ai fi Claudia. Îmi trebuie pentru doctorat.
-Da, că şi doctorul ăsta ţi-o tine de foame şi de sete.
-O să-mi crescă salariul, să fii sigură de asta.
-Atâta zbucium la anii tăi! Faci cum vrei, da eu tot nu cred că merită.
-În loc să fii mândră de mine, mamă!
-Da sunt foarte mândră de tine şi aşa. Mi-e milă de zbuciumul tău şi de nopţile tale pierdute şi de ochii pe care ai să ţi-i strici de atâta citit. Nici o mărire de salariu nu o să-ţi recompenseze anii pierduţi.
-Ei, să zicem că e o chestiune de orgoliu.
-Orgoliul… tu crezi că e ceva bun? Oare nu ţi-ar fi mai uşor să trăieşti şi fără el? Te-ai gândit vreodată că e cauza tuturor relelor din lume?
-Ştiu asta, dar e vorba despre un alt fel de orgoliu, unul bun.
-Nu există aşa ceva. Ce a făcut-o pe Eva să culeagă din pomul interzis? Ce l-a făcut pe Lucifer să pice în dizgraţie? Orgoliul!
-Mergi prea departe. Sunt o biată muritoare care doresc o simbrie mai mare şi poate un post mai bun, atâta tot.
-Fă cum vrei. Ce mai ştii de Tom? Un telefon nu a putut să ne mai dea în ultima vreme. S-a cuconit domnişorul nostru!
-E bine. Nici pe mine nu m-a sunat, costă. Dar îmi trimite aproape zilnic mailuri, astea sunt gratis, ştii tu cum e! V-am adus ultima scrisoare. Uite, citeşte-o!
Mama a lăsat de o parte castronul cu fasole abia alese şi mi-a înşfăcat din mână scrisoarea. Şi-a aranjat pe nas ochelarii şi o vedeam cu ce patimă citeşte, mai bine zis o auzeam, căci mama nu poate citi decât cu glas şoptit, să se audă pe sine. Se poticnea uneori, relua, să priceapă mai bine.
-Achime, vino repede încoace! A scris Tom. A scris o scrisoare Tom!
Apoi spre mine:
-Cum adică: „dacă mi-i casa în ordine”? Ne-ai spus că s-a aranjat.
-S-a aranjat el, dar mai are nevoie de una, de alta, nu e încă totul pus la punct. Nu doarme în gară, ce atâta panică?
-Oh, nu ştiu cum ai putut să-l laşi să plece. Aşa de tânăr şi fără experienţă. Vai de inima lui.
-Vorbeşti de parcă ar fi plecat la război. Dacă rămânea aici şomer probabil era mai bine pentru voi.
-Nu trebuia să-l laşi să plece. Nu ştiu ce fel de mamă eşti.
-Dar Mona nu a plecat? Şi? Asta ar însemna că nu eşti mamă bună?
-Dar Mona e tot aici, în ţară la noi.
-Care ţară, mamă, intrăm în Comunitatea Europeană.
-Comunitatea asta nu o să ne aducă decât rele, parcă presimt. O să ne împrăştiem ca potârnichile, praful o să se aleagă din noi toţi. Slugi la alţii o să fim.
-Ai nişte idei cam ciudate. Ştii tu că aşa o să fie!
-Da, ştiu, nu degeaba am păr alb.
-Mamă, pot să pun pariu cu tine că peste un an ai să vorbeşti altfel.
-Deie Domnul!
Intră şi tata. Se aşază pe un scaun. Mama îi întinse scrisoarea, parcă aşteptând şi de la el confirmarea îndoielilor ei.
-Ce părere ai, Achime?
-Împrumută-mi ochelarii tăi, Ană dragă, că nu mi i-am luat.
Tata începu să citească şi imediat mustăci. Îl amuza ceva, cred că el îl simte mai bine pe Tom, cu umorul lor contagios. Apoi se încruntă:
-Da copilul ista face foame pe acolo? De ce i-au dat ăia de mâncare? Ce, Tom al nostru nu are nevoie de pomană!
-Tată, nici vorbă de aşa ceva. E vorba de altă civilizaţie.
-Nu, dragă, cred că l-au văzut aşa de slab că li s-a făcut milă de el.
-Hmmm, credeam că o să vă bucuraţi. Când acolo, nimic nu-i bun pentru voi. Chiar nu înţelegeţi? Lumea se mişcă, oamenii se schimbă, nu mai putem sta cu mâinile în sân şi să aşteptăm mură în gură.
-Ei, fată, trebuia să-l ţii acasă, lângă tine. Nu ţi-e frică?
-Mamă, la ce vârstă te-ai măritat?
-Pe la 18, întrebi de parcă nu ai şti.
-Şi ai avut copii, necazuri, ai ţinut o casă. Iar Tom are 24 de ani şi tu încă mai vezi în el un copil neajutorat. Ce are de pierdut? Nu o să se acomodeze, o să vină acasă şi cu asta basta. Nu-i plecat pe front, oameni buni. Faceţi atâta caz din nimic, numai aşa, să mă amărâţi.
-Hai, nu o lua nici tu aşa, fata mamii. Toată lumea are dreptate: şi tu, şi Tom, şi noi. Vremea o să cearnă pentru toţi. Tu ai mâncat ceva pe ziua de azi? Ia mai bine să vă pun la masă că e întuneric afară. Am o tocană de cartofi cu murături.
-De un ceai ai pus, Ană dragă?
-Pun acu, Achime.
Mama s-a ridicat şi s-a dus să ia ibricul din dulap. Tata reluă cititul scrisorii şi acum râdea de-a binelea. Ceva din tata s-a transmis şi lui Tom, altfel nu s-ar fi înţeles ei aşa bine niciodată, cu atât mai puţin acum, la câteva mii de kilometri distanţă. Ei doi au fost mereu foarte apropiaţi. Tata îl ajuta cu temele. Tot el îl lua verile la pescuit pe Siret, dormeau în cort, ca doi cercetaşi. Într-un anume fel au fost tată şi fiu mai mult decât bunic şi nepot. În Tom, tata a pus toată dragostea lui, cât pentru ceilalţi nepoţi, copiii Monei, pe care îi vedea rar, cât pentru Sandu pe care nu a apucat să-l vadă mare, să-i ducă numele. Aşa a fost să fie. De multe ori relaţiile ni le construim noi, inconştient. Dacă Tom nu a avut un tată şi nici tata un fiu, au ştiut să-şi ocupe fiecare cu celălalt locul rămas liber în suflet, ca un fel de simbioză.
Şi a mai fost un moment care bănuiesc că i-a apropiat mult de tot. Un eveniment despre care nu am discutat niciodată, familia noastă a fost una discretă, niciodată nu se vorbea la noi în casă despre subiecte tabu cum ar fi, de exemplu, viaţa intimă. Singura educaţie sexuală am primit-o de la tata cu câteva cuvinte, puţine, dar dure şi adevărate:
-Dacă ai nevoie de un hăndrălău, apoi du-te să nu te vadă, să nu te ştie nimeni! Nu-l băga şi pe Tom în încurcăturile tale.
Asta a fost într-o vară, Tom era printr-a treia, nici copil, nici la puberate. Atunci, la destui ani după moartea lui Mihnea, s-a întâmplat să mă îndrăgostesc. E prea mult spus, de ce te-aş minţi? Nu cred că era iubire, era doar o încercare de a-mi rezolva singurătatea. Acum sunt convinsă că oamenii sunt de obicei singuri pentru că ceva din subconştientul lor transmite spre exterior un mesaj subliminal: lăsaţi-mă în pace! Iar când încet, încet singurătatea nu îi mai satisface, într-un fel sau altul, se întâmplă ceva. Cine ştie, poate asta îi făcea pe bărbaţi să întoarcă după mine capul în acea vreme. Victor s-a întâmplat să fie unul din ei. Fost coleg de liceu, fusese inginer apoi, după revoluţie, se apucase pe cont propriu de afaceri. Era instructor de carate, închiriase o sală şi mă convinsese să-l înscriu acolo pe Tom. Nu era însurat, nici nu cred că urmărea asta, locuia cu maică-sa. Nu a fost iubire, crede-mă! Eram doar un bărbat şi o femeie care se doreau şi atât. Şi vara e anotimpul concediilor, anotimpul vacanţei, atunci parcă totul o ia razna în noi, ne scapă de sub control. L-am dus pe Tom la ai mei.
-Trei zile plec la un curs, am minţit.
-Avem noi grijă de băiat, nu-ţi face probleme. Să-i aduci de îmbrăcat şi de rest ne ocupăm noi.
-Bine, mamă.
Şi cu minciuna asta pe suflet l-am aşteptat pe Victor în acea seară, la cină. A venit cu vin. O sticlă de Cotnari. Apoi a ieşit şi a mai cumpărat încă una, şi încă una. Ne-am făcut praf şi pulbere, ca o dovadă că trebuia să prindem amândoi curaj pentru ceea ce urma să fie. Eu nu-mi aduc aminte decât fragmente. De parcă străbunica mea, Cloe, era şi atunci acolo, la pândă, să-mi fure toate micile plăceri, să-mi fure bucuria aceea de a fi, întâia oară după mulţi ani, cu un bărbat. Un bărbat frumos, cu un corp de atlet antic, cu ochi albaştri şi pofticios de toate plăcerile şi păcatele lumeşti.
Dimineaţa m-a surprins trezirea bruscă din somn cu ameţeală, cu durere de cap şi cu un scârţâit de uşă: acolo, în pragul dormitorului, o fracţiune de secundă, tata şi Tom, încremeniţi de privelişte: Victor dormind liniştit, dezvelit, aşa cum îl apucase somnul, cu sexul expus privirii. Am tras cearşaful peste amândoi, timp în care cei doi au şi dispărut, încât o vreme nici nu am înţeles dacă era în vis sau era real. Fusese aievea, de asta-mi era cel mai frică. Tata venise cu Tom să-i ia pensoanele de colorat şi cărţile de poveşti. Şi au dat peste o mamă iresponabilă, mincinoasă, o femeie uşoară.
Băiatul meu nu mi-a spus niciodată nimic după incident. Nu ştiu ce o fi vorbit cu tata, asta trebuie să fi fost tare greu pentru amândoi. Multă vreme le-am văzut în ochi un altceva, inexistent până atunci. Tom m-a urât o vreme, se vedea în privirile lui. Am mizat pe ideea că la copii uitarea şi iertarea vin mai repede decât la noi, cei mari. Tata, cel puţin, mi-a aruncat năduful lui în faţă. M-au durut cuvintele lui. Dar nu i-am purtat niciodată pică. Tom însă nu mi-a spus nimic, şi asta durea mult mai tare. Acum Tom e mare, judecă altfel lumea, incidentul de atunci am tot sperat să-l fi uitat deşi undeva destinul lui eu i l-am ştirbit, l-am sărăcit de o frumuseţe pe care el nu a mai avut ochi să o vadă. Iar dacă relaţiile noastre sunt astăzi atât de fireşti şi Tom îmi este atât de apropiat e numai meritul tatei. Oare cum ar fi fost toată povestea de nu era tata atunci cu Tom? Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la asta. Deşi uneori mă tot întreb dacă multă vreme lipsa lui de interes faţă de fete nu i s-a tras din cauza acelei întâmplări, din cauză că şi-a văzut la o vârstă atât de fragilă propria mamă într-o posură atât de degradantă. Orice băiat e mândru de mama sa, o venerează şi o caută ca model în toate fetele din jur. Ce model i-am rămas eu, ca femeie, greu de spus. Pentru că ceea ce s-a distrus atunci în sufletul lui, eu nu am mai putut repara cu nimic, niciodată, ştiu bine.
Există infracţiuni, care odată petrecute, nu se mai pot prescrie, aşa cum se întâmplă în justiţie. Pentru păcatele astea ispăşim noi şi urmaşii noştri toată viaţa. L-am retras de la cursul de carate şi Tom nu a spus un cuvânt, confirmându-mi resentimentele lui. Iar pe Victor l-am rugat să nu mă mai caute niciodată, nici acasă, nici la serviciu, nici cu şi nici fără Tom de faţă. Iar mie însămi mi-am promis să stau deoparte de bărbaţi, oricât de greu mi-ar fi fost, măcar până ce Tom va fi destul de mare. Când Tom a fost destul de mare, mă obişnuisem într-atât cu mine însămi şi cu singurătatea, încât un bărbat părea să mă incomodeze. Despre femeile singure ştiu, lumea vorbeşte vrute şi nevrute. Un bărbat celibatar e un virtuos. O femeie singură nu poate să fie decât o târfă. Şi dacă nu se arată în public cu un prieten, atunci cu siguranţă o face în taină, cu mai mulţi. Acum stau şi mă gândesc dacă nu cumva şi tu nu gândeşti la fel despre mine. O să mor şi lumea asta tot aşa va fi. Mentalităţile se schimbă mult mai greu decât mărcile de detergent, de încălţăminte, de maşini. Nici măcar pe străbunica mea, Cloe, nu au crezut-o în stare să stea singură ani după ani, dar eu ştiu că aşa a fost. Pentru că într-un anume fel, ceva din străbunica s-a transmis în mine până azi.
Mama a aranjat farfuriile din setul pentru musafiri, semn că în inima ei era o zi specială, scrisoarea de la Tom era ceva foarte important, trebuia sărbătorită. Ne-am aşezat în acea seară la masă şi nimeni nu a mai scos un cuvânt. Nu ai apucat să-i cunoşti. Sunt oameni de treabă, cumsecade amândoi. Ai mei, de când au ieşit la pensie nu prea ies din casă, sunt mai retraşi, dar parcă se înţeleg mai bine ca înainte. Copiii, nepoţii, nu-i mai tulbură cu problemele lor, în sfârşit, îşi aparţin unul altuia, ca la începuturi. Sunt chiar mai liniştiţi, mai resemnaţi cu ei înşişi, cu vieţile lor. Priorităţile le sunt altele acum, sănătatea subredă a tatei o face pe mama să-şi revalorifice sentimentele materne, e mai atentă cu el decât atunci când erau amândoi tineri.
Ştii cum gândesc uneori despre ei? Când s-au căsătorit, s-au căsătorit doi tineri frumoşi şi sănătoşi. Şi-au jurat credinţă şi o viaţă de dragoste şi mângâieri. Nu a bănuit mama atunci că s-a măritat nu cu tânărul acela chipeş şi sensibil, ci cu un lung şir de bărbaţi. Pentru că la 30 de ani tata era altul cecât cel cu care se măritase ea, era un bărbat responsabil, mereu îngândurat, cu un copil bolnav. Îl călise viaţa de timpuriu şi poate, devenise mai dur cu mama, pe care, probabil, în sufletul lui o învinuia de boala lui Sandu. Era ceva ce nu prevăzuseră atunci când s-au căsătorit. Apoi, la 40 de ani, tata nu mai era cel de la 30, îşi îngropase un copil, avea două fete la şcoală, probleme la slujbă, şi se găsea tot mai greu de mâncare. Gândul că trebuie să pună copiilor pe masă în fiecare zi ceva i-a luat probabil tatălui meu o jumătate din viaţă. Şi nici la 50 tata nu mai era cel de la 40. Se pensionase devreme, cu sănătatea lui şubredă, pensie mică, fete de măritat sau nepoţi de crescut. Acum, mama are alături de ea un bătrânel ce merge ajutat de baston, care nu vede prea bine, care nu-i este de prea mare ajutor în casă şi care a uitat de mult să o mai îmbrăţişeze. Iar peste alţi 10 ani va fi aproape o povară. Nimeni nu-şi ştie viitorul. Poate e mai bine aşa, căci, dacă ne-ar fi dat să cunoaştem toate greutăţile viitoare, atât de mult am ezita, încât am pierde bucuriile sponatane ale vieţii. E bine când ai o familie. Acum, din ea am rămas doar noi trei, am fi putut fi la masă în acea seară şapte sau opt, dar aşa au fost vremurile, aşa a fost soarta neamului nostru. Le-am lăsat scrisoarea de la Tom, ştiam că o vor citi iar şi iar, împreună sau fiecare pe rând şi o vor comenta până târziu în noapte, vor citi printre rânduri şi cu semnificaţie. Pentru câteva zile scrisoarea aceea a fost Biblia lor.

„Draga mea mamă. Nu ştiu de ce nu mi-ai scris de câteva zile, poate că nu ai avut legătură la internet, ori ai fost peste măsură de ocupată. Eu, după cum vezi, mă ţin de promisiunile făcute atunci când am plecat de acasă şi scriu ori de câte ori pot. Se apropie Crăciunul şi mi-e dor de tine, de bunicul, de brad. Pe aici brazii se vând în florării, dar au nişte florării imense. Una lângă alta. Dacă te ţine punga îi poţi lua gata ornaţi. Pe aici au obiceiul să-i împodobească cu păsări, cu fluturi, cu spiriduşi, cu tot felul de pamblici colorate, sunt un vis vitrinele lor. Ţi-am pus prin poştă 500 de euro. Dar îţi pun şi o condiţie: nu plăteşti cu ei lumina, telefonul sau gazul, te rog din suflet. Te duci cu ei prin magazine şi îţi cumperi ce vrea muşchii tăi. Sau te duci la coafor, la cosmetică, chestii din astea care vă plac vouă, masaj, gimnastică, spa. Vreau ca Moşul să-ţi aducă ceva ce să te bucure.
În rest? Am început să o iau tot mai în serios cu limba asta a lor păsărească, umblu cu dicţionarul de conversaţie în buzunar şi nu e chiar aşa de grea cum pare, crede-mă! Nu te mai necăji atâta din cauza mea. Am început să mă adaptez, că mi-s mamifer inteligent. Nici măcar frig cum crezi tu, nu este aici, o geacă îmi este suficientă. Cică oceanul eliberează acum căldura de peste vară, sau o furată de la ecuator, cam aşa ceva, şi de aceea niciodată nu dă îngheţul şi nici verile nu mori de arşiţă. Şi apoi la birouri e cald, acasă e cald, prin magazine e cald, nici nu ai timp să te răcoreşti, crede-mă. Mai bine ai tu grijă de tine, nu te stresa prea mult şi, dacă nu ai chef, nu mai fă nici o lansare. Decât să te ştiu obosită şi cu cearcăne… of,… mamă, dacă ar fi după sufletul meu te-aş aduce aici şi nu te-aş mai lăsa niciodată să munceşti. La ce ţi-o fi trebuind ţie doctorat la vremurile astea, nu ştiu. Atâtea drumuri şi atâtea emoţii de pomană. Dacă ai vedea ce bine pot trăi oamenii aici şi fără prea multă şcoală nu o să-ţi vină să crezi! Scuză-mă, ştiu, e un vis de-al tău şi nu are nimeni ce-ţi face, dar gândeşte-te dacă efortul şi banii pe care îi investeşti vor da vreodată roadele pe care le aştepţi. Nu sunt eu cel care să-ţi dea sfaturi dar tare mi-e că faci o investiţie în ceva ce nu-ţi va aduce niciodată satisfacţiile pe care le speri.
Era să uit: am dat de firma aceea de amenajări interioare. De Serena nu am dat, secretara, sau ce-o fi fiind tipa cu care am vorbit, mi-a spus să o caut în ianuarie, până atunci e foarte ocupată cu comenzi ce trebuie onorate până de sărbători. Aşa că, spre disperarea mea, mai mult ca sigur voi petrece sărbătorile cu casa goală. Sau poate Gury o să mă invite la el (sper şi eu, că speratul e pe gratis!). Nu, nu mă compătimi, te rog eu mult, aşa-mi trebuie, să mă învăţ odată minte că trebuie să fiu mai responsabil şi că nu o să stea nimeni după fundul meu toată viaţa să-mi rezolve problemele. Tot eu şi al tău, Tom.”

8 decembrie, zi de serviciu obişnuită. Pe la 10 am ridicat plină de curaj receptorul telefonului şi l-am sunat pe Vlad Vornicu.
-Bună ziua, domnule profesor, sunt Aurora Hatman …. Şi am început să-mi spun poezia învăţată pe de rost. Îmi confirmă că da, poate veni pe 15 şi probabil îl va lua cu el şi pe bunul şi nelipsitul lui prieten, Relu Răileanu. Îl cunoşteam mai mult din vedere şi după renume: poet, critic literar, boem, alcoolic.
-Bine, dar abia a ieşit de sub tipar cartea, nu cred că am timp să v-o trimit, să o citească, încerc să parez şi să scap de intrusul neaşteptat.
-Nici o problemă, se descurcă şi aşa. Îi povestesc pe drum despre tine.
-Cum credeţi, domnule profesor. O să rămâneţi peste noapte, să fac rezervare la hotel?
-O, nici vorbă, ne întoarcem în Iaşi în aceeaşi seară. Ia zi-mi, profesorul Zală mai predă sau s-a pensionat? Tare aş vrea să-l văd dacă tot trec pe acolo.
-Nu s-a pensionat din câte ştiu eu, îl caut.
-Şi…uite, mi-am mai amintit, cum îl cheamă…. e un prozator bun… Codreanu…
-Da, o să-l pun pe lista celor invitaţi.
-Şi un regizor foarte talentat… scrie şi poezii… trebuie să îl ştii….
-Petre Negrea?
-Exact, şi cu el mi-ar plăcea să discut.
-O să vină negreşit. Îl invit din partea dumneavoastră.
Am aruncat, nu ştiu de ce, o privire vinovată spre Claudia. A avut o mică tresărire, parcă surprinsă că ţi-a auzit numele. Nu a întrebat însă nimic. Nu s-a oferit să mă ajute în vreun fel, cu pregătirile, nici eu nu am rugat-o. Erau problemele mele. Am alergat singură încolo şi încoace, pentru sonorizarea sălii, pentru masa la restaurant, am trimis invitaţiile prin poştă: „sâmbătă, 15 decembrie, sunteţi invitaţi să participaţi la lansarea cărţii”… etcetera. Doar pe tine te-am sunat personal. De acasă. Fără martori. Încercând să nu am nici un fel de tremurat în glas. Te-am găsit la teatru, îţi mai aminteşti, oare? Încercam să par detaşată. Mi-ai recunoscut glasul. Ai reţinut şi numele cărţii şi, când ţi-am spus că marele Vlad Vornicu vrea să te întâlnească, mi-ai spus:
-Voi veni, Aurora. Voi amâna orice altceva şi voi fi la lansarea cărţii. Va fi o plăcere să te revăd şi să mă întâlnesc cu vechi prieteni.
Exact aşa ai spus: „va fi o plăcere să te revăd”. Cu siguranţă, era o simplă şi uzitată formulă de politeţe, dar pentru mine ea a însemnat ceva cu totul şi cu totul aparte. Voiam atât de mult să-mi dai un semnal din partea-ţi că mă placi, încât m-am agăţat de o banală formulă ca să-mi fac iluzii o mie şi să mi se pară întreaga zi o sărbătoare şi zilele până la lansare un chin.
Banii de la Tom au picat minunat. Lăsând pe card o sumă generoasă pentru masa de la restaurant, mi-am cumpărat un costum de stofă vernil cu irizaţii argintii. Şi, ca să mă simt o alintată, ca un cadou în avans de la Moş, o poşetă elegantă şi o pereche de pantofi asortaţi cu ea, din piele neagră şi cristale Svarowsky. Mi-am făcut programare la salonul de cosmetică şi la coafor. Doar pentru că ştiam că o să vii am fost în stare să cheltuiesc atâţia bani într-o singură zi numai pentru mine. Gândul că urma să fiu în preajma ta mă făcea să-mi doresc să fiu mai frumoasă, mai elegantă, mai tânără, mai tonică, mai altfel. Eram sigură că data de 15 decembrie va fi ziua mea norocoasă. Că se va întâmpla ceva, ceva nemaiîntâmplat în viaţa mea. Presimţirea mea avea să se adeverească, cu toate că…
La ora anunţată, mai puţin de jumătate din cei invitaţi veniseră. Chiar şi aşa, era peste aşteptările mele. Panait, deşi nu mişcase un deget, se purta ca o adevărată gazdă, călcându-mă pe nervi, dând mâna cu musafirii, poftindu-i să ia loc, plin de gentileţe. M-a menajat, cu alte cuvinte. Stăteam alături de Claudia la masa pusă în mijlocul sălii, pe un piedestal ridicol, ca cel de odinioară, din şcoala în care am predat. Profesorul Zală a venit şi el, însoţit de câţiva elevi de liceu. A venit şi mama, fără tata, pentru care urcatul scărilor ar fi însemnat un adevărat chin. A intrat la un moment dat şi un grup de tineri actori. Tu, între ei, te detaşai, erai precum o zeitate: înalt, bine legat, cu umeri puternici, cu pletele tale inconfundabile, cu un ten incredibil de fin şi cu buze groase, de un roz intens. Pe ceilalţi nu-i ştiam după nume, căci erau foarte noi în oraş. V-aţi aşezat ceva mai în spatele sălii. Fetele, ireal de frumoase, cu trupuri zvelte, băieţii cam plăpânzi, de parcă ar fi făcut cu toţii foame. Toată fiinţa ta, glasul, mimica, privirea, emanau ceva de mare rafinament. Simţeam, privindu-te, că eşti un fel de excepţie de la regulă. Nici nu e de mirare că femeile târgului roiau în jurul tău. Până şi tinerele actriţe, se vedea de departe, erau sub vrajă. Iar aparenta ta indiferenţă era ceva ce-ţi intensifica şi mai mult misterul, şi aţâţa şi mai mult dorinţa de a fi cu tine sau măcar în preajma ta. Erai, desigur, foarte conştient de toată puterea ta asupra femeilor, copile încă la liceu, tinere, adulte, măritate sau nu. M-ai salutat cu o înclinare din cap, ţi-am răspuns la fel. Cred că am roşit, ceva de necontrolat, ca la prima noastră întâlnire dar, de teamă să nu mi se observe obrajii arzând, am deschis poşeta căutând acolo un şerveţel cu care apoi nu am ştiut ce să mai fac.
Vlad Vornicu a ajuns în ultimul moment, mi l-a prezentat pe amicul lui, cel ce dorea să ţină un mic discurs. Cu disperare mi-am dat seama că deja „ciupise” ceva, în aşteptarea festivităţii. Domnul Panait părea că a monopolizat festivitatea. Cu microfonul în mână a început prin a-şi prezenta editura şi ultimele apariţii şi a-i invita pe participanţi să-i viziteze standul cu cărţi din hol. Publicitate gratuită pe care eu nu o aveam în plan. Nici aşa, lansarea asta nu-i umplea de entuziasm pe invitaţi, ştiam că mulţi veniseră doar din obligaţie şi acum Panait abuza de răbdarea lor. Vlad Vornicu nu s-a putut abţine şi la un moment dat i-a şoptit:
-Treceţi la subiect, noi trebuie să ne mai şi întoarcem acasă!
Panait s-a făcut însă că nu aude, nu s-a lăsat până nu şi-a terminat treaba. A urmat Relu Răileanu. Îl priveam cum se ridică, puţin nesigur pe picioare, şi inima mi-a îngheţat. Acum o să cadă, mi-am zis, e băut, o să mă facă de râs! Ei, bine, nu a fost deloc aşa, cred că acea doză de alcool era ceea ce avea nevoie ca să fie coerent în exprimare şi foarte sigur pe sine. Mi-a lăudat cartea pe care doar a răsfoit-o în maşină, însă puteai să juri că a citit-o în amănunt.
-O bogată bibliografie parcursă, o carte documentată, scrisă cu talent. Dacă v-aţi imaginat măcar o clipă că este o compilaţie, în această lume în care plagiatul este o adevărată modă sau molimă, v-aţi înşelat. Autoarea aduce idei şi concepte noi, bazate însă pe o cultură vastă şi un studiu care durează de ani buni. Se vede că Aurora Hatman are o mare, mare pasiune pentru teatru….
Aici am avut curaj să mă uit spre tine. Mă priveai şi tu, nu am avut habar dacă m-ai urmărit tot timpul sau doar rostirea numelui meu te-a făcut timp de o secundă să-ţi îndrepţi atenţia spre mine. Din nou am simţit în obraji un val de căldură, nefiresc. Eram stânjenită. Şi, cu cât mă priveai, cu atât parcă roşeam şi mai tare, spre disperarea mea. Nu mai ştiu ce a zis Relu Răileanu dar captase bine atenţia celor din sală. Mama avea o privire calmă şi mulţumită, radia. Fata ei era acum cineva, munca mea nu i se mai părea acum chiar atât de inutilă. Laudele celui de la microfon o înmuiaseră complet. Dacă ar fi ştiut, draga de ea, că erau doar nişte cuvinte, că Relu avea doar darul oratoriei, că nici nu mă citise, ar fi fost peste măsură de mâhnită. Nu i-am spus niciodată adevărul.
Vlad Vornicu nu a vorbit mai mult de cinci minute. Scurt şi la obiect. Om cu bun simţ, el îmi dăduse întreaga bibliografie şi mai toate ideile cărţii. Susţinusem deja cu el primele două teze la Iaşi, pentru el era mai degrabă vorba că îşi îndeplinea datoria de îndrumător. Poate că de aceea l-a adus pe amicul lui, se săturase de sine, de monotonie, voia să mai audă şi altceva decât propriul glas. S-au vândut doar 14 cărţi, nici nu mă aşteptam la mai multe. Tinerii actori păreau cel mai mult interesaţi. Unii au venit după autografe, dar destul de repede sala a rămas goală. Mama a plecat, fără să-şi ia bun rămas, vedea că am alte treburi. Rămăseserăm într-un final o mână de invitaţi care îl aşteptam îmbrăcaţi pe domnul Panait să-şi strângă restul de cărţi nevândute şi să i le dea lui Ionuţ, nepotul lui bun la toate.
-Mergeţi înainte, vin şi eu din urmă, mergeţi, nu e nevoie să mă aşteptaţi, a zis.
Vlad Vornicu ne-a făcut semn, mie şi Claudiei, să coborâm primele, urmând ca ceilalţi, ce se nimeriseră a fi toţi bărbaţi, să vină în urma noastră. Şi, ceea ce a fost să se întâmple, s-a întâmplat. Dintr-o mişcare greşită, nici nu aş putea vreodată concepe că intenţionat, Claudia mi-a agăţat cu catarama poşetei marginile fustei mele lungi şi destul de strâmte. Şi, luată prin surprindere, am căzut, dezechilibrându-mă pe scări. Un fel de deja vu mi s-a adeverit: de ani şi ani, ori de câte ori coboram scările acelea lucitoare de marmură, aveam o angoasă ciudată, că voi aluneca. Acum era prima oară când nici nu m-am gândit la asta şi iată, s-a produs. De două lucruri îmi aduc aminte clar: de o ruşine teribilă în primul moment, apoi de o durere vie în glezna dreaptă.
-Oh, ce stupidă am fost, îmi pare rău, te-ai lovit?, vocea Claudiei era cu adevărat disperată.
Din spate, bărbaţii au sărit în ajutor. Cel mai sprinten ai fost tu. M-ai cuprins de sub umeri şi m-ai ajutat să mă ridic. Pantoful meu zburase câteva trepte mai jos. Claudia s-a dus să-l recupereze. Încet, încet, sprijinită de tine, am coborât toate treptele. Un drum cât o veşnicie. M-ai aşezat pe prima banchetă de la parter. Mi-ai luat glezna în mâini şi ai apăsat încet:
-Te doare tare?
-Foarte. Dar nu-i nimic, o să-mi treacă, cât vom sta la masă se rezolvă, o să cer nişte gheaţă de la chelner. Îmi cer scuze.
-Nu ai pentru ce, e numai vina mea, dragă, a intervenit Claudia.
-Eu cred că ar trebui să mergi la spital. Să nu fie o entorsă, poate o fractură, nu e de glumă, ai zis.
-Nici vorbă, nu e nimic serios.
M-am ridicat plină de curaj, vrând parcă să dovedesc tuturor cele spuse, şi, când să pun piciorul în pământ, m-a străfulgerat o nouă durere, mult mai cumplită. Era un moment stânjenitor pentru mine, toţi erau invitaţi practic la mica mea petrecere. Acum erau descumpăniţi şi nu ştiau ce ar putea face. Să plece? Să mă lase acolo? Să meargă toţi cu mine la spital?
-Claudia, uite, ia cardul meu, ştii restaurantul, masa e rezervată. Comandă cum crezi. Fă-i să se simtă bine. Eu voi veni mai târziu. Te rog, fă asta pentru mine, e atât de penibil totul…. Îmi pare aşa de rău….
-Cum să rămâi aici singură? Îl chem pe Viorel.
-O duc eu la spital cu maşina. Poate nu-i nevoie decât de un calmant. Voi mergeţi, vă vom ajunge şi noi din urmă, Aurora are dreptate. Invitaţii trebuie să se simtă bine.
Am ridicat privirea spre tine. Văzuţi de aproape, ochii tăi nu erau albaştri, ci de un verde măsliniu. Privirea ta reuşise să mă hipnotizeze într-o fracţiune de secundă. Avea asupra mea o putere magică. Nu ştiu dacă magia era în tine şi o răsfrângeai deopotrivă peste toţi sau dacă numai eu eram cea subjugată. Te-ai oferit aşadar să ai grijă de mine. Cu un aşa firesc, încât nimeni nu te putea contrazice. Parcă era de datoria ta, dintre toţi, tu ţi-ai luat responsabilitatea să-mi fii protector. Ai fost singurul care nu şi-a pierdut firea şi a ştiut ce era de făcut. Claudia, vinovată de întâmplare, încerca să facă din toată povestea o bagatelă:
-Domnilor, o să vă fiu eu gazdă pentru un scurt timp. Aurora va veni şi ea mai târziu. Vă rog, urmaţi-mă, ghinion, ce să facem!
-Mergeţi, domnilor, am eu grijă de autoare, v-o aduc înapoi în jumătate de oră, ai spus cu atâta convingere, încât toţi au plecat fără a se simţi împovăraţi în conştiinţele lor.
Din dreptul uşii Claudia ne-a aruncat o privire ciudată, atunci am reţinut-o pe retină aşa cum reţine o peliculă imagini. Pe moment nu reprezintă nimic. Acum, când cu ochii minţii derulez totul, îmi dau seama că privirea ei spunea extrem de multe: dezamăgirea că nu va fi cu tine la o masă, disperarea că te lasă în preajma mea. Dar de unde să cunosc eu astea atunci? Pentru mine, privirea Claudiei nu a însemnat decât un fel de compasiune pentru necazul meu.
Aşa că am rămas doar noi doi în impunătorul hol al teatrului, într-un anume fel, în casa ta. Stăteai cu pantoful meu într-o mână precum prinţul la picioarele Cenuşăresei. Doar că pantoful meu cu ştrasuri Svarowsky şi de care eram atât de mândră, nici vorbă să-mi mai încapă, deşi în acea seară eu chiar eram Cenuşăreasa.
-Aşteaptă-mă o clipă, ai zis atunci.
Ai ieşit şi, până să mă dezmeticesc, te-ai şi întors. M-ai luat în braţe fără nici un preaviz, fără un cuvânt. Instinctiv mi-am pus braţele în jurul gâtului tău şi atunci ţi-am simţit moliciunea pletelor tale, ţi-am atins cu fruntea barba ta tunsă foarte scurt, după moda vremii, incredibil de mătăsoasă. Şi a mai fost ceva neaşteptat: mirosul pielii tale. Acolo, în spatele urechii, nasul meu şi-a făcut culcuş doar o clipă, suficient însă cât să-ţi simt mirosul nealterat de vreun parfum, un miros unic, ce nu poate fi descris, ce nu poate fi comparat, ce nu poate fi confundat cu nimic altceva. Eram atât de aproape de un sărut imposibil, în braţele iubirii mele imposibile, vinovate, nepermise. Ce poate fi mai bine? Ce poate fi mai rău? M-ai purtat aşa până pe bancheta din faţă a Fordului tău alb, parcat la uşa principală. Oare ai fi făcut acelaşi lucru pentru orişicine sau o făceai numai şi numai pentru că mi se întâmplase mie? Oare ţi-ai imaginat vreodată cât de important a fost totul? Oare ţi-ai imaginat vreodată că minutele acelea s-au tot reluat şi reluat şi se mai reiau încă în memoria mea, cu încetinitorul? De parcă nu ar putea niciodată să dispară? Atingerea ta, mâna ta pe încheietura piciorului meu, eu în braţele tale, te-ai gândit măcar o clipă ce au însemnat astea pentru mine? Glezna mă durea cumplit, dar uimirea ce o aveam în suflet aproape că transforma suferinţa mea într-un privilegiu. Oare tu ştiai asta?
La spital ai aşteptat cu mine în tăcere, pe un hol friguros, lângă o mulţime de necunoscuţi. Eu nu îndrăzneam să spun un cuvânt, îmi era frică să nu rostesc ceva de care putea să-mi pară rău mai târziu. Îmi era frică să nu îţi spun aşa, dintr-o dată, cât de mult te iubesc. Medicul, după ce a privit pe radiografii, a decis că e mai bine să rămân internată.
-În nici un caz!, am spus cât puteam eu de ferm.
-Doamnă, e puţin mai complicat decât m-aş fi aşteptat de la simplă căzătură. Aveţi o fisură de calcaneu şi o fractură de maleolă peronieră. Trebuie să vă internaţi. Ciudate traiecte de fractură pentru vârsta pe care o aveţi, parcă aţi fi sărit de la etajul II, vă ştiţi cumva cu osteoporoză?
-Osteoporoză? Nu, nu cred. Vă rog, nu pot rămâne. Am invitaţi, am musafiri importanţi. Puneţi-mi un bandaj, daţi-mi ceva să-mi treacă durerea şi vin mâine.
-Până mâine se pot întâmpla multe cu glezna dumneavoastră. După cum vedeţi, deja este edemaţiată şi cu echimoze. Musafirii vin şi pleacă dar de picior bănuiesc că o să aveţi nevoie toată viaţa.
Era un argument destul de solid. Nu am mai comentat. M-ai condus până în salon, eu pe cărucior, tu alături. Mi-ai dat numărul tău de celular, să te sun dacă am cumva nevoie de tine. Atunci, nu am idee de ce, am îndrăznit să-ţi spun pe nume, deşi nu venise timpul pentru asta, mi-am dat seama imediat după privirea ta distantă.
-Mulţumesc pentru tot, Petre… domnule Petre Negrea. Mergeţi acum la restaurant şi scuzaţi-mă invitaţilor, or să înţeleagă. Rugaţi-i să se simtă bine.
-Claudia ştie să fie o gazdă bună, sunt absolut sigur. Mă duc totuşi să o ajut. Tu rămâi, să te faci bine!
Am stat aşa, la marginea patului, vreme multă, ţinând celularul în mână şi căutând un motiv să te sun. Nu am reuşit să-l găsesc. Mă gândeam, privind aiurea, că poate tocmai a venit clipa în care timpul începe să-şi prepare fabuloasa omletă. Şi asta însemna pentru oul ce sunt o spargere, o risipire, o durere, nu-i aşa?
Luna decembrie s-a dovedit a fi în cele din urmă nici pe departe un timp obişnuit, ci a fost mai degrabă precum o nebuloasă din cosmos. O aglomerare de evenimente diferite, ciudate şi aparent fără nici o cauzalitate. Şi totuşi, toate au avut o legătură tainică şi ciudată: dacă nu-mi lansam cartea, dacă nu venea Vornicu, dacă nu te dorea pe tine la masă, dacă nu-mi puneam tocuri şi costumul cel nou, dacă nu-mi fracturam glezna, nu mă luai în braţe, nu ajungeam la spital, nu o cunoşteam pe Lidia…. Lucruri pe care nu le-aş fi bănuit niciodată posibile, iată, s-au întâmplat. Şi orice întâmplare, ce este ea, decât o piatră de hotar pe drumul vieţii?
Lidia, spuneam, 25 de ani, de prea mică prin spitale. Suferea de o boală căreia ea îi spunea „boala oaselor de sticlă”. Poate că doctorii aveau un alt nume, dar ce importanţă avea asta pentru Lidia, care dacă ţinea o carte în mână i se rupea mâna, dacă respira mai amplu sau dacă strănuta, i se rupea o coastă, dacă întorcea capul, îşi rupea gâtul. Nu mai mergea pentru că, de atâtea fracturi, picioarele ei nu mai semănau cu picioare de om, ci mai degrabă cu cele de lăcustă. O piele fină, aproape mulată pe oasele ei fragile, mă făceau să mă gândesc la extratereştri. Ochii ei erau singurii, pământeni. Ochi mari, negri, de om bătrân şi înţelept. Nu terminase gimnaziul, nu cunoscuse tandreţea primei iubiri, nici măcar nu putea face un duş sau o baie în cadă, nu mersese niciodată pe bicicletă sau într-o excursie sau la o petrecere, nu dansase, ratase tot ceea ce alţii numesc viaţă. Şi, în pofida a toate, în cele două zile cât am stat amândouă într-o rezervă, nu am auzit-o să se plângă, să blesteme, să fie nemulţumită de ceva.
Mama ei, o femeie îmbătrânită devreme, cu cearcăne şi cu părul cărunt, îi punea bazinetul, o hrănea, o spăla, o pieptăna, ca pe un bebeluş fragil. Pentru ea, Lidia nu crescuse niciodată. Prin mâinile femeii aceleia se scurgeau parcă amândouă vieţile lor, împletite din cele mai obişnuite lucruri, din bucurii simple, dar de care Lidia nu avusese niciodată parte. Doamna Dupir se resemnase cu povara ce o ducea, de parcă avea de ispăşit încă din viaţa pământeană cine ştie ce păcate grele. Uitase să mai zâmbească în timp ce Lidia părea că îşi aşteaptă resemnată moartea, cu dureri numai de ea simţite. Nu ne-am împrietenit, ar fi prea mult spus, deşi la plecare am făcut schimb de adrese şi numere de telefon. Le priveam pe cele două cu o curiozitate nedisimulată, neîndrăznind totuşi să întreb nimic. Înţelegeam din priviri şi din cuvintele lor multe lucruri. Vedeam bine că Lidia nu-şi dorea conversaţie şi prieteni, nu dorea să sâcâie pe nimeni, să oblige pe nimeni nici măcar să îi privească trupul contorsionat într-o masă ireală şi diformă dintr-un aluat ce cu greu îl puteai numi de om.
În plină noapte, mă uitam în linişte şi fără a mă simţi incomodând, la ele: mama adormită ghem pe un colţ de pat, Lidia, abia de ocupa celălalt colţ. Părea că doarme dar, neaşteptat, ştiind prin receptori ciudaţi că o privesc, că sunt trează, a deschis ochii şi mi-a zis:
– Nu mă compătimiţi. Eu trebuie să ridic un blestem pus peste neamul meu, de asta sunt aşa. Să nu vă speriaţi de cum arăt. Dacă nu sufeream eu, ar fi suferit altcineva, poate nepoţica mea, Raluca, poate stră-stră-nepoţica mea pe care nici nu am să o cunosc vreodată, şi aşa, să nu vi se pară că e nedrept pentru mine. Eu ridic un blestem, asta se întâmplă, eu ştiu. Nu vă mai uitaţi la trupul meu. El trebuie să îndure, carnea e cea mai vulnerabilă.
-Ce blestem, despre ce vorbeşti, domnişoară?
-Ţin minte multe lucruri, deşi toţi mă credeau pe atunci un copil neştiutor. Când doctorii nu au mai avut ce să-mi facă, mama m-a dus pe la preoţi. Au încercat fiecare să mă dezlege, cum au ştiut, cum se obişnuieşte, ştiţi doar. Nu au putut, boala mea din rău în mai rău şi fără leac. Apoi, mama m-a dus pe la ghicitoare. M-a dus odată prin Oltenia, pe unde a auzit ea. Am mers o zi şi o noapte cu trenul şi ţiganca de acolo, când a dat cu ochii de mine, şi-a scuipat în sân, şi-a făcut cruce şi a alungat-o pe mama cu mine cu tot din casa ei. Nici o cană cu apă nu a vrut să ne dea. Una singură, locuieşte undeva în Liveni, pe malul Siretului, ne-a spus că e făcătura cea mai puternică de pe pământ şi la care nu este posibilă dezlegare.
-Nu cred în aşa ceva. Bolile sunt boli.
-E rău dacă nu credeţi.
-De ce ar face cineva vrăji?
-Se pare că aşa a fost: mătuşa din partea mamei, sora bunicii, se spune că s-a măritat prin farmece într-un sat mai de departe, cu unul mult mai tânăr decât ea, bogat şi frumos. Şi soacră-sa nu o avea deloc la inimă şi bănuia care-i cauza de fiu-său nu mai avea ochi pentru nimeni afară de ea.
-Aşa ceva este imposibil.
-Ascultaţi mai departe. Mătuşa asta a mamei a început să-şi rupă unul câte unul oasele nu mult după nuntă. Nu s-a bucurat de nimic mai pe urmă în viaţa ei, a zăcut la pat în mizerie şi a luat-o moartea curând. Nici copii nu a putut face. Şi în toate zilele ei, în loc să se căiască pentru ce făcuse şi să-şi mărturisească vina, să se roage, nu a făcut altceva decât să blesteme şi iar să belsteme pe cei ce i-au dat cămaşa.
-Nu înţeleg nimic. Ce cămaşă?
-Este o făcătură, cea mai puternică din toate câte există şi cea mai periculoasă, nu v-am zis?
-Nu.
-E făcută de şapte văduve, care torc, urzesc, ţes şi cos o cămaşă în cea mai lungă noapte a anului, iar la cântatul cocoşilor o spală cu apă de la mort şi o usucă la hotar. Ei, bine, cine îmbracă această cămaşă, de e vinovat de lucrul cu Diavolul va muri în chinuri, iar dacă e nevinovat nu păţeşte nimic. Se pare că o astfel de cămaşă a primit dar de nuntă mătuşa asta de care vă vorbeam. Blestemele ei s-au întors înapoi şi, cum nu au mai găsit-o în viaţă, s-au abătut peste mine, care pe atunci abia m-am născut. Aşa ne-a spus ghicitoarea aia, şi mama cred că se mai duce din când în când la ea, să o întrebaţi de nu-i adevărat ce vă spun. Amândouă ştim că blestemul, de nu se împlineşte azi, se va împlini mâine şi dacă nu trag eu, atunci cineva din neamul nostru tot o să tragă. Nu este scăpare. Magia neagra, aţi auzit de ea? Mai devreme sau mai târziu se întoarce împotriva ta sau a neamului tău şi nu mai ai ce-i face. Asta-i! Nu vă mai uitaţi atâta la mine. Eu nu am făcut nici un rău, m-am născut că să pătimesc.
-Hai să dormim.
-Mama mi-a pregătit deja rochia de mireasă. Ea nici nu ştie că eu ştiu.
Altceva nu a mai spus, nu a mai vorbit cu mine. A doua zi eu mă întorceam acasă, cu cizmuliţa mea albă, cu gânduri ciudate şi cu nelinişti noi. Întâlnirea mea cu Lidia nu a fost o întâmplare. Prin ea cineva, poate străbunica mea, Cloe, dorea să-mi transmită un mesaj. Şi oare cum să o fi cunoscut pe Lidia dacă nu cădeam pe scările teatrului? Aş fi preferat să fie altfel, să nu încurc atâta lume, dar se vede treaba că Lidia nu stătea nici ea prea mult în spital, o dată pe an, două zile şi atât, pentru dosarul de pensie, nimic mai mult, iar eu trebuia să fiu punctuală la întâlnirea asta destinală. Toate evenimentele din viaţă au un rost. Uneori îl vedem limpede şi imediat, alteori nici nu ne dăm seama de ceea ce se petrece cu noi.
Din acea noapte, încetul cu încetul, am început să văd altfel lucrurile, am început să mă raportez altfel la cei din jur, la strămoşii mei. Toate gândurile mele ciudate şi toate bănuielile mele aproape ridicole altădată în proprii mei ochi căpătau un nou înţeles, toată viaţa mea se rescria, istoria nu mai era pentru neamul meu o înşiruire de nume şi de evenimente, ci un lanţ din al căror verigi eram şi eu una, una din multe altele, aşa cum a fost şi străbunica mea cândva. O perdea groasă se ridica şi mă lăsa să văd un câmp de adevărat război între forţe pe care ochii noştri nu le văd şi raţiunea noastră le neagă de cele mai multe ori. Era ceva prea evident pentru mine, era acea constantă în toate destinele femeilor de după străbunica: nici una nu a fost fericită în dragoste, nici una nu s-a bucurat de bărbatul sau de feciorii ei. Unii au murit pur şi simplu, alţii au fost măcinaţi de tineri de boli fără leac, aşa, ca tata, ca Sandu. Asta am tot gândit atunci, în acele zile cât am stat în pat. A trebuit să se întâmple asta, să mă opresc din alergarea mea şi să am timp de gândire, să le pun cap la cap, să le repovestesc în mintea mea, să le înnod şi să-mi dau seama că nu întâmplător bărbaţii nu au ochi pentru mine. Energia blestemului încă era vie, îmi bântuia viaţa, dar cel mai mult îmi era frică pentru Tom, ultimul bărbat născut din neamul nostru. Dacă, la fel ca Lidia, era sortit să închidă cercul magiei negre descătuşată de o femeie fără minte în urmă cu un veac?
Îmi devenise limpede că, fără voie, amândoi eram prizonierii unor forţe dezlănţuite cu mult timp înainte de a ne fi născut, nu noi eram vinovaţi, dar noi aveam să plătim greşelile altora. Aşa funcţionează aceste legi. Trebuia să caut o ieşire. Dacă pentru mine era târziu, atunci măcar pentru Tom va fi trebuit să caut. Eram decisă să fac orice pentru ca Tom al meu să nu ajungă precum Lidia! Undeva, exista mai mult ca sigur o scăpare. Undeva. Dar unde? Trebuia să-mi fac un plan, trebuia să-mi găsesc mai întâi un sprijin. Nu ştiam unde anume. Despre vrăji nu se scriu tratate, nu se mai vorbeşte în ziua de azi, e un subiect ridicol. Cine mai crede în astfel de poveşti? De unde să pornesc? Era un teritoriu periculos, lumi noi şi necunoscute, poate ucigătoare, aveam de explorat, presimţeam asta, dar îmi dădeam la fel de bine seama că a mă abandona în voia lor ar fi însemnat ceva mult mai rău, ar fi însemnat capitularea, moartea, iadul.
Într-una din nopţi am avut un vis, unul din acele vise gemene cu realitatea. Se făcea că eram într-o mare sală de bal, elegant îmbrăcată, cu o rochie negră, cu decolteu amplu pe spate, mănuşi până la cot, din catifea subţire şi aveam pe frunte o diademă cu paiete şi pene, ca cele din peroada interbelică. Multă lume în jurul meu, bărbaţi şi femei, toţi tineri şi arătoşi, râdeau, vorbeau, sorbeau din cupe de cristal. Candelabre imense luminau totul ca ziua. Stăteam pe o canapea şi priveam cu fascinaţie totul. Ceva era însă ciudat în jurul meu şi nu reuşeam să pricep ce anume. Apoi am realizat că nu era nici un fel de zgomot, nici un foşnet, nici un fel de muzică, toate se petreceau ca într-un film mut, filmat cu încetinitorul, parcă într-o altă dimensiune temporală. La un moment dat, din celălalt colţ al sălii s-a îndreptat spre mine arzându-mă cu privirea un bărbat brunet, incredibil de frumos, cu tenul alb, translucid şi ochi de antracit. Îmbrăcat în frac negru şi cu o garoafă roşie la rever, păşea încet, zâmbindu-mi straniu şi ispititor, de parcă ne mai văzuserăm de multe ori în viaţă. Inima îmi exploda. S-a apropiat de mine, mi-a sărutat curtenitor mâna şi apoi, privindu-mă pe sub sprâncene, m-a invitat să mă ridic. A scos de la rever garoafa şi a început să o risipească petală cu petală la picioarele mele, pe marmura roz a sălii de bal. Şi, precum un scamator, odată cu fiecare petală căzută, făcea să se ridice câte un sunet, apoi încă unul, încât în final sala se umplu de o muzică ameţitoare, pasională, ireală, cu miros aspru, de piper şi de garoafă roşie. M-a luat de după talie şi am făcut primii paşi în ritm de tango cu străinul acela.
M-am trezit transpirată, încă sub impresia privirii lui scrutătoare. Eram sigură că cel din vis nu era altcineva decât Diavolul. Îmi făcea curte, devenisem, nu ştiu cum şi de ce, ispititoare pentru el. Eram în ochii lui o pradă uşoară şi fără apărare. Poate că aşa a sedus-o în vremuri îndepărtate şi pe străbunica. Poate că îi amintisem cumva de ea. Oricum, oricât aş fi încercat să fug, cel în frac nu ar fi acceptat un refuz. Trebuia pentru moment să-i zâmbesc, să-i accept îmbrăţişarea urât mirositoare. Trebuia, de dragul fiului meu, să risc, să îl sfidez, să mă uit drept în ochii lui ca să pot pricepe ce anume vrea de la mine. Eram sigură, bărbatul acela mai fusese cândva prezent în preajma mea, dar unde şi cum, nu îmi putem aduce aminte. Ca să pot să înţeleg, o vreme trebuia să mă abandonez lui, să flirtez cu el prudent, doar o vreme. Nu ştiam ce paşi urma să fac la braţul lui şi nici dacă îmi voi primi răsplata la sfârşit. Tot ce ştiam era că nu aveam de ales şi că trebuia să mă descurc de una singură printre oameni buni cu înfăţişare de monştri şi printre demoni răi cu înfăţişare de îngeri. Tot ce ştiam era că trebuie, trebuie să răzbat.

Eu, străbunica mea II

În ianuarie, Aurorei îi fu scoasă cea de a doua cizmuliţă de ghips. Prima îi rămăsese largă încă din primele zile, după ce gamba i s-a mai dezumflat şi când vânătăile au mai dispărut. Radiografia de control arăta că oasele i se sudară la loc, şi totuşi, Aurora de abia îşi putea îndoi piciorul. Se uita disperată la el, mult subţiat de nemişcare, şi se ruga să nu rămână toată viaţa aşa, cu acest handicap. Vreme de o săptămână s-a dus conştiincios la sala de gimnastică recuperatorie, apoi doctoriţa i-a spus:
-Cea mai bună soluţie pentru dumneavoastră rămâne acum mersul pe jos. El vă va reface musculatura, articulaţia şi structura osoasă. Trebuie să mergeţi pe drum drept cel puţin o oră în fiecare zi, începând chiar de azi, altfel nu o să mai mergeţi cum trebuie niciodată.
Speriată de verdict, se hotărî să-i urmeze sfatul. Nu o descuraja nici frigul de afară, nici zăpada. Claudia a vizitat-o doar de două ori în tot acest timp. Prima dată, înainte de Crăciun. I-a adus un ghiveci cu gardenii roşii, frumos înflorite, frumos ambalate. Aurora a servit-o cu o cafea, nu prea mai avea în casă mare lucru, căci proviziile din congelator şi din cămară i s-au epuizat incredibil de repede. Oricum, nu ar fi fost politicos să îi spună Claudiei că i-ar fi făcut mai mare trebuinţă să vină la ea cu ceva fructe sau salată sau măcar cu o pâine. Cum să-i explice că, atunci când eşti cu un picior în ghips şi mama îţi face piaţa o dată pe săptămână, altceva ar fi contat mai mult decât o gardenie. O gardenie roşie care, oricum, nu-şi găsise locul sau climatul acolo, la fereastra din bucătărie, ori fusese atinsă de ger pe drum şi murise repede. Ori, poate, Claudia avea mâna uscată. Aşa spunea bunica pe vremuri: oamenii sunt de două feluri, unii au mâna verde, ce pun ei în pământ creşte întotdeauna şi dă rod. Alţii sunt cu mâna uscată şi tot ce ating se usucă. Şi, mai gândi Aurora, ar trebui dată o lege care să interzică oamenilor să aducă în dar flori în ghiveci sau animale. Astea sunt chestii mult mai personale decât un parfum şi iată în cele din urmă, Claudia îi dăruise durerea şi vinovăţia pe care Aurora le resimţi în clipa când ultima frunză se ofili şi gardenia a trebuit aruncată, atât de degradant pentru o floare, la gunoi.
A doua oară a vizitat-o spre sfârşitul lui ianuarie, să-i aducă salariul.
-Tot şchiopătezi!
-Tot. Mai doare uneori.
-Dar ţi-a rămas mai subţire piciorul, ai observat?
Uneori Claudia avea un dar de a se face nesuferită cum rar găseai, ştia să învârtă cuţitul în rană cu un aer de bunăvoinţă premeditată, iar Aurora simţea că şi acum, sub masca îngrijorării ei, nu se ascundea altceva decât o bucurie mocnită pentru necazul altcuiva. Cu un picior mai subţire şi unul mai gros, Aurora, ca femeie, va pierde la puncte în faţa lui Petre Negrea. Este o vârstă când orice amănunt contează, amândouă ştiau prea bine asta.
-Draga mea, săptămâna trecută a fost premiera la Pisica albă, pisica neagră, trebuie să vezi şi tu piesa. Actorii au fost în mare formă. Iar Negrea s-a întrecut pe sine însuşi. Extraordinară regie şi coregrafie. Zilele astea m-am întâlnit cu el seară de seară la Festivalul teatrului scurt pentru liceeni, suntem amândoi în juriu, şi îmi spunea că îi place în sfârşit şi lui ce a ieşit cu actorii cei noi. Ştii cât e de preţios omul acesta?! A muncit mult, dar a meritat.
-Nu a întrebat de mine nimic, niciodată?
-Nu, dragă, de ce să întrebe de tine?
-De fracturile mele, de picior, mă gândeam şi eu că o fi curios să ştie cum mă simt. Doar el m-a dus atunci la spital, nu ţii minte?
-Nu avea cine altcineva, ştii bine asta, a fost aproape obligat să o facă. Acum însă are alte treburi, e ocupat rău de tot. Vor să plece cu spectacolul în Franţa, la un festival de teatru, în primăvară. Nu-i grozav?
-Cum să nu! Mai mişcă ceva, ceva şi în urbea asta, se mai aude de noi. Uneori, Claudia, am senzaţia că înotăm împotriva curentului. Ţie nu ţi se pare?
-De ce să mi se pară aşa? Avem un serviciu, nu ne plouă, nu ne ninge, leafa merge, ce te frământă?
-Mă frământă că nu-i aşa cum ar trebui în ţara asta.
-De ce crezi că toţi sunt ca tine, perfecţionişti?
Era genul acela de discuţie care nu ducea nicăieri, ba mai mult, Aurora se putea aştepta la alte „amabilităţi” din partea Claudiei, aşa că schimbă subiectul. Aurora ar fi vrut să pomenească de incidentul de pe scările teatrului, aştepta din partea Claudiei să-şi ceară, măcar formal, scuze. Claudia, în schimb, nu considera asta important sau necesar pentru Aurora şi, în definitiv, nu o făcuse cu intenţie. A fost un stupid accident, era convinsă de asta.
În februarie, Aurora începu să meargă la slujbă. La plecare, după amiază, o pornea spre casă cu ocolişuri lungi, încât să-şi facă ora zilnică de mers pe jos. Trebuia să-şi recupereze piciorul şi firescul mersului, ca primăvara să o găsească în formă şi cu fustă deasupra genunchilor. Atunci drumul ei avea să treacă negreşit prin faţa cafenelei Boema unde Petre Negrea se întâlnea adesea cu amicii săi afară, pe terasă. Atunci era un moment din zi când Aurora se simţea total neputincioasă. Ca la loterie. Inima i se zvârcolea încolo şi încoace, dar ea se străduia să fie cât mai naturală, zâmbind surprinsă când Petre o saluta înclinând capul uşor. Erau zile când nu îl zărea acolo, erau zile când el nu se străduia să o observe şi atunci ea trebuia să se poarte la fel de firesc. Greu. Acum nu-şi dorea nici un fel de întâlnire cu omul ei iubit, în pantaloni şi cu mers şchiopătat, s-ar fi simţit îngrozitor. Prefera să caşte gura prin magazine, uneori intra doar să se încălzească, ori ca să-şi odihnească piciorul încă neascultător şi beteag.
Într-una din zile zări într-o vitrină un obiect de care se simţi legată imediat şi într-un chip inexplicabil. Un ou din onix sprijinit pe un postament din bronz în chip de broască ţestoasă. Era un lucru inutil dar care exercita asupra ei, prin cine ştie ce conexiuni, o forţă magică. Privi firma de deasupra: Miss Iulia. Intră curioasă, decisă să-şi achiziţioneze oul magic, indiferent de preţ. Nu mică îi fu mirarea când, intrând, văzu că nu era un magazin obişnuit, nu înţelegea ce era de fapt acolo. După fotoliile din hol părea să fie un cabinet de consultaţii. O doamnă bine îngrijită, cu pălărie mov, cu manichiură impecabilă, aştepta.
-Aveţi programare?
-Nu, nu ştiu despre ce vorbiţi.
-Eu am, tocmai trebuie să intru. O să aveţi de aşteptat. Fac reflexoterapie.
-Eu voiam să mă interesez doar de un obiect expus în vitrină. Un ou din onix.
-Aha, vreţi să-l cumpăraţi…
-Da, să-l cumpăr. Nu e de vânzare? E doar o expoziţie?
-Nu cred. Miss Iulia va decide.
-Miss Iulia va decide ce?
-Dacă sunteţi compatibilă cu acel ou. Ştiţi dumneavoastră, în funcţie de zodie, o piatră poate fi benefică sau malefică. Dacă oul acela de care v-aţi îndrăgostit nu vi se potriveşte?
Aurora stătea contrariată şi în mare dilemă. Ce o fi cu prostiile astea şi de când obiectele, care nu au suflet, trebuie alese după compatibilităţi? Nici măcar cu oamenii nu se poate asta! Să rămână, să plece, era oare al ei predestinat oul de onix sau nu? Se hotărî să rămână, să îşi satisfacă curiozitatea, şi se aşeză într-unul din fotolii. Erau fotolii vechi, în stiluri diferite, recondiţionate şi învelite cu acelaşi material, imitaţie de piele maro, ca să capete unitate. Pe perete, chiar în faţa ei, un imens cadran, precum un ceas, cu semnele fiecăreia din cele 12 zodii pe margini, fiecare felie colorată diferit. Se uită la scorpion. Era în lumină intens portocalie. Apoi la rac, zodia lui Petre, era verde crud. S-or fi potrivind culorile astea între ele? O să cumpere broscuţa şi o să i-o facă cadou cu prima ocazie, în definitiv nu i-a mulţumit încă pentru gestul lui. Ar fi un lucru normal şi poate…
Uşa în faţa căreia aştepta doamna cu pălărie se deschise, o tânără în pantalon cu talie joasă, cizme negre, mulate şi o scurtă de blană până în talie, apăru şi îşi defilă prin faţa celor două şoldurile golaşe şi buricul cu un cercel îngropat în el. Ieşi fără să le arunce nici o privire celor două.
-Nu cred că-i ţine de cald bijuteria. O să facă lumbago sau anexită cât de curând, pun pariu, comentă maliţios doamna cu pălărie.
Aurora zâmbi complice. Doamna intră în cabinet fără să aştepte vreo invitaţie. Timpul trecea încet, întrevederea cu misterioasa Miss Iulia părea treabă serioasă, nu glumă. Între timp se înserase bine şi holul era acum în semiobscuritate, doar neonul din vitrină mai dădea accente de lumină spre interior. Aurora se ridică şi se apropie din nou de misterioasa expoziţie cu obiecte interzise. O colecţie pe cât de frumoasă, pe atât de ciudată şi eterogenă. Totuşi, remarcă cu surprindere că nici un obiect nu era de proastă calitate. Pietrele semipreţioase deţineau monopolul. Coliere, brăţări, broşe, butoni de cămaşă, mătănii, bibelouri miniaturale. Se vedea că sunt migălos lucrate şi, mai mult ca sigur, în majoritate erau aduse de prin alte părţi. Îi plăcu un mic dragon din jad. Lângă el, se odihnea o scrumieră din alabastru. Apoi, pe un alt raft, o mică piramidă din sticlă, poate cristal, ce avea gravat în interior, ca o hologramă, masca lui Tutankamon. Nu-şi dădea seama cu ce tehnică s-a lucrat piramida dar exercita pentru Aurora, ca şi oul mai devreme, o atracţie inexplicabilă şi o dorinţă stranie de a avea cu orice preţ acel obiect. Pe cel mai de jos raft, o coală cu tarife şi servicii. Nu o văzuse înainte de a intra. Se strădui să citească literele răsturnate acum pentru privirea ei:

Parapsihologie
Astrograme şi horoscop
Reflexoterapie
Bioenergoterapie
Fitoterapie
Feng shui
Chiromanţie

Aşa deci, aceasta era preocuparea acestei Miss Iulia. Aurora se miră teribil că, acel cabinet avea autorizaţie de funcţionare în toată regula, expusă şi ea la vedere. Desigur, obiectul de activitate era magia albă, magia neagră sau gri, ce conta, mascate sub denumiri pompoase. O fi având diplome pentru fiecare specialitate cucoana? Escrocherie la drumul mare. Nu există şcoli pentru aşa ceva! O să sesizeze protecţia consumatorului. Dar ce să le zică ălora? Mai întâi trebuia să se convingă de înşelătorie. Cam cu aceste gânduri intră Aurora, prima oară în viaţă, în cabinetul Iuliei.
În încăpere era cald şi mirosea extrem de plăcut, a ierburi. Cabinetul primea o lumină discretă de la un abajur roz, din hârtie pictată în stil chinezesc şi aflat pe un piedestal din lemn roşu, în unul din colţurile camerei. Chiar în faţă, pe biroul masiv, din lemn negru-roşiatic, o veioză obişnuită şi, un lucru la care Aurora nu s-ar fi aşteptat de nici un chip să-l descopere acolo: un laptop cu imprimantă color, scaner şi ce mai era necesar. Miss Iulia, cu mult mai tânără decât ea, undeva la vreo 30 de ani, încă mai tasta ceva, îi aruncă din spatele monitorului o privire binevoitoare, asemenea cu a unui copil ce te invită la joacă. Avea un păr blond, tuns scurt, cu breton şi ochi de un albastru cenuşiu. Un ruj roşu vişiniu pe buzele-i aproape perfecte, îi încălzeau întregul chip.
-Puneţi-vă paltonul în cuier. Luaţi loc pe fotoliu. Numai un minut şi mă ocup de dumneavoastră.
Era un răgaz pe care Aurora îl folosi pentru a face cu ochi critic un tur de orizont. În spatele Iuliei un dulap ce părea, ca şi fotoliile, ca şi biroul, recondiţionat. Era o mobilă veche, din lemn masiv, cu borduri sculptate, cu încuietori aurii şi o sumedenie de sertare. Câteva ferigi şi un trandafir japonez în dreptul ferestrei cu perdele din organzza, alcătuiau împreună cu candelabrul chinezesc o contrabalansare fericită, îndulcind şi creând o punte de legătură între obiecte. Peretele liber, cel lateral, dădea într-o a doua încăpere, fiind de fapt un glasvand pictat în culori vesele cu o uşă centrală culisată, acum întredeschisă. Dincolo se putea întrezări un fel de canapea de consultaţie, acoperită cu un cearşaf, nimic mai mult. Pereţii erau albi, sugerând simplitate şi calm.
-Gata, am terminat. Acum putem să facem cunoştinţă. Eu sunt Iulia.
-Aurora Hatman.
-Vă pot ajuta? Sunteţi prima oară aici dar poate aţi mai fost la cabinete asemănătoare?
-Nu, nu până acum, şi nici nu ştiu dacă am nimerit unde trebuie. M-a atras vitrina, o broscuţă ţestoasă. un fel de ou pe un postament cu cap şi picioruşe, de fapt, şi mi-am zis să intru şi… am rămas. Am văzut aşa, în mare, că puteţi să daţi unele sfaturi. Poate o să vin altădată, acum mă interesează doar oul din onix. Aş dori să-l cumpăr, dacă e de vânzare.
Miss Iulia o asculta cu răbdare şi cu acelaşi zâmbet de bunăvoinţă din prima clipă. Cabinetul era afacerea ei, nici un client nu avea voie să plece de acolo nemulţumit. Iar Aurora nu era prima intrată acolo să cumpere doar un obiect şi care a continuat să mai vină, din curiozitate sau pentru că ceva nu-i mergea bine în viaţă. Cheia succesului ei era răbdarea şi farmecul personal. Oamenii au probleme, vor să vină într-un loc liniştit unde cineva să îi asculte şi să le dea curaj, soluţii, explicaţii. Oamenii mari vor uneori să fie alintaţi. Pentru astfel de lucruri erau dispuşi să plătească destui bani.
-Desigur, e de vânzare. Pot să vă spun un preţ şi să plecaţi, dar atunci nu veţi şti niciodată de ce v-a plăcut tocmai onixul dintre toate obiectele de acolo, nu veţi şti niciodată povestea oului de onix şi nici dacă există sau nu o compatibilitate între dumneavoastră şi acel obiect. Alegerea vă aparţine.
-M-aţi luat prin surprindere şi nici măcar nu ştiu dacă îmi permit. Financiar, vorbind.
-Să ştiţi că menirea mea în această viaţă este să ajut oamenii, nu să am câştiguri materiale. Preţurile sunt mai mult decât rezonabile, vă puteţi convinge. Trebuie să plătesc întreţinerea acestui apartament, altfel aş face şi gratis multe lucruri, credeţi-mă.
Aurora luă lista pe care domnişoara i-o întinse. Unele preţuri erau într-adevăr rezonabile: 1,5 lei şedinţa de aromoterapie, plus diagnosticul iniţial 10 lei, astrograma 50 lei, sfaturi feng shui 10 lei. Reflexoterapia şi bioenergoterapia erau cele mai scumpe. De unele lucruri nici nu auzise.
-Nu trebuie să începeţi cu toate odată. E orientativ. Puteţi începe o şedinţă şi, dacă nu vă place, renunţaţi pe parcurs.
Miss Iulia îţi întindea bine plasa, începea întotdeauna cu lucruri simple, incitante, la care punea preţuri mici, până ce clientul devenea curios sau, cel mai bine, dependent de tehnicile ei şi dispus să se lase condus de ea. Rar o înşelase intuiţia ei, iar femeia din faţa ei avea, cu siguranţă, mare nevoie de cineva ca ea. Iulia era ferm încredinţată că ceea ce face, face bine. Studiase din adolescenţă o mulţime de lucruri mai mult sau mai puţin tangente cu paranormalul, absolvise câteva cursuri, citise o mulţime de literatură, practica yoga. Era pasionată de munca ei şi investise în cabinet o avere, avea încă pentru 15 ani datorii în bancă, încât nu-şi permitea să piardă nici un client. Aşa că îşi făcuse o strategie personală de abordare a relaţiilor cu oamenii, ştia că mai întâi trebuie să pierzi un leu pentru ca apoi să poţi câştiga doi.
-Vă las pe dumneavoastră, ca specialist, să-mi propuneţi ce ar fi mai bine, eu nu ştiu cu ce să încep.
-Bine. Întotdeauna e bine să consult astrograma. De aici trebuie început totul, ea o să îmi arate apoi calea dumneavoastră.
Aurora să gândi o clipă la cei 50 de lei pe care va trebui să-i scoată din buzunar. Îşi aminti de banii trimişi de Tom cu specificaţie strictă: sufletul ei. Îi mai rămăseseră încă pe card ceva din ei.
-E bine aşa cum ziceţi.
-Îmi trebuie locul, data şi ora exactă la care v-aţi născut.
-Ora??
-Bingo! Sună un prieten. Mama dumneavoastră ştie cel mai bine asta, nu credeţi? Sunaţi de aici, şi îi arătă cu privirea telefonul de pe birou.
-Nu, mulţumesc, o să sun de pe mobilul meu.
În realitate, Aurora era în încurcătură. Dacă o sună pe mama, nu va scăpa deloc uşor. Mama ei nu a fost niciodată naivă sau proastă, va pricepe că umblă cu ghicitul în stele, căci la ce altceva e bun de ştiut aşa un fleac, cum este ora exactă a naşterii? O să se supere foc. Dar nu avea cum să dea acum înapoi.
-Mama, zi-mi şi mie la ce oră m-am născut eu?
-Dar ce-ţi veni?
-Îţi explic altădată. Hai te rog, repede, vorbesc de pe mobil.
-Era într-o duminică, pe la 6,20 după-amiaza.
-Mulţumesc, te pup.
-Aurora…
Dar Aurora închisese deja telefonul, stânjenită ca nu cumva să dea un spectacol în faţa Iuliei ce avea, cum oare altfel, nişte părinţi mai puţin conservatori decât ai ei.
-O.K., răspunse firesc Iulia şi se apucă deîndată să introducă datele în calculator. În scurt timp, imprimanta se auzi bâzâind. Aurorei i se aşeză o căldură nefirească în stomac. Era o emoţie nouă, o curiozitate ciudată, dar plăcută, merita toţi banii. Pentru o vreme Iulia întârzie în faţa unei figuri geometrice de neinterpretat pentru Aurora. Văzuse pe undeva, pe la televizor, astrograme, de fapt cercuri, triunghiuri şi semne, dar niciodată nu crezuse în aşa ceva şi niciodată nu şi-a dorit una concretă pentru ea. Acum era întâia dată când se gândea că destinul ei ar putea deveni unul cunoscut, interpretat, că viitorul nu mai este o nebuloasă, ci o consecinţă firească a ceva anume. Toată viaţa ei, trecut, prezent şi viitor erau acolo, pe acea hârtie, poate că Iulia îi va găsi răspunsuri la întrebările ce o chinuiau de o vreme încoace. Aurora era dispusă dintr-o dată să abandoneze întreaga ei convingere materialistă învăţată conştiincios în anii de şcoală şi să încerce, prima dată în viaţă, altceva. În definitiv, până atunci, legile dialectice nu reuşiseră să o convingă de nimic, ba, din contră, pe zi ce trecea, avea tot mai multe întrebări fără răspuns. Dacă nu va încerca să bată şi alte drumuri, fie ele şi absurde la o primă vedere, cum va putea ajunge la adevăr? Cine îi poate spune ce este bine şi ce nu?
-Interesant destin aveţi, începu cu mult tact Iulia, adăugând vocii o inflexiune voit admirativă, cât să aţâţe şi mai mult flacăra din stomacul Aurorei.
-Ce se vede acolo?
-Aici este o istorie întreagă, aş putea vorbi o zi şi mai bine despre ce văd. Deocamdată vă rog să vă definiţi foarte bine doar două idei pe care să mi le comunicaţi. La o altă şedinţă vom vedea alte lucruri şi tot aşa. Sunteţi, după cum văd, scorpion cu ascendent în gemeni. Semn de apă, culoarea norocoasă e roşu, piatra norocoasă, că tot veni vorba, este hematitul, ziua norocoasă va fi întotdeauna marţi. Aţi stat întreaga viaţă sub imperioasa dorinţă de transformare. De fire sunteţi un explorator, planeta Marte, a războinicului, vă dă această particularitate. 2006 este un an decisiv, din câte văd eu, aduce un final de drum. Poate nu este unul chiar aşteptat sau dorit, ci poate semăna mai mult cu o decizie radicală prin care alegeţi brusc alt drum. Orice final este posibil acum, dar scopul lui nu poate fi decât benefic, în cele din urmă. Moment mai deosebit: luna octombrie.
-Tot ce se poate. Dar în dragoste?
-Compatibilitate maximă cu racul şi cu peştii.
Aurora avu o mică tresărire de bucurie. Deci racul, zodia lui Petre, i se potrivea. Era un început promiţător, cel puţin avea voie să mai spere la ceva bun. Întrebarea ei din holul de aşteptare primise un răspuns pozitiv. Prinse curaj şi întrebă:
-Dar cu dragostea, aşa, cum mi se arată în general?
-Planeta Venus este cea care vă guvernează casa a-IX-a, casa marilor descoperiri, a revelaţiilor. Există aici, după cum văd, o conjunctură ciudată. Pe de o parte, aveţi o mare nevoie de iubire, aveţi o obsesie a nereuşitei în iubire, un oarece complex, pe de altă parte, Venus blocat de Leu îmi spune că nici nu aţi făcut nimic niciodată pentru a v-o câştiga. Trebuie să ştiţi că acum e un moment special şi că numai anul acesta vă este favorabil pentru că vi se deschide o nouă perspectivă prin apropierea cu soarele. Încercaţi să nu îi daţi partenerului motive de a se îndoi de dragostea pe care i-o purtaţi sau de fidelitate. Altfel nu veţi rămâne cu partenerul de acum.
-Dar nu am pe nimeni, deocamdată. E vreo şansă?
-Astrele nu mint niciodată. Chiar dacă ele arată doar lucruri potenţiale înţelegeţi? Este vorba că, în acest moment al vieţii, ele sunt favorabile unei relaţii bune. Horoscopul nu arată decât tendinţele şi el nu are nici o putere să vă forţeze la nimic; forţa motrice este în noi înşine. Ideea este că acum e un moment prielnic să încercaţi o nouă relaţie. Uneori există şi momente favorabile, acum aveţi şansele cele mai mari.
Aurora simţea cum îi bate inima, de parcă Petre ar fi fost chiar acolo, de parcă această Miss Iulia ar fi fost în stare să i-l aducă gata îndrăgostit. Dar nu, Iulia îi vindea doar o iluzie. Se simţi dintr-o dată trădată, probabil aceleaşi cuvinte le auzeau toate femeile nefericite în dragoste care apelau la Iulia.
-Deci nu există garanţii în ceea ce-mi spuneţi. Nimic concret.
-Scopul acestei întâlniri este de a vă oferi o imagine cât mai clară a potenţialului de care dispuneţi, precum şi modalităţile prin care îl puteţi manifesta. Fiecare dintre noi dispune de o serie de talente şi calităţi. Rolul meu, ca astrolog, este de a vă ajuta să vă cunoaşteţi mai bine şi să puteţi acţiona în mod conştient asupra lumii în care trăiţi. V-aţi gândit la ce v-am rugat?
Aurora ezită un moment. Vor urma alte minciuni? Oare Iulia are nevoie de câteva repere pe care să fabuleze creându-i senzaţia apoi de cunoaştere exactă a unor probleme personale? Ce conta! Intrau în preţ, Aurora nu avea decât să le asculte, şi apoi să decidă singură dacă să le urmeze sau nu.
-Da, două probleme mai importante mă preocupă acum.
-Ascult.
-Prima este că iubesc pe cineva şi nu ştiu ce va fi cu mine şi cu el. Îmi spuneţi că va fi bine. În fine, aşa o fi… A doua problemă este mai diferită, mai ciudată… mă frământă nişte gânduri neobişnuite de un timp şi nu ştiu cum să mă lămuresc.
-Adică?
-Ce zic astrele mele despre un blestem în familie. E posibil aşa ceva?
-Să vă explic: până acum am comentat doar astrograma natală, determinată de locul şi timpul naşterii. Ea înglobează toate elementele definitorii ale personalităţii şi indică stadiul dezvoltării dumneavoastră spirituale. Fiecare dintre noi este însă şi rezultatul propriilor acţiuni din trecut şi în fiecare dintre noi există două componente majore: o componentă karmică, formată din acele experienţe de viaţă care sunt obligatoriu de trăit, şi o componentă de liber arbitru, ce ne permite să facem alegeri pe parcursul vieţii.
-Eu nu cred în reîncarnare.
-Dacă nu credeţi, atunci vorbesc la pereţi.
-Lăsaţi aşa. Ascult şi poate voi pricepe.
-Aşadar, dacă mă uit pe astrograma văd aici că poziţiile planetelor retrograde, destul de multe, avertizează despre un destin mai greu în viaţa de acum, dar, paradoxal tocmai de aceea şi şansele de evoluţie vă sunt mai mari, datorita cunoştinţelor complexe pe care le-aţi acumulat. Semnele de apă au o karma mult mai puternică decât celelalte semne zodiacale, vă spun din experienţă.
-Mai clar, vă rog. Eu mă gândeam nu la vieţile mele anterioare ci la cineva din neamul meu care ar putea să-mi influenţeze această viaţă. Nu prea cred eu în karmă.
-Fiecare fiinţă poartă în spate o carapace numită karmă. Din studiul aspectelor karmice ale unei astrograme pot afla ce conţine ea, cât de greu este de dus şi ce puteţi face pentru a vă uşura corvoada în această viaţă şi în cele care urmează. Karma este sistemul legislativ al Universului, îl puteţi ignora, dar el rămâne oricum un sistem care nu doar amendează, ci şi răsplăteşte faptele fiecărui om. Iar astrograma asta îmi arată clar, Nodul Lunar Sud şi Capul Dragonului domină casa a-IV-a, a familiei. Viaţa dumneavoastră anterioară pare deci a se fi petrecut în sânul aceleiaşi familii din care faceţi şi azi parte. Probabil aţi fost cândva o femeie apropiată genealogic, din moment ce ambele noduri lunare sunt pe această casă.
Pe măsură ce Aurora începea să nu mai înţeleagă nimic, vocea Iuliei devenea din ce în ce mai vehementă în explicaţii. Cuvintele de retrograd, noduri şi celelalte, rostite firesc, erau parcă dintr-o altă limbă pentru Aurora care se uita neputincioasă la mimica Iuliei, extrem de absorbită de figurile geometrice de pe hârtie şi urmărind cu un creion traiectorii imaginare. Din când în când se simţea datoare să îi arate Aurorei acele semne ciudate, ca şi cum ar fi vrut să o convingă odată în plus că totul este adevărat. Şi, atâta timp cât Aurora nu putea demonstra în nici un fel contrariul celor afirmate, ele aveau putere absolută.
-Mai am un indiciu, continuă Iulia, Luna Neagră, care explică manifestări necontrolate în viaţa acesta, este poziţionată destul de curios. Se pare că în ultima viaţă aţi comis o gravă greşeală pe care trebuie să o îndreptaţi acum, ca şi cum aţi da o corigenţă. Axa Nodurilor Lunare, ca si Axa Lunii Negre, simbolizează drumuri, sensuri de evoluţie, asta trebuie să ştiţi. Pe aceasta axă repetaţi drumul şarpelui, vă reprimaţi instincte şi creaţi demoni în acelaşi timp. Daca v-aţi putea elibera din aceasta, atunci ajungeţi la un uriaş potenţial creator. La dumneavoastră mi se reprezintă clar oportunităţile de învăţare care vi se oferă. În al doilea rând, există sigur o conexiune matriarhală. Şi încă ceva ce îmi sare în ochi: fiţi atentă la ce vă spun: Nodul Nord îl aveţi în casa a-VII-a, va trebui să învăţaţi multe lecţii în domeniul relaţiilor, căsătoriei şi cooperării cu ceilalţi. În încarnările trecute v-aţi preocupat numai de lucruri egoiste în toate acţiunile şi-n felul de a gândi. În viaţa prezentă sufletul îşi reaminteşte toate experienţele individuale de care s-a bucurat nemeritat în trecut.
-Nu îmi amintesc nimic, să fiu sinceră. Uneori am vise. Iar cu cei din jur nu am sentimente particulare, că mi-ar fi mai demult cunoscuţi sau datori cu ceva. Nimic din toate astea, vă asigur.
-Poate că trăiţi cu sentimentul că sunteţi exclusă în societate. Dacă este aşa, posibil să fie şi vina dumneavoastră în asta.
-Vina mea?
-Da, o spun pentru că, per ansamblu, astrograma arată putere, de aceea vă avertizez că este posibil să vă înţelegeţi bine cu ceilalţi numai până nu încep sa vă ceară socoteala, să încătuşeze simţul libertăţii excesiv dezvoltat în dumneavoastră. Tot ce este posibil că v-aţi eschivat mereu de la o relaţie de prietenie. Nici obligaţiile căsătoriei nu sunt, nu au fost pe placul dumneavoastră.
Aurora o privi cu ochi tulburi. Miss Iulia avea tupeul să o judece? Să îi dea sfaturi? Cine se credea? Nu plătise pentru aşa ceva! Blondinei nu-i scăpară privirile Aurorei:
-Vă vine greu, nu-i aşa, să credeţi ca egoismul din vieţile anterioare vă creează feste acum şi aici. Preferaţi să îi blamaţi pe ceilalţi.
-Nu blamez pe nimeni în viaţă, e numai şi numai străbunica mea de vină, aşa bănuiesc.
-Străbunica, deci. Aţi cunoscut-o?
-A murit cu un an înainte ca eu să mă nasc.
-Deci e foarte posibil să fiţi nimeni altcineva decât ea, cea pe care o blamaţi.
-Ce aiureli sunt astea?
-A crede sau a nu crede… Hm! Este o chestiune interesantă pentru una ca mine, care văd evidenţele, dar ascunsă pentru cei care nu cred în astrologie. Ascunsă pentru că în programul lor pentru această viaţă, conform căruia au venit la încarnare, poate că au setată chiar o astfel de chestiune: „să nu creadă, să nu-i intereseze, cel puţin nu de data asta”. Fiecăruia după credinţa sa! Dar, vorba aceea, dacă cineva nu crede în astrologie, nu înseamnă că astrele nu-l influenţează. De asemenea, dacă nu crede în reîncarnare, nu înseamnă că nu se reîncarnează.
Aurora simţea că ceva îi scapă, că nu era pregătită să audă sau să înţeleagă toate spusele Iuliei. Străbunica ei, Cloe, ar fi putut oare să vieţuiască în chiar trupul ei aici şi acum? Imposibil aşa ceva! Sentimentul că cineva i-a confiscat viaţa să fi fost un sentiment real, izvorât din faptul că nu ea, Aurora, ci însăşi străbunica ei, Cloe, vrăjitoarea, se folosea de trupul şi de mintea ei pentru a-şi ispăşi cine ştie ce vinovăţii din trecut? Nu era drept aşa ceva. Nu, aşa ceva era imposibil! În sinea ei, Aurora ştia că moartea e moarte şi că după ea nu mai urmează nimic. Dumnezeu este o poveste pentru copii în care uneori mai cred şi oamenii mari.
-Şi altceva? Cu sănătatea mea? Am avut recent piciorul în ghips.
-Înţelegerea a fost pentru două aspecte. Acesta e deja al treilea. Mai am o clientă pe care o aştept. Vă dau astrograma să o păstraţi şi vă fac o programare pentru una din zilele următoare. Peste exact o săptămâna şi la aceeaşi oră e bine?
-E bine. Iar cu oul meu cum rămâne?
Iulia zâmbi iarăşi, scoase un rând de chei din sertarul biroului şi, unduindu-se mlădios pe lângă el, se ridică şi ieşi în hol, întorcându-se cu minunatul obiect în palmă.
-Acesta este?
-Da, chiar acesta. Îl pot cumpăra?
-Este din partea casei. Broasca ţestoasă simbolizează înţelepciune. Iar onixul este o piatră aducătoare de noroc. Vă dau să citiţi mai pe îndelete acasă. Trase unul din sertarele dulapului şi scoase de acolo un plic pe care îl ambală împreună cu broasca-ou într-o mică cutie vişinie şi i-l dădu Aurorei. Aceasta înţelese că e timpul să plece, scoase bancnota de 50 din portofel şi o lăsă pe masă.
-Mai trebuie ceva?
-Nu, ne vedem peste o săptămână. O seară plăcută mai departe.
-La revedere, rosti Aurora, luându-şi paltonul din cuier şi ieşind din încăpere cu o senzaţie ciudată, de câştig şi de pierdere în egală măsură. Era bucuroasă pentru broscuţa ei magică, primită gratuit. I se părea atunci că făcuse o afacere profitabilă. Nu avea de ce să-i pară rău după banii cheltuiţi. Îi era însă ciudă că se lăsase atât de uşor prinsă de plasa de păianjen a Iuliei, cu lucrurile ei bizare şi ireale, puţin credibile, de ce le-o fi ascultând? Era ferm încredinţată că nu va mai trece niciodată pe acolo şi nici nu va povesti nimănui despre experienţa ei.
Pe hol aştepta, Iulia nu o minţise doar ca să scape de ea, o altă femeie. Se pare că Iulia are priză numai la femei, de ce oare?, se întrebă în sine Aurora. Afară se înnoptase de-a dreptul, felinarele abia mângâiau străzile cu o lumină gălbuie, se lăsase ceaţă şi până şi lumina semafoarelor devenise stranie şi confuză. Simţi frigul pătrunzător mai ales în gleznă, acolo părea că nimic nu va mai fi ca înainte. Căldura din stomac fu înlocuită treptat de o durere persistentă şi de o foame imperioasă. Intră în casă, deschise frigiderul, aproape tremurând, scoase de acolo un castron din plastic cu capac şi îi băgă la cuptorul cu microunde. 3 minute. Cât să îşi dea jos paltonul şi cizmuliţele şi să scoată din poşetă cadoul primit. Puse oul de onix pe masa din bucătărie şi îl admiră cu satisfacţie câteva clipe. Apoi desfăcu plicul şi citi:

Onix:

Protejează: împotriva duşmanilor, împotriva energiilor negative, magiei negre şi blestemelor.
Stimulează: manifestarea personalităţii, intuiţia, concentrarea, norocul, încrederea în viaţă şi în iubire, abilităţile în afaceri, spiritul de conducere, succesul în căsnicie, popularitatea.
Scade: stresul, apatia, dorinţele sexuale, blocajele, frustrările, gândurile negative şi teama de necunoscut, energiile negative din mediul înconjurător, emoţiile negative
Ajută la: descoperirea posibilităţilor într-o situaţie dificilă, la îndeplinirea propriului destin, la eliberarea de blesteme sau vrăji, la încheierea relaţiilor nefericite.
Conferă: noroc, prietenie, bucurie, fericire, o perspectivă spirituală vieţii. Deschide accesul spre lumea spiritelor.

Împături la loc hârtia şi îşi propuse ca o vreme să nu se gândească la nimic din toate câte le auzise şi le văzuse în acea seară. Fusese o curiozitate, o joacă, un experiment, nu trebuia să ia nimic în serios. În acea noapte, un vis ciudat avea însă să-i tulbure hotărârile. Se făcea că era pe o câmpie, vara, mergea înspre miază-noapte, încât avea mereu în faţă propria-i umbră. Îşi desluşea bine forma, unduirea părului în bătaia vântului, şoldurile, umerii. Şi, dintr-o dată, umbra ei nu mai era a ei, ci a unei alte femei, mult mai grasă şi cu părul mult mai lung, ducând în mână o găină moartă. Se sperie şi se trezi cu imaginea încă vie a vedeniei ce i se arătase. Să fi fost toate astea reminiscenţe din viaţa ei anterioară? Să fi fost doar subconştientul răscolit cu dibăcie de miss Iulia? Nu mai înţelegea dintr-o dată nimic.
Aşa se face că o vreme a continuat să se tot ducă la cabinetul acela, promiţându-şi de fiecare dată să nu mai intre acolo, revenind săptămână de săptămână cu alte necunoscute şi întrebări la care Iulia avea întotdeauna răspunsuri surpriză dintr-un tărâm cunoscut numai de ea. Află astfel că, datorită planetei Venus în zodia racului, dragostea ei avea şanse mari să fie una cu totul specială, deşi va fi greu de obţinut. Aşa susţinea Iulia. Iar Aurora se mulţumea numai cu gândul că va fi, că în sfârşit, va fi într-una din zile! Cu toate astea Petre continua să trăiască undeva, prea departe de ea. La cele două premiere din acea stagiune fu marele absent de la sfârşitul fiecărui spectacol, lăsându-i pe actori să se bucure de aplauze şi de flori şi pe Aurora o spectatoare anonimă, purtând în sine deznădejdea de a-i fi interzisă până şi privirea disipată spre sală a regizorului ei drag. De ce?, întreba atunci dezamăgită, iar Iulia era sigură că asta se întâmplă doar pentru că aceeaşi planetă Venus blocată de leu o obligă să lupte mai mult pentru visul ei, să-şi consume mai mult din propriile energii şi să persevereze. Şi asta îi alimenta din nou, pentru o vreme, speranţele. Uneori, din ce în ce mai des, Aurora avea impresia că Iulia îi devenise confidentă şi prietenă. Avea sentimentul că ei îi poate povesti despre orice, căci tânăra era dispusă să o asculte zâmbind calm şi mereu, mereu, ştia să-i răspundă şi să-i dea speranţe pentru visele ei. Poate de aceea fu tare dezamăgită când uşa cabinetului îi rămase închisă atunci când banii, nu puţini, de la Tom se topiseră în întregime. În acea zi înţelese că nu cumpărase cu ei decât iluzii şi un colier din hematite, pietre pe care Iulia o convinse uşor că îi sunt indispensabile supravieţuirii într-o lume potrivnică. O lume potrivnică, din care străbunica ei, Cloe, nu voia să dispară pentru totdeauna. Realiză că nu avea nici o certitudine şi că viaţa ei nu se schimbase în nici un fel. Doar piciorul refăcut, uns cu alifii aromate şi masat de mâinile Iuliei, părea singurul lucru bun câştigat.

Marian, şoferul, era obişnuit să aştepte, iar atunci, pentru că era o zi luminoasă de primăvară, cu copaci în floare şi avea o privelişte numai bună de admirat, nici nu era pentru el o corvoadă. Aşa că ieşi şi se aşeză pe botul Daciei, cu faţa la soare şi cu mâinile în cruciş, privind aiurea, poate la copiii ce se întorceau de la şcoală spre casele lor, poate la vrăbiuţele de pe garduri.
Aurora coborâse din maşina inspectoratului şi se îndrepta spre intrarea în primăria comunei Liveni. Păşea puţin nesigură. Nu mai fusese pe acolo de vreo doi ani, uitase locurile. De obicei umbla pe teren împreună cu partenera ei, cea care se descurca întotdeauna, care cunoştea pe oricine, care ştia tot. Acum intra singură pe holul principal şi cu privirea căuta uşa pe care să scrie „Primar”. Ciocăni uşor şi apăsă pe clanţă fără să aştepte răspuns. Secretara, o femeie între două vârste, se ridică imediat de după biroul aflat lângă uşă. Era un gest reflex sau poate Aurora, cu aerul ei de orăşeancă, dădea de bănuit că ar putea fi vorba de vreo inspecţie.
-Bună ziua. Mă numesc Aurora Hatman, sunt aşteptată la domnul primar, de la cultură sunt. Mă poate primi?
-Bună ziua. Ah, dumneavoastră sunteţi! Domnul primar mi-a spus că trebuie să veniţi, dar momentan chiar a trebuit să meargă într-un sat, pe aproape. A rugat să-l aşteptaţi, că nu întârzie mult.
-Da, da, nu-i nimic. Dar dacă vin mai târziu?
-E bine, dar e bine şi să-l aşteptaţi că ştiţi, sunt o mulţime de neprevăzute şi acum vine şi acum nu mai este, şi dacă vine şi iar pleacă ….
-Înţeleg.
-Să vă fac un ceai, o cafea?
-Nu, mulţumesc.
-Păi… să luaţi loc, că trece mai uşor timpul. Vă pot ajuta şi eu cu ceva? Dacă lăsaţi un mesaj îi transmit, nu vă faceţi griji de asta.
-Mulţumesc. E ceva mai… dar de ce nu? Poate ştiţi dumneavoastră. Pe 1 ianuarie, la anul, cu integrarea, trebuie să trimitem la Brusselles ceva reprezentativ pentru patrimoniul nostru cultural. Deocamdată facem propuneri şi evaluăm, nu e nimic definitiv, ştiu că aici este o formaţie de fluieraşi foarte bună şi voiam să ştiu dacă s-ar putea regrupa, dacă ar putea începe repetiţiile, e timp destul, nu putem lăsa pe ultima clipă. Oricum se va face şi la Bucureşti, şi la judeţ câte ceva, tot e nevoie de ei.
-Da, înţeleg. Păi… ştiu eu ce să vă zic, răspunse secretara cu un ton de ezitare.
-Ce să ziceţi? Ce ştiţi, dacă ştiţi. Că trupa e una autentică şi folclorul ei e bine cules. Eu am ascultat-o şi de ceea m-am gândit la ea.
-Dar asta a fost mai demult, nu-i aşa?
-Nu cred că aşa mult. Nu e anul.
-Păi… atunci cred că nu ştiţi, da moş Ilie şi moş Rudea nu mai sunt. Din flăcăi, unul s-a însurat în alt sat şi are alte probleme, Cătălin e în Spania, Doru Pantoc a intrat la facultate.
-Dar ce importanţă are, tot au rămas pe jumătate, nu se mai găsesc băieţi noi care să ştie cânta?
-Nu prea văd de unde, doamnă. Şi apoi, profesorul de muzică care-i mai şcolea a plecat la oraş şi acum nu mai este nimeni să se priceapă la fel ca el la treaba asta.
-Nu pot să cred ce-mi spuneţi. Formaţia era una chiar foarte bună, mie mi-au plăcut foarte mult, de atâţia ani sunt pe scenă, pe la festivaluri, nu pot să cred. Trebuie să vorbesc cu primarul, cum de nu am ştiut?
-Ştiu şi eu, doamnă… sunt alte lucruri mai importante….
-Poate. Dar uite, încetul cu încetul se pierd multe, tot zicând despre ele că sunt altele mai importante. Oh, mă doare sufletul. Şi bătrânii? Cum de s-au dus, erau încă în putere.
-Păreau aşa, dar erau trecuţi de 80.
-Nu arătau.
-Ce să-i facem, doamnă, moartea nu întreabă dacă ştii cânta sau nu din fluier.
Aurora părea descumpănită de spusele secretarei. Nu ştia ce-ar mai putea vorbi cu femeia pe care acum o privea ceva mai relaxat. Aurora se uită din nou la ceas:
-Oare mai întârzie mult?
-Ce să vă zic? Nu ştiu.
-Dar nu are mobil? Îl sun de pe al meu, nu vă faceţi probleme.
-Nu e vorba de asta.
-Dar?
-Nu cred că o să răspundă. Nu suportă mobilele. Zice că o să facă cancer la cap de la ele, adăugă secretara şoptit.
-E frig aici, înăuntru. Cred că o să aştept afară, la soare. Sau, ia spuneţi-mi… casa mătuşii Floarea Ailoaiei e departe?
Secretara îi aruncă Aurorei o privire mirată, curioasă şi complice în egală măsură. Toată lumea o ştia pe baba Floarea, ghicitoarea satului. Veneau pe la ea fel de fel de oameni, de la oraş, de prin alte sate. Veneau rar, dar lumea toată ştia unde şi de ce se duc acolo. Cei de prin partea locului luau povestea în glumă, nimeni nu credea că baba ar avea nu ştiu ce puteri, cei din sat o verificaseră şi de prea mute ori dăduse greş, dar era un fel de brend local, o ieşire din cotidian, aşa că unii se şi mândreau cu aşa vedetă. Cu un zâmbet discret în colţul buzelor, secretara îi răspunse:
-Să ştiţi că de dragoste nu prea îi iese…
-Nu contează, vreau să o întreb ceva, poate ştie, nu vreau să-mi dezlege. E pentru o prietenă…
-Lăsaţi, toate zic aşa când vin. Da să ştiţi că baba nu primeşte pe oricine, uneori i se năzare, are impresia că vor să o bage la puşcărie şi se ascunde în şopronul din spatele casei şi nu vă zice nimic.
-O să încerc, poate cu mine o să vorbească.
-O luaţi tot înainte, număraţi trei răscruci şi la a patra e o fântână, o să vă daţi seama când ajungeţi, o faceţi la dreapta şi mergeţi aşa până daţi de câmp. Treceţi mai departe, nu e mult de mers şi nu prima, a doua casă pe stânga e a babei. Dacă iese fiică-sa la poartă şi spune că baba nu-i acasă, insistaţi, că aşa fac mereu, să vadă omul cu ce intenţii vine.
-Bine. Încerc să mă descurc. Vă zic, e o simplă curiozitate, nu vreau să vă imaginaţi cine ştie ce despre mine.
-Fiţi pe pace, ce treabă am eu cu dumneavoastră? Dacă aş avea măcar câte un leu de la fiecare care a întrebat de baba asta, m-aş îmbogăţi, zău aşa.
-Bine, mulţumesc. Mă întorc mai târziu, poate îl faceţi pe primar să rămână pe aproape.
-Înţeleg. Fiţi pe pace. Nu zic nimănui, dacă asta e o problemă.
Aurora ieşi. Marian o văzu şi se îndreptă imediat spre portieră, să-i deschidă, răsuflând uşurat că nu a durat mult.
-Nu te bucura, mai avem de aşteptat. Până atunci vreau să mă duci câteva uliţe mai încolo, o să-ţi explic eu unde, şi o să mă aştepţi, am un comision de dus la cineva. Primarul nu-i, aşa că ne mai învârtim şi noi pe aici.
-Cum spui, eu ori aici, ori acolo, tot aştept.
-Hai să mergem, că ne prinde seara, presimt.
Marian întoarse cheia în contact şi porniră pe drum. Nici un sfert de ceas de mers, ajunseră în dreptul unei case acoperite cu stuf, gata să cadă, împrejmuită cu un gard rar, aproape putred. O căţea cu trei pui ieşi din cuşca improvizată dintr-un cot de tablă cu câteva paie pe jos şi se puse pe lătrat.
-Sigur aici vrei să intri? întrebă mirat tânărul.
-Cred că aici, nu ştiu, o să văd. Aşteaptă-mă.
Aurora simţi nevoia să stea o clipă, să-şi facă curaj înainte de a intra în ogradă. Trase adânc aer în piept şi deschise poarta rostind şoptit:
-Doamne, ajută-mă! Unde m-am băgat?
Nu părea să fie nimeni nici în ogradă şi nici în casă. Stătea nedumerită şi privi curioasă prin uşa colibei, rămasă larg deschisă. O singură cămăruţă. Câteva găini suite pe masă ciuguleau dintr-o mămăligă pe jumătate uscată. Nu s-au sinchisit de prezenţa femeii, festinul era prea atractiv pentru ele. Pe jos, peste lut, un petic de covor din cordele, decolorat şi ros de vreme. O sobă din pământ, vopsită cu chindrus albastru, în care mai mocnea jarul. Lângă, ocupând mai bine de jumătate din încăpere, un pat din lemn cu saltea de paie şi două pături zoioase răscolite acolo, aşa cum le-au lăsat de dimineaţă. Câteva cuie groase bătute în perete, cu câteva haine ponosite atârnate în ele, ţineau loc de dulap şi de cuier în egală măsură. Mai jos un singur cui, mai subţire, avea legată de el un fir de aţă. Aurora clipi, să poată desluşi mai bine de imaginea de pe retina ei este una reală sau nu şi, într-adevăr, era un lucru stupid ceea ce vedea dar asta era, un cui cu o aţă. O fi cuiul lui Pepelea, îşi spuse. Pe un alt perete, un blidar de lemn, cu câteva străchini de lut şi câteva farfurii din faianţă pictată grosier completau priveliştea. Dinăuntru se simţea un miros greu de fum şi funingine, impregnat de peste iarnă în pereţi. Aurora, exact în momentul în care, deznădăjduită, dădea să facă stânga împrejur şi să plece, dădu nas în nas cu o femeie ce parcă răsărise acolo tăcut, în spatele ei, ca din pământ. Tinerică, cu broboadă pe cap şi pestelcă înflorată, cu o găleată cu apă în mână, stătea şi o privea pe intrusă cu o atitudine tâmpă.
-Oh, strigă Aurora, speriată de apariţia neaşteptată a femeii. Mă scuzaţi. Nu am vrut să….
Inima îi bătea nebuneşte, fruntea i se acoperi cu broboane de sudoare, obrajii i se încălziră brusc.
-Pe cine căutaţi?
-Cred că am greşit drumul. O caut pe mătuşa Floarea. Mi s-a indicat această casă. Ştiţi cumva, aici stă?
-Da ce treabă aveţi cu ea?… Nu-i! şi, lăsând găleata din mână în dosul uşii, se repezi în găini: Uşşiii, bată-v-ar focu’ de spurcate, unde v-aţi urcat, uşşiii, afară cu voi! Mama nu-i acasă, v-am zis.
-Numai cu ea vreau să vorbesc. E important. M-a trimis cineva la ea.
-Păi… Cine v-a trimis?
-O găsesc sau nu pe mătuşa Floarea aici?
-Nu ştiu, depinde de ce doriţi de la ea.
-Deci aici stă?
Ţăranca întârzie răspunsul la întrebare, o privea cu obrăznicie pe nou venită, de parcă îşi exersa puteri paranormale să desluşească sinceritatea vizitatoarei. O măsura pe Aurora din cap până în picioare, aşa, ca la tarabă, să vadă ce hram poartă şi câţi bani face.
-V-a trimis careva, ziceţi?
-Cum să vă zic… da, m-a trimis.
-Cine?
-O femeie care a apelat şi ea la mătuşa Floarea.
-Cum o cheamă?
-Sunt mulţi ani de când a fost aici, nu o mai ţineţi minte.
-Să vedem.
-E vorba de mama unei fete, o fată cu o boală ciudată, cu oase de sticlă.
-Lidia, de ea vorbiţi, nu-i aşa?
-Exact, mama Lidiei m-a trimis aici şi mi-a mai zis să am încredere.
-Lumânări aţi adus?
-Nu, nu mi-a spus de asta.
-Atunci mergeţi şi veniţi cu lumânări, vreo 10, din ceară curată. Albe, e mai bine. Că fără, mama nu face.
-Nu cred că mai pot veni altădată. Dar vă plătesc, poate aveţi nişte lumânări rămase din întâmplare….
-Ştiu şi eu… spuse fata tărăgănat.
Aurora deschise poşeta şi scoase de acolo o bancnotă de 10 lei. O puse pe masă, căci fata nu catadicsise să întindă mâna după ei. Poate că nu mai văzuse încă bancnote din astea, noi. Apoi, de parcă se răzgândise, cu o luminiţă aprinsă în privirea ei când înţelese valoarea banilor, şterpeli bancnota de pe masă şi o îndesă între sâni. Ieşi şi strigă spre căţea:
-Taci, fă, că-i om bun. Apoi o luă spre fundul curţii, printre câţiva pomi, unde se ridica un fel de grajd, acoperit şi el cu stuf, poate o bucătărioară de vară. Clipele treceau şi fata întârzia. Aurora, descumpănită, nu ştia dacă să mai stea sau dacă să se considere deja o victimă înşelată şi să plece cât mai repede. Aruncă o privire în drum, să fie sigură că şoferul mai e acolo, că e cineva care ar putea să o salveze în caz de nevoie. Mai degrabă ar fi preferat să plece, mizeria şi sărăcia dimprejur îi dădeau un disconfort greu de suportat şi o frică de vreo boală de piele, de păduchi sau de pureci. Şi totuşi, curiozitatea era mai mare decât spaima, aşa că rămase în pragul casei, răbdătoare, încercând să nu atingă nimic. Într-un târziu, din şopron, cu mers agale şi anevoie, se ivi o bătrână. În spatele ei, tânăra, cu câteva lumânări într-o mână, gesticula şi vocifera intens.
-Oh, Doamne, de ce am venit? Nu e bine ce fac, îşi spunea ca pentru sine Aurora, în timp ce descântătoarele se apropiau. Cele două aveau un aer comun, îţi dădeai uşor seama că sunt mamă şi fiică după mers şi după statură, după ochii mongoloizi şi privirile lor puţin şpanchii, după nasul mic şi cârn, şi după aerul de complice pe care îl degajau.
-Bună zâua, cuconiţă. Intră matale în casă, să nu ne vadă lumea aci.
Aurora se conformă.
-Ia loc pe scăunel.
-Mulţumesc, o să rămân în picioare.
-Cum doreşti, da o să oboseşti. Eu mi-s obişnuită cu de-al de matale. Şi, fără prea multe formalităţi, baba se aşeză pe marginea patului. În timp ce-şi scoase de la brâu cărţile de ghicit, spuse:
-Fă, Elviră, strânge blidele de pe masă şi pregăteşte locul.
Fata se puse în mişcare deîndată, bucuroasă. Întinse o faţă de masă din muşama, aproape nouă, acum devenită singura pată de culoare din încăpere, puse în mijloc o icoană şi aprinse una din lumânări pe o farfurie. Baba bătea în tot acest răstimp cărţile ei, roase şi cu capetele îndoite de atâta folosinţă.
-Numele de botez?
-Aurora.
-Măritată?
-Nu, am fost, nu mai sunt. Sunt văduvă.
-Care va să zică eşti de cruce. Ba nu, de inimă neagră. Ţine-ţi cartea şi gândeşte-te. Şi-i întinse una din cărţile de joc, unsuroasă şi subţiată de timp. Ţine-o şi încălzeşte-o în palme.
Ochii babei o scrutau din cap până în picioare, la fel cum făcuse, nu cu mult timp în urmă, fiică-sa. Bolborosea pentru ea cuvinte fără noimă deasupra cărţilor, pomenind din când în când şi numele Aurorei. Încheie suflând peste cărţi şi făcând deasupra lor o cruce cu latul palmei.
-Taie, dar mai întâi trebuie să îndupleci cărţile să-mi spună adevărul.
Aurora nu înţelese sensul cuvintelor dar fata îi şopti:
-Adică tre’ să puneţi un ban lângă damă, să se bucure. Aurora scoase din poşetă o altă bancnotă de 10, întrebând din priviri de e bine. Fata clipi lung şi nu comentă nimic, semn că era în ordine.
-Acu’ pune dama matale unde vrei, intre celelalte, cuconiţă. Aşa… ia să vedem… ce ai dat la spate: ai avut pagubă de nişte bani, nişte probleme cu sănătatea şi un necaz mai mare în tinereţe. Ţi-a murit bărbatul, zici? Tânăr. Accident, boală?
-Oarecum.
-Copii?
-Un băiat.
-Are examene de dat?
-A terminat facultatea sau, în fine, oarecum mai are de dat examene.
-O să le ia cu bine. Ia să vedem ce se arată în faţă: drum lung, cuconiţă, cu reuşită. Cineva, un popă de inimă o să te ajute, o damă de cruce sau de tobă o să ţi se pună în cale. O să auzi de moartea cuiva mai de departe. Oameni noi ţi se arată la un drum cu izbândă. O să ai veşti bune de la un juvete de inimă.
-Ce înseamnă inimă?
-Cineva cu ochii căprui, cuconiţă. Crucea are ochii negri, toba albaştri. Taie din nou.
Aurora, ca în transă, se execută. Nu înţelegea mare lucru, dar fiori reci i se ridicau pe spinare şi la rădăcina firelor de păr, plăcut şi incomod în egală măsură, şi aceeaşi căldură în stomac de mai demult cunoscută, se reaprinse. Baba continua să înşire cărţile una câte una după un protocol alambicat, numai de ea ştiut. Bolborosea cuvinte neînţelese, invocând spiritul cărţilor de joc în ajutor.
-Eşti singură, dar iubeşti în taină pe cineva, un popă de inimă. E cam departe acum de tine şi e cu o damă blondă. La serviciu, probleme?
-Nu.
-Ai un dar în faţă, vorbe sau bani, nu se arată. Şi iarăşi un drum. Dar o să ai reuşită, o să fie o damă de cruce care o să te ajute. Îţi pică la pat un bărbat tânăr, juvete, aşa iese, cuconiţă. Dar nu el îţi este partea ci popa de inimă, aşa zice aici şi aşa spun. Eu nu spun decât ce dau cărţile. Dacă ele mint, mint şi eu, dacă zic adevărul, adevărat zic şi eu. Îţi pui o dorinţă? O pasienţă?
-Nu, mulţumesc. De fapt eu am venit cu altă treabă până aici. Nu vreau să-mi ghiciţi viitorul. Eu am venit pentru trecut. Poate mă puteţi ajuta.
-Adică?
-Cred că familia mea a fost blestemată. Şi nu ştiu cum aş putea scăpa de blestem.
Baba lăsă dintr-o dată cărţile de joc din mână. O privi pe Aurora drept în ochi, de parcă atunci o vedea prima oară şi un rânjet îi descoperi gingiile fără dantură.
-Păi… hi, hi, hi, asta-i altă treabă. Fă, Elviră, pregăteşte nişte apă neîncepută. Hai să-i dăm drumul, că amuşi se înserează.
Fata începu să se învârtă de colo colo prin cameră. Şterse cu dosul mânecii icoana de pe masă şi alături de ea puse ceva ce Aurorei nu-i venea să creadă: o jucărie roasă din plastic, părea să fi fost cândva un căţel. Apoi aduse o cană cu făină de grâu, luă trei lumânări albe şi trei galbene, le rupse un capăt cu dinţii, aruncând pe jos ceara, şi le înfipse în făină. Alături aranjă o farfurie cu apă şi o sticlă unsuroasă cu ulei, luată de sub pat, cu un ciocălău în loc de dop. Luă apoi găleata, aruncă toată apa din ea şi se duse spre fântână, lăsând uşa larg deschisă.
-Blesteme, zici. De ce crezi aşa?
-Se spune că străbunica mea a omorât din greşeală un copil şi pe tatăl lui. Şi nevasta mortului ar fi blestemat-o să nu aibă parte de parte bărbătească, înţelegeţi, de nici un fel, nici de copii băieţi, nici de iubiţi, soţi, mă rog, înţelegeţi. Ea şi tot neamul ei.
-Şi?
-Şi ce?
-Până acum ce s-a întâmplat, ce te-a pus aşa pe gânduri, cuconită, de ai venit să mă caţi?
-Păi, străbunicul a murit pe front. Doi copii ai lui, amândoi băieţi, au murit şi ei tot pe front, iar copii lor, băieţi amândoi, au murit şi ei de mici, cam în acelaşi timp cu taţii lor. A rămas doar bunica, dar şi bunicul meu a murit după o vreme, la canal. Eu am păţit la fel cu soţul meu. Tatăl meu nu a murit, dar e tare bolnav, a fost de tânăr cu reumatism. Am mai avut un frate, s-a născut cu o malformaţie şi a murit de mic. Oare nu-i destul?
-Şi? Tu ai un copil, mi-ai zis. E bine cu el?
-Da, dar în realitate am avut gemeni şi numai unul a supravieţuit. Acum mă înţelegeţi de ce am venit? Vreau să ştiu dacă bănuiala mea e adevărată. Şi dacă se mai poate face ceva.
-Greu, maică, greu. Dacă blestemul nu se răscumpără sau nu se desface, şapte neamuri veţi pătimi şi nu-i ce-i face.
-Cum adică să se răscumpere?
-Să îl ia de bună voie cineva. S-ar mai putea ca o vrăjitoare puternică să îl arunce înapoi, la cine a făcut. Eu vraja asta nu o fac.
-De ce?
-E cu diavolul.
-Vreau să mă ajutaţi dacă puteţi şi cum puteţi. Dacă nu se poate, măcar vreau să ştiu că nu se poate, să nu mai umblu.
-Nu ştiu. Să vină Elvira cu apa şi-om vedea.
Câteva clipe cele două au tăcut, parcă marcate de solemnitatea momentului ce urma să se petreacă. Apoi baba aprinse una câte una lumânările şi rosti cântat:

Stăpâne al nostru, al tuturor, fă prin puterea Ta,
Ca nici un rău să nu se prindă, nici întristări,
Fă ca să fiu apărată prin puterea credinţei în Tine,
Primeşte te rog aceste lumânări
Şi împlineşte-mi dorinţa de bine.

-Vedeţi, cele albe sunt simbolul păcii, şi le ard atunci când cineva este certat cu o persoană şi ele aduc de obicei împăcarea. Când dau de dragoste le pun roşii, de bani le pun verzi. Cele galbene sunt întotdeauna pentru mine, să mă protejeze de necurat. Sunt vrăjitoare care lucrează cu necuratul. E foarte periculos, să ştiţi! Eu am tot timpul cu mine icoana şi câinele de pază, aşa că nu vă fie frică. Dar… Pentru ce fac acum… că nu fac la oricine… e o problemă. Nu ajunge cât aţi pus, ăia erau pentru cărţi, înţelegeţi ce vă spun? Că dacă nu vreţi, nu vă oblig, nu merg mai departe şi gata.
-Nu, dacă am ajuns până aici, merg mai departe. Cât o să mă coste?
-Unu în capăt şedinţa.
-Staţi puţin, cum adică şedinţa?
-Trebuie să veniţi de măcar trei ori, iar dacă se arată farmec greu atunci chiar de şapte ori, adică şapte săptămâni la rând.
-Dar, credeţi-mă, nu mai am atâţia bani la mine, nu am ştiut că aşa de mult costă. Vă mai dau 50 şi vă mai aduc data viitoare.
-Oricum, să ştiţi că eu vă descânt şi aşa, dar dacă nu plătiţi nu e de nici un folos. Iar dacă nu veniţi trei săptămâni e ca degeaba, nu garantez.
-O să vă aduc restul de bani, promit.
Elvira tocmai se ivi în uşă cu găleata în mână. Luă o cană de tablă din blidar şi o umplu cu apa neîncepută, aşezând-o apoi în faţa babei.
-Gata, mamă.
-Dă-mi şi cuţitul, fată! Şi, cască şi tu ochii, nu sta degeaba!, apoi se ridică şi cu cuţitul în mână se apropie de Aurora, tăind în aer de la cap la picioare şi invers, de câteva ori, până termină de rostit descântecul:

Tai, tai, tai, cu cuţitul tai.
Fugi Satană în mărăcini,
printre fagi, printre anini
prin păduricea cu spini;
Cine a blestemat,
să-i plesnească ochii-n cap
să rătăcească spintecat
de cuţitul meu fermecat

Aurora nici nu clipea, nu-şi venea a crede ochilor că este acolo, în acea cocioabă, că se lăsa descântată de o babă ciudată, ce taie în jurul ei aerul cu cuţitul. Era ceva în acel ritual, un joc de-a şoarecele şi pisica, ceva ce nu-i permitea să se debaraseze de babă, ba mai mult, în loc să fugă, o asculta orbeşte, hipnotizată, răzvrătindu-se împotriva propriei raţiuni ce-i striga cu disperare, ca din străfundul unui hău, că nu are ce să caute în acel loc şi că e în mijlocul unei furtuni periculoase, ce stă să se dezlănţuie, lăsând-o fără nici o protecţie la mâna unor forţe necurate. Pierd tot sau câştig tot, îşi spunea. Mă eliberez sau mor. E şansa mea ca viaţa asta să-mi aparţină în sfârşit, vreau să mă eliberez, asta vreau. Viaţa asta mi-a fost confiscată, nu e o viaţă adevărată. Nu a fost niciodată. E o şansă de a mă elibera, în sfârşit. De a-l elibera şi pe Tom deopotrivă, poate şi pe tata. Trebuie să plătesc preţul, trebuie. Umilinţa asta trebuie să o trec. Voi face tot ce-mi va spune baba să fac. Oricât de absurd îmi pare totul. Eu nu am de unde şti, dar poate e bine. Şi, odată ce luă hotărârea asta, se linişti aproape instantaneu, intrând în jocul propus de babă care se opri, gâfâind. Se plecă spre uşa sobei, scoţând apoi cu mâna un grăunte de jar din margine, pe care îl aruncă imediat în cana cu apă. Se auzi un sfârâit scurt. Aurora tresări când baba îi întinse cana spre buze:
-Hai, bea!
-Nu, nu pot, cum să beau asta?
-Nu tot, o gură. Asta o să îl ajute să-mi spună povestea ta.
Aurora îşi înmuie buzele, reţinându-şi cu greu sila, dar fără nici o împotrivire aparentă. Simţi un fior ciudat în stomac, apoi vederea i se înceţoşă. Îşi pierdu scurt timp cunoştinţa. Se trezi udată pe faţă, aşezată pe un taburet şchiop, sprijinită de cele două femei.
-Aşa e uneori, cuconiţă, de la emoţii. Revino-ţi, că avem de dus împreună. Lasă, e de bine, înseamnă că s-a speriat Aghiuţă, aşa face până pleacă, şi face chiar mai urât decât acum. Tu ce crezi, că zici „bau” şi el chiar se sperie? Continuăm? Ţi-e mai bine?
-Da.
Baba se aşeză iarăşi pe locul ei, îi dădu cana fetei, care ieşi afară şi se întoarse cu bobul de tăciune, strecurat printr-o batistă. Baba desfăcu încet cârpa şi se uită la ceea ce a mai rămas acolo. Înfăşură totul la loc, puse batista jos, pe lut şi călcă de trei ori cu piciorul, o îndemnă pe Aurora să facă la fel. Apoi scutură tot ce rămăsese pe o bucată de hârtie. Cu lama cuţitului despărţi cenuşa în mici fragmente, de parcă ar fi căutat ceva preţios. Într-un final, găsi: o bucată de lemn nearsă.
-Asta-i, cuconiţă, priveşte şi matale: ai avut dreptate, neamul tău e blestemat şi blestemul nu a ars de tot. A mai rămas pentru nepoţii şi strănepoţii matale destul, deşi nu mai are aceeaşi putere de la început. N-o mai fi cu moarte, dar o fi cu boală fără leac.
-Şi? Se poate face ceva?
-Greu, cuconiţă. Greu. Nu ştiu cum a fost făcută legătura şi de cine. De e de mână de femeie mai e cum mai e, dacă e de mână de bărbat, ori de un popă, nu te pot ajuta. Ai putea afla astea?
-Nu prea. Au trecut ani de atunci.
-Încearcă, măiculiţă, întreabă, caută, şi vino săptămâna viitoare cu mai multe la mine. O haină, ceva, un lucru de care s-a folosit cine a făcut descântecele. Şi poate, dacă la vrajă s-au folosit spurcăciuni…
-Spurcăciuni?
-Da, păr sau oase de animal, legătură de la mort, plante de farmec, broaşte, copite de cal. O vrajă iese cam cu aceleaşi lucruri cu care a fost făcută. Un descântec bun la toate nu am.
-Dar mi-e imposibil ce-mi cereţi.
-Hai să văd mai departe. Şi, fără să mai spună ceva, baba turnă câţiva stropi de ulei în strachina dinainte pregătită. Apoi, rând pe rând, picură din fiecare lumânare albă câte un strop. Rămase aşa, cu ochii pironiţi în farfurie, timp în care rosti:

Cine mi-o auzi graiul
să creadă că e Craiul;
Cine mi-o auzi gomu’
să creadă că e Domnu;
Cine mi-o auzi cântatu’
să creadă că e Împăratu’
Sfânta zi de azi
şi cu Sfântul Gheorghe
nici pe-asta n-o lăsară
altă dragoste-adunară
de mână că mă luară
şi cu mine plecară
la fântâna lui Adam
la pârâul lui Iordan
şi-n jgheab de aur mă băgară
şi-mi luară de pe faţă peri de raţă
din picioare copite de căprioare
de pe tălpi piei de şerpi.

Aurora urmărea şi ea curioasă, privind atent mişcările petei de ulei pe luciul apei, de parcă ar fi ştiut ce înseamnă. Baba îi explică:
-Uleiul s-a aşezat în mai multe cercuri, vezi? separate între ele de apă. Acum trebuie să vedem dacă se unesc toate între ele sau rămân aşa sub descântec.
-Şi dacă rămân aşa?
-Atunci nu există scăpare. Dar dacă se unesc într-un cerc mare, atunci înseamnă că forţa noastră e mare, eu o să găsesc scăpare, iar tu o să-mi aduci ceea ce ţi-am cerut.
În câteva minute, uleiul din strachină deveni o singură pată mare. Aurora se ridică.
-Încă nu, cuconiţă!
Baba luă lumânările din cană şi le puse jos. Le stinse cu piciorul pe ale ei, aşteptând ca şi Aurora să facă acelaşi lucru cu lumânările albe. Apoi, dintr-o foaie de ziar făcu un cornet şi turnă în el cana cu făină, îndoi capetele ziarului şi-l întinse Aurorei:
-Să foloseşti făina asta la gătit şi ai să cunoşti. Să vii exact peste o săptămână, cum ţi-am zis. Cu lumânări şi cu o sticlă goală.
Aurora ieşi bezmetică afară, clătinându-se puţin până să-şi reobişnuiască ochii cu lumina soarelui de amiază. Abia atunci îşi dădu seama ce era ciudat la acea casă: nu avea fereastră, lumina intra doar prin crăpăturile uşii. Se sui în maşină.
-Am terminat, hai înapoi la domnul primar.
-Ce ai acolo, seminţe?
-Hmmm… da, dar de flori, nu-s de mâncare.
-Întrebam şi eu, zise Marian şi aruncă un zâmbet complice spre Aurora. Ce ţi-a spus baba?
-Bine, ai câştigat, am fost la babă. Nu are rost să neg, că nu eşti oligofren. Dar am o rugăminte la tine: dacă vine cumva, cândva vorba, te rog…
-Ştiu, ştiu, nu suflu nimic. Apoi ce crezi despre mine? M-ai auzit vreodată comentând despre cineva? Dacă aş fi fost din acela nu mă ţineau atâta timp şofer la prefectură.
-Îţi mulţumesc. Ştiam că mă pot baza pe tine. Rămân datoare.
Tocmai în momentul în care puse piciorul în casă, Aurora îşi aduse aminte de un amănunt: baba avea pe deget verighetă, dar bărbat nu. Era oare văduvă? Şi, dacă are puteri atât de mari, cum de nu a putut opri să se întâmple aşa ceva? Să-l fi omorât ea, cu vrăji şi cu descântece? Şi, dacă vrăjile ei au o aşa putere pentru alţii, cum de nu-şi descântă ei însăşi, să aibă bani, mulţi bani, şi o fată cu şcoală sau cel puţin măritată? Puse cornetul cu făină în cămară. Pe raftul de sus, şi uită chiar în clipa aceea de el.

A doua zi dimineaţă, Aurora fu trezită de ceasul mobilului. De obicei nu avea nevoie de aşa ceva, reflexele ei funcţionau foarte bine, dar somnul venise târziu, cu vise ciudate şi cu angoase. Era prima oară, după mulţi ani, când realiză pregnant cât de greu trec nopţile atunci când eşti singur. Deschise calculatorul şi, în timp ce acesta îşi încărca programele, Aurora se duse în baie, făcu un duş, apoi îşi puse halatul ei matlasat şi se privi în oglindă. Avea cearcăne destul de evidente. Luă în mâini apă de la robinet şi le făcu căuş în jurul ochilor, până apa se scurse toată printre degete. Repetă de câteva ori gestul, uneori ajuta, şi faţa i se îmbujora şi căpăta un alt tonus. Luă în vârful degetelor un bob de cremă, o repartiză mai întâi în câteva puncte, apoi o întinse pe toată faţa şi pe decolteu, cu mângâieri line. Se privea oarecum sever pe sine însăşi, de parcă cea din oglindă era o altă făptură, pe care Aurora cea reală trebuia să o educe şi să o ţină din scurt, ca nu cumva să dea bir cu fugiţii.
-Ce ţi-o fi trebuind astea? Unde te bagi şi unde crezi că o să ajungi? Dar acu, dacă ai început trebuie să mergi mai departe. Să-ţi faci un plan! Eşti singură, pe un drum greu şi periculos… Oare ai puterea să ajungi undeva? Ce crezi tu că o să găseşti? Îţi cheltuieşti energiile şi banii. Ai să păţeşti aşa cum ai păţit cu miss Iulia. Retrage-te cât mai ai timp! Lasă totul aşa cum ţi-e dat, nu e permis oricui să caute. Nu-i adevărat! Ai trecut prin multe, trebuie să răzbeşti de data asta, nu te da bătută. Poate Diavolul îţi vrea sufletul, dar luptă, nu renunţa cu una, cu două. Poate baba asta ştie mai bine ce face, decât Iulia cu planetele şi para-matematica ei precisă. Poate că incultura e secretul care face o persoană să devină mai receptivă la spiritele dimprejur. Ce o să mă fac? Ce o să te faci?
Clătină capul, vrând parcă să-şi alunge ultimele gânduri. Îşi trecu degetele umede prin păr, apoi şi-l pieptănă de câteva ori cu o perie rară, până când părul ei bogat şi uşor ondulat, de un negru încă lucitor şi fără fire de păr albe, se aranjă ca de la sine. Şi-l prinse într-un coc simplu, la ceafă, cu o clamă dragă ei, primită de la fiul ei, în formă de orhidee. Spre frunte, unde se încăpăţânau câţiva zulufi rebeli, dădu cu puţin fixativ, să-i disciplineze.
În bucătărie, îşi turnă puţin ceai verde rămas de cu seară şi, cu cana în mână, sorbind câte puţin, se aşeză în faţa monitorului. Citi corespondenţa, apoi închise calculatorul. Se uită prin dulap, îşi scoase de acolo un costum în carouri, şi îşi alese o maletă cu guler înalt, asortată. Se îmbrăcă încet, parcă găsindu-şi greu echilibrul şi spontaneitatea mişcărilor. O durea tot capul, simţea cum zvâcneşte înăuntru ceva, de parcă nu-şi găsea acolo firescul şi voia să iasă afară cu orice preţ. Îşi masă circular şi simultan tâmplele, apăsând uşor, cum o învăţase Iulia. Se aşeză pe taburetul din faţa oglinzii şi începu să se machieze, aproape reflex, cu mişcări cunoscute şi cu aceleaşi farduri de fiecare zi. Mai greu a fost până să descopere, în timp, exact tonurile potrivite tenului ei măsliniu, acum a rămas doar rutina. La vârsta ei nimic nu trebuia să fie strident. Termină tamponând totul cu multă pudră compactă, pentru a înfrăţi între ele culorile obrazului şi pulveriză în final puţin parfum. Îşi încălţă botinele negre şi îşi luă pardesiul de un gri fer, destul de vechi, dar de bună calitate şi, pentru a retuşa oarecum aerul prea sobru, îşi puse o eşarfă generoasă, multicoloră, după ultima modă. Verifică apa, lumina, deschise poşeta să vadă dacă totul e în ordine, dacă nu lipseşte ceva, eventual cheile, şi trase uşa după ea.
Afară, un aer tonic şi miros de trotuar ud. În parc, copaci gata să înmugurească, cu durere reţinută parcă în crengi, aşteptând naşterea ce stătea să înceapă. Câteva băltoace, rămase după ploile din timpul nopţii, îi aminteau Aurorei de vremurile când era copil şi juca şotron, sărind de colo colo, păşind din când în când câte o căsuţă. Durerea-i de cap dispăru, aşa cum a venit. În câteva minute avea să deschidă uşa inspectoratului. Era o clădirile imensă şi foarte veche, naţionalizată şi din puţinele rămase nerevendicate din oraş. Străbătu un hol comun cu al bibliotecii municipale, cea care ocupă camerele cele mai mari, apoi urmări un culoar ce ducea spre încăperea nu foarte mare, poate un fost dormitor, sau poate fosta cameră a guvernantei, unde o aştepta Claudia.
-Bună dimineaţa, şefa!
-Bună dimineaţa, Aurora.
Colega ei tocmai amesteca în ibricul cu cafea, să se aşeze zaţul. Întotdeauna soţul ei o aducea devreme. Aveau o vilă ridicată la marginea oraşului, şi Viorel o lăsa la inspectorat în drumul lui către firma de construcţii pe care o conducea şi unde trebuia să fie dis-de-dimineaţă. Claudia făcea în fiecare zi cafeaua, fără pretenţii, era un ceva plăcut ce o preocupa până la sosirea Aurorei.
-Cum ai dormit?, întrebă ea.
-Nu prea bine. Am visat fel de fel, apă, peşti, inundaţii.
-Asta pentru că a plouat azi noapte.
-Probabil că da. Tu? Cum îţi merge?
-OK, mersi de întrebare. Am zaharină, vrei şi tu?
-Nu, cu zahăr, ca de obicei. De la zaharină am un gust metalic în gură, nu-mi place.
-Dar nu e zaharină din aia ieftină, dragă! E altceva, încearcă să vezi, de curiozitate.
-Bine, cum vrei.
S-au aşezat, fiecare la biroul ei, cu ceştile de cafea în faţă. De obicei acesta era momentul din zi când îşi povesteau sumedenie de lucruri, de la ce mâncare au gătit până la ce şi-au mai cumpărat sau cu cine s-au mai întâlnit. Claudia era o enciclopedie, era cea care ştia tot ce mişcă în oraş, ce magazine s-au mai deschis, cine cu cine a ieşit la plimbare şi cine cu cine s-a întâlnit în secret la nu ştiu ce separeu. Aurora o asculta detaşată, trebuia să-i facă acest hatâr, trebuia să-i dea această mică satisfacţie, că o ascultă, că se implică, că o interesează. Dar astăzi, cine ştie din ce motive, nici una nu spunea nimic. Fiecare se retrăsese în ea şi în zile ca astea Aurora era cea mai mulţumită. Aşa că, nefiind nici un eveniment monden de comentat, Claudia trecu direct la ordinea de zi:
-Săptămâna viitoare e săptămâna filmului ceh.
-Ştiu.
-Şi să vedem ce trimitem la centru. Ieri ce ai făcut?
-Nimic. Fluieraşii noştri au cam dat bir cu fugiţii.
-Cum de?
-Unii au plecat la studii, alţii din ţară, alţii au plecat de tot.
-De tot?
-Bătrânii au murit, unul după altul, nu te uita aşa la mine!
-Şi, ce trimitem în locul lor?
-Găsim noi. Îţi aduci aminte de grupul de la Ilincari? Ambientul acela, şezătoarea… fetele cântă şi torc şi ţes la gura sobei, iarna… renunţăm la ghicitori.
-Da, uite o idee bună. Mergem acolo mâine?
-Păi, cum să-ţi spun, Claudia, nu vreau să mă înţelegi greşit, aş vrea vreo câteva zile din concediul pe anul acesta. Începând chiar de mâine. Se poate?
-Da ce-ţi veni?
-Nimic deosebit. Am nevoie, vreau să-mi fac nişte analize, să-mi fac curăţenie, se apropie Paştele şi trebuie să mă duc şi la ţară, că ai mei nu mai pot şi avem şi acolo treburi neterminate cu pământul. Chestii din astea, nu plec nicăieri, dar am nevoie de câteva zile.
-Bine, dar să ştii că nu e frumos să mă laşi chiar acum singură.
-Ori acum, ori mai târziu, ştii şi tu că pe rând tot trebuie să rămânem singure, care e problema?
-Nu e nici o problemă, dar trebuia să mă anunţi din timp, nu aşa se face, nu-i fair-play.
-Crede-mă, a intervenit ceva de ultimă oră. Nu depinde numai de mine.
-Bine, 10 zile, nu mai mult.
-Mulţumesc. O să fac imediat cererea.
În aceeaşi zi după amiază, Aurora suna la uşa cu tăbliţa de bronz a familiei Manta. Mama o primi cu un zâmbet larg, de femeie cumsecade, bucuroasă de aşa vizită.
-Fata mamii, tu eşti.
-Da, mamă. Am trecut să vă văd.
-Hai, dezbracă-te. Cum mai e cu piciorul?
-Bine, aproape că am uitat de fracturi. Dar înghit calciu în continuare. Voi?
-Achim nu e prea bine. De două zile nu s-a mai dat jos din pat. Iarăşi are durerile alea ale lui. Şi de la atâtea pastile îl doare şi stomacul. Nici de mâncat nu mai vrea, să nu se ducă des la toaletă. Du-te puţin şi stai cu el, poate cu tine vorbeşte mai multe.
Aurora se îndreptă spre sufragerie, locul unde tatăl ei se retrăsese de ani buni. Îl privi din capul uşii. Achim stătea întins în pat, cu pătura până la gât, pe cap cu un fes tricotat de mama, avea un obraz supt şi nefiresc de palid, sau poate că aşa părea acum, când avea ochii închişi, de parcă şi murise. Nu dormea. Stătea şi se gândea, refuzând realitatea în care tocmai trăia, negându-şi destinul şi boala. Aurora făcu un pas, apoi încă unul şi abia atunci bătrânul deschise ochii.
-Dormi, tată?
-Nu, stau şi eu aşa… ia aşează-te pe scaun aici, lângă mine, să te pot vedea.
-Nu sunt tocmai Scufiţa Roşie, lupule!, încercă ea o glumă fără nici un efect, semn că Achim nu era într-adevăr prea bine. Îşi trase unul din scaune şi se aşeză, deşi ştia că nu va zăbovi mult. Avea de discutat cu mama lucruri serioase, dar nu se cuvenea să nu stea măcar un minut şi cu tata.
-Nu stau mult, sunt în trecere.
-Mereu eşti doar în trecere. Ce mai faci? Ce mai face Tom?
-Tom e foarte bine acum. Aşa de bine, că de multe ori uită să-mi mai scrie. E îndrăgostit.
-Şi nu te bucuri de asta?
-Cum să nu, tată, de când aştept să o văd şi pe asta!
-Da fata, o fi ceva de capul ei, o fi bună?
-O fi, tată, o fi. Serena e drăguţă. Mi-a trimis Tom câteva poze pe internet. O să-mi fac timp să le pun pe dischetă şi să le dau la un fotograf, să vi le arăt şi vouă, pe hârtie.
-Treabă încurcată cu tehnica asta a voastră. Eu nu pricep nimic.
-Dar, ce mi-a spus mama, că nu te simţi bine?
-Ei, maică-ta, te iei după Ana! Dacă strănut, gata, e pneumonie.
-Nu minţi, mi-a zis că nu vrei să mănânci şi uite, mă uit la faţa ta şi eşti tare palid. Ce-ar fi să mergem la medic, să-ţi faci vreo două analize?
-Lasă, că nu mor aşa curând, Auroră. Să nu aud de doctori.
-Cum zici tu, tată. Mă duc să mai vorbesc cu mama, bine?
-Du-te, fată. Vorbiţi, că vin şi eu acuşica.
Ieşi din încăpere. Aurora ştia că taică-său o minte doar ca să-i dea curaj. Nu ar recunoaşte în veci că nu se simte bine, că nici el nu-şi mai suportă chinul. Şi mai ales nu Aurorei i s-ar plânge, ştie că fata lui are mereu probleme, nu vrea să-i fie o povară în plus. Şi cu Mona, cealaltă fată, ori de câte ori vorbeşte la telefon, face la fel, spunându-i că e din ce în ce mai bine. În bucătărie, mama spăla vasele. Pe aragaz o oală la fiert. Aurora se apropie şi ridică capacul.
-Ţi-e foame, draga mea?
-Nu, mamă. Şi oricum varza nu-mi face bine. Ai dreptate, cu tata nu-i ceva în ordine, dar nu vrea să vorbească de asta. Ar trebui să mergem cu el la doctor.
-Dar vrea? L-ai întrebat? Nici să nu audă.
-Mai vedem peste câteva zile, poate e de la vreme. Dacă nu-i şi nu-i bine, îl luăm pe sus, ca pe un copil, şi-l ducem. Mamă…
-Ce este? Ai păţit ceva?, glasul mamei deveni dintr-o dată îngrijorat, îşi cunoştea prea bine fiica ca să nu perceapă în tonalitatea vocii ei un ceva nou.
-Nu am păţit nimic, dar trebuie să vorbesc despre nişte lucruri cu tine. Nişte lucruri despre care am evitat să vorbim, de fapt nu am vorbit niciodată.
Mama se aşeză pe scaun, lângă fată, presimţind parcă veşti rele. Nu fusese ea cea mai bună mamă, cum nici Aurora nu fusese o fiică model, au învăţat destul de târziu cum să se apropie una de alta iar acum, că doar ele mai rămăseseră, că erau două femei mature, discutau deschis orice problemă. Se miră auzindu-şi fiica vorbind astfel, avea senzaţia că nu mai rămăsese între ele nici un secret.
-Despre ce lucruri vrei să vorbim?
-Mamă, vreau să ştiu adevărul despre străbunica. Tu erai mare când a murit, tu ai auzit multe, trebuie să-mi povesteşti tot ceea ce ştii.
-Dar de unde până unde îţi veni? Ba vrei să ştii la ce oră te-ai născut, ba cine-ţi sunt bunicii bunicilor. Ce te-a apucat aşa, din senin, cu toate astea?
-E important acum pentru mine, vreau să ştiu adevărul. Pur şi simplu vreau să-mi cunosc strămoşii, să ştiu de unde vin eu.
-Păi nu-i nimic de spus. Străbunica ta a trăit vreo 60 de ani, a fost o femeie cumsecade, gospodină, ceva mai plinuţă, brunetă…
-Nu mă lua cu din astea. Eu ştiu că a fost ceva şi trebuie să-mi spui ce a fost. Am auzit că ar fi fost un fel de vrăjitoare.
-Ei, de unde ai mai scos-o şi pe asta?
-Mamă, te-am rugat ceva! Nu mă ajută cu nimic să mă menajezi. Spune-mi ce ştii.
-Am uitat, e prea mult timp de atunci.
-Nu, nu ai uitat, nu vrei ca eu să ştiu unele lucruri dar, uite, eu le ştiu fără voia ta, şi le ştiu de multă vreme. Acum nu vreau decât să-mi limpezesc mintea. Mamă, totul a fost de mult, nu avem nici una vină, de ce nu vrei să vorbim?
-Nu e bine. Despre oameni ca ea nu e bine să vorbeşti.
-De ce, mamă, explică-mi.
-Pentru că a fost, cum spui, un fel de vrăjitoare şi nu există decât un singur fel de vrăjitoare şi de vrăji, cele făcute vânzându-ţi sufletul. Şi nu e bine nici măcar să povesteşti despre ele, puterea diavolului e mare, abia aşteaptă un moment de slăbiciune din partea omului. De asta nu-i bine să vorbim.
-Mamă, uite că eu vreau să vorbim.
Mama se duse şi scoase din sertar o cutie de chibrituri, aprinse candela de la icoană şi se închină, făcând trei mătănii, repetând într-una:
– Doamne păzeşte-ne, Maică Precistă, păzeşte-ne de cel Rău!, apoi, spre Aurora: Închină-te şi tu, fată!
-Mamă, ştii că nu le am cu din astea.
-Bine, Aurora, o să vorbim despre străbunica ta, dar mai întâi vreau să îţi spun şi eu un lucru important. Văd că de ani de zile te-ai îndepărtat de biserică. Până acum am tot evitat să vorbesc cu tine despre asta. Nu-i bine deloc. Nu tu post, nu tu spovedanie. Dacă mori azi, ce crezi că o să spună despre tine popa în biserică? Sau şi mai rău: care popă crezi că te îngroapă?
-O să mă gândesc la asta. O să mă îngroape, că doar plătesc contribuţia anuală. Am chitanţă.
-Cu chitanţa îţi rezolvi tu problema? Nu e bine cum procedezi. Mi se rupe inima când văd ce faci cu viaţa ta, iar bunică-ta, de-ar şti, s-ar întoarce în mormânt.
-Mamă, nu schimba subiectul. O să mă gândesc serios la asta, o să mă împac eu şi cu Dumnezeu într-o zi, asta îţi promit. Dar acum am nevoie să-mi povesteşti tot ce ştii despre străbunica, crede-mă, nu e moft.
-Nu ştiu ce-ţi veni aşa, tam-nesam.
-Poate într-o zi o să-ţi spun.
-Doamne apără-ne, doar nu te-ai apucat de prostii.
-Nu, dar dacă nu mă lămureşti tu, atunci va trebui să apelez la alte metode, nu crezi?
-Să nu te pună păcatul, Auroră, să nu faci una ca asta. Ştii că trei ani nu te mai poţi împărtăşi dacă faci asta?
-Mamă, cu cât eviţi să discutăm, cu atât presimt că îmi ascunzi unele lucruri. Hai să vorbim ca între doi oameni mari. Am crescut, acuşi voi fi şi eu bunică, poate, şi tu tot ca pe un copil mă tratezi. Nu ajungem nicăieri aşa.
-Bine, ce vrei să ştii?
-Cum o chema pe străbunica, unde îi este mormântul, dacă aş vrea să mă duc acolo, să mă rog.
-Să te rogi acolo? Nu ştii ce vorbeşti. O chema Horea. Clotilda Horea. Şi mormântul ei nu ştiu de o să-l mai găseşti. Trebuie să te duci să-l cauţi în satul vecin cu cel al bunicii, la Cobinţi.
-Ce neamuri mai avem acolo rămase?
-Nu cred că mai este cineva din neamul ei acolo. Bunica ta s-a măritat în Ponor şi acum, uite, nici în Ponor nu mai este nimeni.
-E adevărat asta, că descânta?
-E adevărat. Eu eram prea mică, nu ştiu multe, când am crescut, bunica mea, străbunica ta, înnebunise. Şi-a pus singură capăt zilelor, s-a înecat în Siret.
-Crezi cumva că îi semăn?
Mama dădu din cap aproape automat în semn de nu, şi, poate pentru că evită să pronunţe cuvântul în sine, Aurora îşi dădu seama că probabil o minte. Ori nu-şi mai aducea aminte, ori voia să o menajeze.
-De ce zicea lumea că-i strigoaică?
-Nu ştiu cine zicea aşa, nu cred.
-Dar de blestem ce ştii?
-Nu ştiu.
-Mamă, trebuie să-mi spui adevărul. Ce ştii de blestem? Cine a blestemat-o şi cum?
-Oh, cine crezi că îţi spune asta? Dacă o fi fost blestem, farmec sau descântec, atunci cine îl face, duce în mormânt cu el secretul. Pui întrebări la care nu există răspuns.
-Dar acolo, în sat, mai era poate cineva care ştia descânta?
-Nu ştiu, fata mea, de ce mă chinuieşti?
-Dar mamă, spune-mi sincer, tu ce crezi? A blestemat-o sau nu cineva pe străbunica?
-Se prea poate. Uite, de asta e bine să mai mergi la biserică, blestemele nu se prind de credincioşi. Dumnezeu îi binecuvântează pe cei ce Îl binecuvântează.
-Şi Sandu, şi copilul meu mort, şi boala tatei, ce-i cu astea? Mai evlavioasă ca tine nu am văzut, de ce nu s-a curmat răul?
-Ai înnebunit, fata mea. Întrebările tale nu au nici un înţeles pentru mine. Toţi oamenii au necazuri. Înseamnă că toţi oamenii suntem sub blesteme şi ştii bine că nu poate fi aşa. Îl mânii pe Dumnezeu, nu e bine. O să mă rog eu şi pentru tine, şi o să dau şi acatiste la biserică. Ţi-am spus tot. Mai mult nu ştiu.
-Mamă, ar putea să fie cineva care să ştie mai multe?
Femeia rămase câteva clipe gândindu-se, răscolind prin memorie după rude rămase în sat, încă în viaţă, dar nu găsi nimic. Dădu din cap, într-un anume fel şi ea dezamăgită că nu-i putea da Aurorei mai multe lămuriri. O privi cu milă, cu ochii umeziţi bine de lacrimi reţinute cu greu. Şi ea se frământase cu aceleaşi gânduri în tinereţe, apoi, după moartea lui Sandu, nu a mai vrut să-şi amintească de toate astea. Era convinsă că, dacă nu te mai gândeşti la rău, răul nu are cum să te atingă. Acum venise timpul Aurorei să se frământe. Nu va găsi nimic, fata mea suferă în zadar, cum aş putea-o convinge să înceteze cu asta?, gândea.
-Aurora, acum eşti mare. Nu pot să-ţi mai interzic ceva, dar primeşte un sfat bun, ţi-l dau din toată inima şi cu toată dragostea: renunţă la drumul acesta, nu duce nicăieri. Şi dacă nu reuşeşti, atunci, cel puţin, promite-mi să umbli pe la preoţi, nu prin altă parte. Uite, este la Liteni, două halte de mers cu trenul, un preot despre care am auzit că are puteri să dezlege de orice. Vecina Marta s-a dus de câteva ori acolo şi, cum i-a zis preotul, aşa a fost. Dacă nu te poţi linişti, du-te şi tu la el, rău nu are cum să fie. Îmi promiţi?
-Nu ştiu nici eu ce voi face, mamă. Să zicem deocamdată că îţi promit să încerc să mă liniştesc. Sunt şi eu confuză, crede-mă. Eşti mulţumită?
-Numai să nu faci prostii, draga mea.
-Nu, mamă. Nu fi neliniştită din pricina mea. Mă descurc. Şi… ar mai fi ceva.
-Zi-mi.
-Ai cumva nişte bani în plus?
-Câţi bani?
-Nu mulţi, vreo 500.
-Dar la ce-ţi trebuiesc? Nu cumva ai intrat într-o încurcătură? Fii atentă, că dacă îţi trece prin cap să te duci la vreo escroacă, astea nu au scrupule şi te jupesc. Spune-mi sincer, pentru aşa ceva îţi trebuie banii?
-Nu, mamă, minţi Aurora, şi un val de căldură i se urca la cap. Îşi dădu seama că roşeşte şi asta o va da de gol, aşa că îşi scoase repede batista din poşetă, făcându-se că strănută. Nu-i mamă ce spui, am datorie la asociaţie, cât am stat în concediu medical cu piciorul, ştii, cheltuieli mai mari, luni de iarnă, salariul a fost mai mic…
-Mai bine taci, decât să spui vorbe din astea care te osândesc. Nu am bani, înţelege-mă. Vezi bine ce pensii de nimic avem. Ce am pus de o parte este pentru bunică-ta, că acuşica e pomenirea de 10 ani. Şi la ţară ştii cum e, vine tot satu’ la colivă. Lasă, nu te-or da ăştia afară în stradă, că tu eşti un om corect, spuse accentuând ultimele cuvinte, ştiind că fata ei va înţelege ceea ce trebuie să înţeleagă şi că ea, ca mamă, dezaprobă minciunile fiicei ei.
-Ei, nu mai stau, mulţumesc pentru că m-ai înţeles. Mă duc să-l sărut şi pe tata şi, aveţi grijă de voi amândoi.
-Mai bine ai tu grijă de ce faci şi pe unde umbli. O vreme iarăşi nu o să mai am linişte din pricina ta.
Aurora plecă îngândurată spre casă. Ştia că şi-a minţit propria mamă, ştia că tatei nu-i merge prea bine cu sănătatea, se îngrijora pentru banii pe care nu-i avea şi pentru drumurile ce plănuia să le facă în curând. Deja se înserase şi oraşul începea să-şi aprindă, una câte una, luminile. Pe străzi, maşinile circulau într-un vacarm obositor, de parcă ar fi fost în plină zi. Cu siguranţă, aerul de primăvară era de vină, mulţi îşi scoseseră de prin garaje, de la iernat, maşinile şi acum caii putere nechezau. La un moment dat, traversând pe zebra din faţa blocului, Aurora încremeni în mijlocul drumului. Şoferul unei maşini, poate obosit, poate derutat de crepuscul, a oprit milimetric de tibia ei. O secundă ambii au stat năuciţi, neînţelegând nici unul cum de a fost cu putinţă asta, speriaţi amândoi mai degrabă de ce ar fi putut să se întâmple. Aurora făcu primul gest, primul pas şi un semn cu mâna că e în ordine. Abia când ajunse în casă se aşeză imediat pe canapeaua din sufragerie, căci începură să-i tremure genunchii. ”Dacă muream acum, ce era cu mine? Ce popă mă îngropa?” Dar, în spatele acestui gând se piti unul şi mai tulburător, pe care parcă nici nu voia să şi-l asume: „Dacă muream acum, ce era cu mine? Unde mergeam? Ce Dumnezeu m-ar fi judecat? Desigur, un Dumnezeu care nu m-ar fi cunoscut, pentru că nici eu nu L-am cunoscut, nici nu-mi pasă de El, nici nu mă străduiesc să-L întâlnesc, să-L înţeleg. Mama are dreptate. E timpul să-mi fac ordine şi cu astea. E timpul, sper să mai trăiesc. Dacă muream acum, ce era cu mine?”

Dis-de-dimineaţă se duse în autogară, aşteptând cu răbdare prima cursă către Ponor. Lume fel de fel, unii navetişti, alţii cu treburi numai de ei ştiute, toţi se grăbeau să ocupe locuri cât mai în faţă, de parcă pentru jumătate de oră de mers ar fi contat. Aurora aşteptă să se termine îmbulzeala şi nervii şoferului, apoi urcă, plăti şi se aşeză în spate. Mergea rar cu autobuzul şi poate de aceea nu-i păsa dacă o să miroase a motorină sau o să-i intre praful în haine. Nu a tentat-o niciodată ideea să-şi cumpere o maşină a ei, nu prea avea de ce să se împovăreze cu o astfel de investiţie. Acum, poate, era întâia dată în viaţă când şi-ar fi dorit, totuşi, să nu depindă de nimeni, să aibă libertate totală în drumurile ei şi, mai ales, să nu o ştie nimeni. Dar Aurora era încredinţată că o să se descurce, aşa cum a făcut-o întotdeauna până acum în viaţă. Iar prima condiţie era: fără mofturi.
Prin Ponor nu mai trecuse de astă primăvară. O luă pe uliţa cunoscută, încă neasfaltată, călcând cu grijă prin pietriş, preferând mai degrabă pământul bătătorit în cărare, pe lângă şanţ. Până la casa bunicii mai avea de mers pe jos încă o jumătate de ceas. Dar vremea ţinea cu ea, soarele răsărise nu demult, risipind ceaţa, pe cer nici un nor şi nici o pală de vânt. Pomii, unii în floare, alţii în aşteptarea înfloririi, alţii scuturându-şi deja petalele, îi încântau ochii şi-i umpleau plămânii cu aer proaspăt, cu un miros plăcut, ce-i inspira o neaşteptată stare de calm. Ajunsă în dreptul casei bătrâneşti, deschise portiţa rotind un clenci dindărătul ei, singura protecţie împotriva curioşilor. Rămase un timp acolo, voia parcă să cuprindă întreaga casă cu privirea. Întotdeauna când avea nostalgii stătea aşa, mută şi în contemplaţie, abia respirând. Parcă retrăia duioşia anilor petrecuţi aici, parcă o vedea pe bunica Rusalda, şi pe ea, copilă fiind, alături. Nu mai erau de mult flori în faţa casei, mai ales flori de regina nopţii. Niciodată în viaţă regina nopţii nu a mai avut acelaşi miros ca atunci, în verile acelea petrecute aici, când stătea cu capul în poala bunicii şi se uitau la Ursa Mare. Se apropie de uşa din dos şi descoperi deîndată cheia lăsată deasupra tocului. La ţară oamenii nu-şi închid casele. Pe vremea bunicii puneau în uşă mătura, să cunoască oricine trece pe acolo că stăpânul nu-i acasă. Era de ajuns. Încuiatul unei uşi avea darul de a jigni vecinii. Azi uşile se mai încuie, chiar dacă toţi ştiu unde stă cheia.
Aerul stătut dinăuntru o făcu pe Aurora să lase uşa larg deschisă în urma ei. Trecu prin bucătărie şi se opri direct în hol. Aici, doar scara spre pod şi o laviţă cu o căldare ca pentru apă, rămasă acolo neatinsă de mulţi ani. În stânga, casa cea mare, cea pentru musafiri, pentru miri, pentru popă, pentru mort. În dreapta, camera unde dormeau ea şi Mona, în vacanţe. Deschise amândouă uşile şi apoi larg, toate ferestrele, priponindu-le în clenciurile de siguranţă împotriva curentului, să nu se spargă. Perdele brodate odată de mâna bunicii începură să tremure în curenţii de aer. Rezistau incredibil de bine trecerii timpului, bumbacul nu-şi schimbase culoarea, nici un semn că s-ar destrăma aşa, bătute în pioneze colorate de tocurile gemurilor. În casă era parcă mai frig ca afară. Aurora îşi încheie până sus fermoarul scurtei matlasate. Căuta cu privirea ceva ce nici ea nu ştia ce anume.
În casa mare nimic de unde să înceapă. Şi totuşi, bunica a fost fiica străbunicii, dacă mai era un lucru, cât de mic şi de neînsemnat rămas de pe acea vreme, atunci numai în camera asta se putea găsi şi nicăieri altundeva. Poate nu avea să găsească nimic, dar trebuia să încerce. Nu făcuse drumul acesta decât pentru asta şi nimic altceva. Deschise dulapul bunicii, acum straniu de gol. Doar câteva hârtii îngălbenite pe rafturi. Iar deasupra lui mult praf, nimic mai mult. Închise uşile vechi din lemn vopsit în vişiniu şi trecu mai departe: sipetul bunicii, altă dată lada de zestre, rămas în amintirile Aurorei acoperit cu plăpumi şi cuverturi şi covoare ţesute în casă. Acum nu mai era nimic acolo din toate acelea, se vedeau însă mult mai bine înfloriturile pictate în ulei, culorile nu se decoloraseră prea mult. Era chiar o piesă frumoasă de mobilier, recondiţionată ar fi stat bine într-un anticariat de mobilă veche. Îl deschise încet, cu o teamă de neprevăzut, de parcă acolo ar fi sălăşluit un duh al străbunilor. Deodată i se păru că înăuntru mişcă ceva şi lăsă din mână capacul, ţipând instinctiv. Apoi, încercă să-şi adune puterile şi să-şi facă singură curaj.
-Nu e nimic, mi s-a părut. E doar o cârpă, un ştergar, uitat acolo. Mă port ca un copil. Trebuie să fiu raţională. De ce, de cine să mă tem?
Şi, spunând aşa, puse din nou mâna pe capacul cufărului şi încet, încet, îl ridică, privind înăuntru. Într-adevăr, nu i se păruse, acolo era ceva. O grămadă de zdrenţe, cârpe făcute bucăţi, bucăţi, alcătuiau cuibul unei şoricioaice cu pui ce stătea nemişcată, paralizată poate de frică, uitându-se fix la intrusă. Oricum, nu avea de unde să cunoască, să presimtă, dar Aurora nu s-ar fi atins de ea. Odată, pentru că îi era milă de orice vietate, nu ar fi omorât un gândac, iar în al doilea rând, instinctul matern îi răscolea o duioşie veche, o solidaritate între mame, ce trece dincolo de specii sau prejudecăţi. Acolo, Aurora vedea o mamă ce îşi apără puii, cu orice preţ, şi asta cerea respect. Teama Aurorei se risipi, închise încet şi fără zgomot capacul cufărului.
-Încă mai există aici viaţă, tot e bine!, îşi spuse ca pentru ea însăşi.
Nu mai era nimic de explorat. Se aşeză, amărâtă, pe pat, cu mâinile sprijinindu-şi capul. Privea la podeaua din lemn vopsit într-o nuanţă ce cândva era ca de vişină putredă. Acum, fără covor, culoarea părea stridentă.
-Ce gusturi avangardiste mai avea şi bunica mea! Cum de nu am văzut până acum podeaua asta? Cu siguranţă, asta vine tot de la străbunica, femeia care a fost la anii tinereţii ei până la Bucureşti, cu trenul, la o expoziţie.
Şi totuşi, ceva lipsea din încăpere. Aurora nu înţelegea ce anume. Nu era vorba de haine, de covoare, de perdele sau de alte obiecte. Lustra era la locul ei, un model vechi, din fier forjat, cu un abajur central, din sticlă mată, pictată cu flori albastre, care lăsau seara umbre pe pereţi. Ar fi vrut să aprindă lumina, să le mai vadă odată, dar debranşaseră de mult casa de la curent. Ridică pe la colţuri salteaua veche şi plină de praf. Nimic. Se aplecă şi se uită sub pat, acomodându-se cu greu la întunericul de acolo. Un mic coş împletit din nuiele de răchită, gol, şi atât. Altădată, acolo bunica ţinea merele pentru iarnă. Le alegea pe cele mai bune şi le învelea în ziar, pe fiecare în parte. Aurora făcu de jur împrejurul camerei câţiva paşi, privind în fiecare ungher.
-Lipseşte ceva, ce anume? Ce nu e în ordine aici?, apoi avu o tresărire, ca şi cum şi-ar fi adus aminte şi aşeză pe scaun, la masa aflată în dreptul ferestrei. Avea un sertar, un sertar prin care bunica nu le lăsa niciodată să umble când erau ele mici.
-Oh, nu vreau să fie gol. Doamne, fă să găsesc aici ceva!
Prinse cu mâinile amândouă mânerele şi începu să tragă încet, încet, sertarul, ca în trucul în care magicianul se pregăteşte să scoată iepurele din joben. Chiar în margine, zări un vechi obiect din metal. Aurora îl luă şi îl cercetă mai îndeaproape. Un fel de cleşte ciudat, nu mai văzuse, nu îşi mai amintea de el, un fel de strămoş al maşinii de tuns, posibil un fel de aparat de bărbierit. A aparţinut cu siguranţă bunicului şi o fi fost la acel timp o inovaţie în comparaţie cu briceagul ce trebuia ascuţit mereu de cutie.
-De ce l-o fi păstrând bunica? La ce-i mai trebuia ei? Sau poate doar pentru că era de la bunicul?
Încercă să vadă cum funcţionează, apăsă de cele două mânere şi aparatul cu un scrâşnet, răspunse comenzii. Aurora privi mai atent. Pe spate însemnul firmei producătoare: Zinger.
-Asta explică …
Lăsă aparatul deoparte pe masă şi continuă ceea ce începuse. În sertarul mare cât toată masa părea să nu mai fie nimic. Ţinea bine minte, acolo bunica îşi păstra toate actele, de aceea era pentru cele două zgâtii un teritoriu interzis. Pe fundul sertarului o hârtie, cândva albastră, acum decolorată bine de vreme. Aurora apucă de un capăt şi o trase afară, cocoloşind-o între mâini. Şi, aproape când nu mai spera, găsi ceva. Era o copertă de carte, învelită cu pânză şi cusută de mâna bunicii într-un model vechi, din cruciuliţe de aţă neagră. Nu-l mai văzuse niciodată, nu-şi aducea aminte de aşa ceva.
-Oare asta e ceea ce căutam? O fi ceva de preţ aici, ceva de pe vremea străbunicii? Poate o poză de-a ei?
Îl deschise cu grijă, cu respiraţia tăiată. Înăuntru, nimic din ceea ce spera. Felicitări de Crăciun, de 8 martie, de Paşti, unele făcute chiar de ea, de Mona sau de copiii Monei, una chiar de Tom, la grădiniţă, din mărgele, bucăţi de pânză şi din folie de la pastele de dinţi de altădată. Îşi reciti cu duioşie scrisul ei din copilărie. Vederi de la mare, din concediul cu părinţii.
-Draga de bunica, a murit şi nu a apucat să vadă marea. A văzut-o doar la televizor. Şi s-a dat cu nămolul, adus de fetele ei suvenir, pe genunchii ei noduroşi, stând la soare în spatele casei, să nu o vadă nimeni.
Aurora nu-şi dădea seama ce să facă cu acele lucruri. Nu erau importante, dar aveau o valoare a lor, de vreme ce bunica le ascunsese atât de bine, aşa că hotărî să le pună în geantă şi să se mai uite prin ele acasă. Aşa i se părea corect, să protejeze într-un fel acele amintiri care acum, deveniseră, printr-un efect de bumerang în timp, amintirile ei. Erau lucruri minore de care ea uitase, dar nu şi bunica. Puse înapoi aparatul de tuns în sertar şi închise totul cu grijă. Se ridică să plece. Nu mai era nimic de explorat. Dintr-o dată, îşi dădu seama ce anume lipsea: icoana. Cineva luase icoana bunicii din coltul camerei. Nici măcar icoana nu era una de valoare în acea casă, dar atrăgea privirea, straiele Maicii fiind învelite într-un metal argintiu, încrustat din loc în loc cu mărgele multicolore din material plastic. Cine o fi luat-o de acolo o fi crezând că va scoate ceva bani pe ea la iarmaroc.
-Păcat, icoana aceea reprezenta sufletul casei, nu ar fi trebuit nimeni să o ia de pe perete.
Aurora închise fereastra cu grijă, o asigură bine cu zăvorul, nu de hoţi îi era frică, ci de ploi şi de vânt. Ieşi din cameră şi întră alături, unde se simţi dintr-o dată mai puţin stingheră. Aici orice lucru îi era familiar. Şanse mici să descopere ceva nou. Mângâie soba veche, teracota maronie îmbătrânise, avea peste tot mici fisuri în smalţ, dar modelul cărămizilor era frumos, lucrat meşteşugit, cu bun gust, cu îmbinări rotunjite şi cu o firidă centrală. Acolo le lăsa bunica cănile cu ceai, fiecare cu cana ei, de le era cumva sete, să nu bea apă prea rece, să facă gâlci. Dincolo de sobă, patul, protejat de jur împrejur cu un lăicer de lână vopsită numai în culori naturale, lucrat cu trandafiri mari, galbeni.
-Vopseaua din coji de ceapă rezistă mai bine decât orice altceva!
În dreptul ferestrei, o masă şubredă, iar pe celălalt perete o laviţă acoperită şi ea cu acelaşi tip de covor ţesut în casă. Nimic de explorat în afară de fotografii. Pereţii camerei erau o adevărată expoziţie. Fiecare în rama ei sau adunate mai multe sub o singură sticlă. Rame ciudate, făcute din aţă colorată, din scoici, din cartoane îndoite frumos, un fel de origami, rame simple, din lemn sau mai complicate, sculptate, rame din ipsos vopsit cu bronz. Nici una nu semăna cu alta, probabil fiecare avea o poveste a ei, era luată de la un târg anume sau primită cadou de la cineva drag, bunica părea să fi colecţionat în viaţa ei rame, aşa cum colecţionase baticuri galbene cu picăţele negre. Aurora începu să se uite, pe rând, la fiecare poză. Erau atât de vechi şi atât de multe acolo, încât se prea poate să-i fi scăpat totuşi ceva. Se regăsi pe ea, la trei luni, pe burtă, zâmbind alb-negru. Apoi se văzu la şcoală, în clasa întâi, cu abecedarul anului 1966 şi învăţătoarea ei, doamna Peşte Haritina. Lângă ea, Tom, color, cu abecedarul anului 1989. Îşi văzu apoi părinţii, mire şi mireasă. Bunica aranjase pozele într-un mod ciudat, ce nu ţinea cont de nici o cronologie. Era o expoziţie a sentimentelor ei, era felul ei de a percepe realitatea. Până şi bunica era surprinsă acolo, în anii mai din urmă, instantanee făcute de Mona, de Tom, de cine mai ştie cine. Într-una singură era tânără, înainte de a se mărita, în costum popular. În fundal câţiva munţi pictaţi iar bunica, cu o mână în şold şi cu alta atârnând agale, cu un zâmbet neutru, nu semăna deloc cu bunica Rusalda, cea din sufletul Aurorei. Era o poză preţioasă pentru bunica, mâncată cândva de şoareci şi pe care tata a luat-o şi a recondiţionat-o la un fotograf bun, înrămând-o apoi cu o ramă din metal auriu şi dăruind-o bunicii când ea împlinea 75 de ani. Acum poza aceea părea să fie centrul expoziţiei. Bunicul avea şi el o poză a lui, în costum de cavaler şi cu mustăţi răsucite, după moda vremii. Aurora se apropie şi privi mai cu atenţie una din poze, expusă undeva, în apropierea tavanului parcă. Îşi dădu seama că acolo sunt două femei tinere, pe care nu le cunoştea, îmbrăcate, ca şi bunica, în costum popular. Poză făcută la un atelier, cu monograma încă bine vizibilă: La Fănel. Femeile acestea nu erau din familie, cel puţin nu din familia pe care o cunoştea Aurora. Desprinse fotografia şi puse înapoi rama goală, o ramă simplă, neagră, cu dungă aurie pe margine. Nu putea ştirbi colecţia bunicii. Se mai uită o dată la fotografie, apoi o puse cu grijă între coperţile de carte din poşetă. Termină şi aici explorările. Iar fotografia aceasta părea oarecum să o mulţumească. Tot era mai mult decât nimic. Şi, poate, cu puţină perseverenţă, va afla lucruri noi. Frigul îi intrase bine în oase, aşa încât Aurora hotărî să iasă puţin la soare. Privi printre gene, la grădina bunicii din spatele casei, parcelată îngrijit în straturi, ca o imensă tableta de ciocolată. Se duse la gard şi strigă:
-Ţaţă Ioana, ţaţă Ioana!
Din casa vecină ieşi o femeie robustă, fără vârstă, mai degrabă bătrână decât tânără, poate chiar de o vârstă cu ea, cu o bundiţă ponosită peste un pulover vechi, rupt pe la mâneci, cu pantaloni din PNA şi gumari în picioare. Avea mâinile pline de pământ. Era femeia care ţinea grădina de lângă casa bunicii şi toamna dădea familiei Manta din ce se făcea: cartofi, fasole, sfeclă roşie, varză. Nu era mult, dar cel puţin nu mai dădeau bani pentru proviziile de iarnă.
-Ehei, matale eşti, mă bucur că ai venit. Treburi, ceva?
-Nu, eram în trecere şi am intrat la bunica. Ştiţi ceva de icoana din casa mare?
-Nu, ce să ştiu?
-Păi nu mai este acolo. Nu că era de preţ, dar era a bunicii. Să fie sănătos cine o fi luat-o.
-Eu nu am văzut pe nimeni umblând pe acolo. Dar, ce poţi să ştii dacă nu eşti toată ziua acasă?
-Aveţi dreptate. Şi apoi, ce-i aşa avere de păzit? De ar călca-o hoţii pe bunica, tot nu ar avea ce lua. Toate sunt prea vechi şi demodate şi nu au nici o valoare. Văd că puneţi straturi.
-Da, pământul nu-i de lăsat, cum îl laşi, te lasă şi el.
-Mă bucur că v-am văzut.
-Şi eu mă bucur, salutări părinţilor de pe la noi.
-O să le transmit. Zi bună! Ştiţi ce curse sunt spre oraş acum?
-Cam din oră în oră pe la prânz, nu ştiu exact, dar cam aşa-i.
Aurora se întoarse în casă. De data asta rămase în bucătărie, de fapt era o cameră bună la toate, acolo mânca, acolo dormea bunica, pe cuptor, acolo se spăla pe păr, acolo ascultau ele, mici, teatru la radioul vechi, cu lămpi, acum stricat, rămas în căsuţa lui de lemn din perete, ca un trofeu, căci la vremea lui fusese un obiect de mare preţ şi nimeni în sat nu mai văzuse aşa minune până atunci. Deasupra mesei, un calendar ortodox, rămas la anul 1996, oprind timpul în loc, aşa cum după cutremure unele ceasuri mecanice o fac. În dosul uşii, un dulap pentru veselă. Îl deschise curioasă. Nici o oală, nici o farfurie, nimic. Pe raftul de sus o sticlă. O luă şi o privi nostalgic. Era acolo marea magie a copilăriei ei: într-un lichid incolor, un castravete mare şi alb crescut acolo, chiar în sticlă. O sticlă de la un sirop de tuse, bine închisă cu un dop de plută. Puse cu mare grijă recipientul înapoi pe raft, cu temă să nu dilacereze preţiosul miracol dinăuntru. În momentul în care se pregătea să închidă totul şi să plece, Aurora îşi aduse aminte de pod.
-Cum am putut uita podul? Acolo trebuie să fie negreşit ceea ce caut. Acolo se duceau lucrurile inutile, nimic nu se arunca.
Propti scara şi păşi treaptă cu treaptă spre un loc care, chiar şi în copilăria ei, părea inepuizabil şi fascinant. Deschise oblonul, trântindu-l intenţionat cu zgomot, să sperie şoarecii. Îşi făcu apoi avânt şi se ridică în picioare. Din lateral, razele de lumină se strecurau prin crăpăturile scândurilor. Deschise porticul şi totul se lumină brusc, precum o scenă sub un reflector, descoperind un decor nou şi o lume de promisiuni pentru Aurora.
-O să-mi ia ceva timp, spuse ea şi, cu migală, începu să răscolească fiecare cotlon, rupând cu mâinile mulţimea de pânze de păianjen ţesute acolo în liniştea timpului. Câteva cărţi vechi au fost primele care i-au captat atenţia. Le luă, rând pe rând, cu nostalgie. Erau cărţile citite de ea în copilărie: Tarzan, Morcoveaţă, Colţ Alb, Cuore, Jules Verne şi multe altele. Pe prima pagină stătea încă scris: Mona şi Aurora Manta. Pagini îngălbenite, greu de răsfoit şi mirosind a muced. Câteva borcane goale, saci întinşi la uscat pe o frânghie, abia mai ţinându-se, o covată din lemn, în care bunica Rusalda frământa odinioară făina, un fier de călcat din fontă, o vârtelniţă. Vechituri.
Recunoscu apoi o cutie veche, din tablă aurie, rotundă, cu imagini orientale, din care odată, într-o îndepărtată copilărie petrecută aici, a mâncat halva albă, cumpărată din iarmaroc de bunica. Brânză de iepure, glumea buna. Îşi amintea încă de gustul acela dulce şi aromat. O luă în mână şi o scutură. Înăuntru părea să fie ceva. O deschise: doar papiote cu aţă, un croşet, o forfecuţă ruginită. În alt colţ, o altă cobiliţă din lemn, cea pentru spălat părul, îşi amintea şi de ea şi, pe fundul ei, pieptenele de os al bunicii şi păpuşa ei dragă, Mariana. Fără haine, cu părul blond vâlvoi şi o mână prinsă cu sârmă, cu ochii anchilozaţi, abia clipind, părea că e bolnavă şi cere ajutor. Aurora o luă prosteşte în braţe şi, cu un gest inexplicabil, trase de pe sfoară o cârpă, înveli păpuşa şi o puse acolo, înapoi, lângă pieptenele de os. Simţea că, dacă se va mai uita măcar o dată într-acolo, s-ar putea să se înduioşeze într-atâta încât să o ia pe Mariana acasă.
Căută mai departe. Dădu peste un mic cufăr de lemn. Ştia ce se află acolo: erau hainele de bebeluş ale lui Sandu. Dintr-o superstiţie, nu le dăduseră nimănui, nici măcar Aurorei, de frică să nu se transmită nenorocul. Ciudat, acele hăinuţe, atât de vechi, s-au păstrat intacte. Undeva, în coşul pieptului, greu definit, Aurora simţi că o strânge ceva, ca o gheară. Erau acolo lucruri pe care le mai văzuse, dar niciodată nu cu această emoţie. Poate că acele lucruri au reţinut, vreme de o jumătate de veac, atât de multă durere, a lui Sandu, a mamei, iar acum ea se descătuşa şi în pieptul Aurorei, care resimţea întâiaşi dată şi cât pentru întreaga ei viaţă, durerea unei surori după un frate mort. Lăsă capacul de lemn jos, vlăguită de această reacţie neaşteptată din partea trupului şi sufletului ei.
-Sandule, anul ce vine ai fi împlinit 50 de ani! Sper ca Dumnezeu să te fi aşezat undeva, între îngeri.
Într-un castron găsi câteva nuci. Erau atât de vechi, încât fluturii sau viermii, tot una, mâncaseră tot miezul şi coaja se spărgea mai uşor decât cea a unui ou, pulverizând în jur un praf fin de mucegai. Atunci Aurora realiză că i s-a făcut foame, iar durerea din piept era mai degrabă una de stomac, o durere pe care o cunoştea bine şi pe care nu avea cum să şi-o potolească. Era timpul să plece şi să se mulţumească doar cu fotografia aceea veche şi enigmatică. Podul nu mai avea să-i spună nimic. Coborî, închise peste tot şi o porni spre staţia de autobuz.

-Muncim o viaţă ca să agonisim. Poftim ce rămâne în urmă! Iar bunica nici măcar nu a strâns averi, a trăit într-o simplitate suficientă şi înţeleaptă, averile ei cele mai mari au rămas în inima mea şi în cer.

Îl rugă pe şoferul de maxi-taxi să o lase în centrul comunei. Nu mai fusese niciodată în Cobinţi, locul îi era complet străin. Privi de jur împrejur. În faţa ei primăria, peste drum şcoala. În zare, câteva coline domoale, proaspăt arate, precum nişte spinări uriaşe de zebră. Casele păreau de oameni gospodari, parcă proaspăt vopsite, unele bătute în praf de piatră şi majoritatea cu acoperişul din ţiglă. Nu cunoştea pe nimeni. Nu avea decât un nume, Clotilda Horea, şi o poză veche făcută la Fănel în 1938. Pe spatele ei, abia lizibil, se putea citi: Aniţa şi Mioara, cine or fi fost ele? Încotro să meargă, de cine să întrebe? În curtea primăriei zări un bărbat uscăţiv ce mătura pe alee. Se apropie.
-Dacă nu-i cu supărare, nu sunt de pe aici şi caut familia Horea. Ştiţi cumva…
-Horea?, întrebă ca pentru sine bărbatul şi se scărpină în creştet… nu am habar, nu am auzit de nici un Horea pe aici, dar poate nu cunosc eu.
-Atunci unde aş putea să mă interesez? Aici, la primărie trebuie să fie o evidenţă.
-Mai bine întrebaţi-l pe popa Miclăeş. El îi ştie pe toţi, că de o viaţă i-a botezat şi cununat şi pe unii i-a şi îngropat şi-i ştie mai bine decât primarul ista care e de doi ani aici.
Era o idee bună, la care Aurora nici nu se gândise. Omul acela nu mătura degeaba la ora aceea matinală, era acolo pentru a o îndruma pe ea, acum era sigură de asta.
-Şi, pe părinte unde îl găsesc?
-Cum unde? La casa parohială, lângă biserică.
-Încotro să o iau?
-Tot înainte. Mergeţi şi o să vedeţi turla bisericii. E o biserică nouă, mare, nu departe de cimitir.
Aurora porni într-acolo, simţea că are de împins, ca pe un bolovan uriaş, o zi grea în faţă. Cel mai greu îi era că va trebui să stea de vorbă cu necunoscuţi şi acum nu mai venea în interes de serviciu, ci era pe cont propriu. Oamenii sunt în fel şi chip, la ţară de obicei sunt deschişi şi primitori, dar cine ştie, poate că ea va da peste unii ursuzi, care-i vor trânti uşa în nas. Ce-o să se facă atunci?
-Ceva, ceva tot voi afla, se încuraja de una singură.
Prin curţi, oamenii îşi vedeau fiecare de treburile lor. Deşi destul de dimineaţă, dereticau prin curţi, satul era plin de viaţă şi, faţă de Ponor, parcă mai tânăr. Casele erau mai îngrijite, unele cu un etaj, drumul în întregime asfaltat, gardurile erau care de care mai trainice şi mai cochete, de parcă vecinii se puseseră la întrecere, a cui să fie mai frumos. În curând zări şi turla bisericii. Se uită la ceas. Opt fără un sfert. Cum să-l deranjeze pe preot la ora asta? O să aştepte, nu-i nimic. Gânduri fel de fel îi treceau prin minte, scenarii care de care mai sumbre. Dacă nu află nici de la preot nimic, unde o să se mai ducă? Ajunse în faţa bisericii. În stânga, o casă cu etaj, cu un balcon frumos împrejmuit cu scândură de stejar sculptată, în acelaşi stil cu uşa masivă de la intrare.
-Asta trebuie să fie casa.
Nu zări nici o mişcare, nici măcar pe horn nu ieşea fum. Dar poate că nici nu mai făceau foc, îşi spuse, încurajându-se singură. Stătea acolo şi nu îndrăznea sau nu putea lua o decizie. De ce s-ar supăra părintele, doar treaba lui e să aibă grijă de sufletele oamenilor, e obişnuit să asculte problemele fiecăruia, oricare ar fi ele. Să-l mintă, să-i spună adevărul, cum să înceapă discuţia? Cum să-i spună de blestem? Aşa, pe nepusă masă? O să creadă că e nebună. Cum o să o înţeleagă? Ar fi posibil să o înţeleagă oare cineva? Oricum, va aştepta să vadă mai întâi pe cineva ieşind din casă. Aşa e politicos.
-Căutaţi ceva, doamnă?
Se întoarse şi văzu că de ea se apropie un bărbat chipeş, brunet, cu plete şi barbă. După atitudine şi după glas Aurora simţi că trebuie să fie faţă bisericească. Dar cu siguranţă nu era preotul satului, cel de la primărie i-a dat de înţeles că acela trebuie să fie unul mai în vârstă.
-Da, tare aş vrea să vorbesc cu preotul.
-Nu sunteţi de pe aici, nu vă ştiu.
-Nu, sunt din oraş.
-Preotul e plecat din sat vreo două zile. E cu preoteasa la Iaşi, la spital. Au operat-o de fiere. Dar poate vă ajut? Eu sunt diaconul.
-Aurora Hatman. Îmi pare bine să vă cunosc. Am nevoie de nişte informaţii.
-Informaţii? Pentru ce vă trebuie?
-Lucrez la Inspectoratul pentru cultură. Fac cercetare pentru un arbore genealogic.
Şi, ca să fie şi mai convingătoare, scoase legitimaţia de serviciu. Miza, în sinea ei, că cele două cuvinte magice, inspectorat şi genealogic, îl vor face pe diacon să îşi dea toată silinţa.
-Adică?
-Adică mă interesează nişte oameni care au trăit pe la început de secol aici în sat. Nu am foarte multe date, de asta am venit personal. Vă daţi seama, dacă aş fi cunoscut lucrurile astea nu mai făceam eu atâta drum, dădeam un telefon şi vorbeam cu primarul. Poate ar trebui să stau de vorbă cu oamenii cei mai bătrâni din sat, ei poate o să-şi aducă aminte de unele, de altele.
-Şi cine vă interesează, mai exact.
-Numele Horea, e un nume de familie, cunoaşteţi pe cineva?
-Horea? Nu ştiu pe nimeni cu numele acesta, şi îi cam ştiu pe toţi, tineri sau mai bătrâni, aici m-am născut. Sigur nu e nimeni Horea. Sunteţi convinsă că numele e real?
-Sunt absolut sigură. Familia aceasta a trăit în satul acesta pe la început de secol. Clotilda Horea trebuie să fie aici îngropată. Se spune despre ea că a fost vrăjitoare. Vă spune ceva asta?
-De strigoaică vă interesaţi? De ce nu spuneţi aşa! Deci aşa o chema? Ce chestie!
-Da, Clotilda Horea. O mai fi mormântul ei pe undeva?
-Este, nimeni nu i-a râvnit locul. Acum nu mai are nici cruce. N-a mai trecut nimeni să-i îngrijească mormântul, probabil că nu mai are pe nimeni rămas în viaţă. Dar a răsărit acolo un copac ciudat, seminţe aduse de aiurea de păsări, scăpate din cioc. Face nişte boabe roşii care rămân aşa, în copac, toată iarna şi cad pe jos abia în primăvară, când ies noile frunze. Nimeni nu ştie ce fel de copac este. E ciudat, dar tare frumos.
-Cum aş putea afla mai multe despre femeia aceea şi despre urmaşii ei? Băieţii i-au murit, dar au rămas două nurori, cum aş putea afla mai multe?
-Am o idee. Veniţi după mine.
Aurora se supuse, îl urmă îndeaproape pe tânărul ce părea plin de bunăvoinţă în problema inspectoratului şi a genealogiei, deh, dacă erau chestii oficiale! S-au oprit la următoarea casă, gard în gard cu cimitirul.
-Asta e casa mea, stau cu părinţii. Ei la parter, eu şi familia mea la etaj. Poate vreţi să intraţi, să beţi o cafea? Soţia mea e la şcoală, învăţătoare, dar mama e foarte pricepută.
-Nu, nu, mulţumesc, nu am prea mult timp.
-Ştiu, serviciul.
Înconjurară casa şi diaconul deschise lacătul unei uşi ce dădea într-un fel de debara, făcând corp comun cu casa. O cămăruţă, nu mai mare de 2 pe 2 metri, cu două din laturi străjuite de rafturi simple din scândură, ticsite cu dosare. Un aer specific, cu miros de hârtie veche, o făcu pe Aurora să strănute.
-Sunteţi alergică la acarieni?
-Nu, nu sunt.
-Multă lume nu suportă mirosul acesta, dar eu m-am obişnuit cu el, aproape că a ajuns să-mi placă. Doamnă inspectoare, aici o să găsim ce vă interesează. Dacă nu găsiţi aici, nu găsiţi nicăieri, ascultaţi ce vă spun!
-Aici ce este?
-Aici este arhiva bisericii. Registre în care s-au înscris toate evenimentele: botezuri, cununii, înmormântări. De prin 1912 s-au păstrat primele însemnări. Mai lipsesc foi, poate registre întregi, nu ştiu, nu am avut niciodată timp să le iau la rând. Nu au trebuit până acum nimănui. Acum vreo 10 ani cineva a venit chiar cu ideea să păstrăm doar arhiva din ultimii 50 de ani. Dar am zis că, dacă nu cer de mâncare, de ce să le aruncăm. Şi apoi, uitaţi-vă şi dumneavoastră ce frumuseţe de scris.
Luă la nimereală unul din dosarele mai vechi, îl şterse de praf cu mâna şi îl puse pe măsuţa din mijlocul încăperii. File îndosariate, legate cu sfoară, numerotate în ordine, file liniate de mână, un scris caligrafic, cu peniţa, înregistra data, numele şi prenumele, evenimentul.
-Vă daţi seama cât s-a migălit la actele astea? Cum să arunc pe apa sâmbetei aşa frumuseţe? Nimeni nu-şi mai aduce aminte cum arătau oamenii bisericii din acele vremuri dar uite, numele lor au rămas. Uitaţi: preot Basarab Nicolae, diacon Tudose Heraclit, botezat, 1944, august, 7, băiat cu numele Gheorghe, părinţii Maria şi Ion Surugiu. Botezat, septembrie, 25, fată, Ileana, cununat, octombrie, 1, Ştefan şi Minodora.
-Cred că este perfect pentru ceea ce îmi trebuie. M-aş putea uita prin hârtiile astea?
-Doamnă, dacă într-adevăr credeţi că vă sunt de folos, stau aici şi vă ajut eu bucuros. Nu las pe nimeni să umble prin documentele mele, nu vreau să vă jignesc, dar răspund de ele, într-un fel.
-Nu vă răpesc din timp?
-Am timp. Ce să fac azi? O să vă ajut, o să vă fie şi mai uşor, eu ştiu căuta şi am ochiul format cu scrisul. Aduc două scaune şi ne punem pe treabă. Aşteptaţi-mă aici.
Fără să mai spună ceva, tânărul diacon ieşi şi se întoarse în scurt timp cu două scaune tapiţate. O pofti să se aşeze.
-Deci, de unde pornim căutarea?
-Începem cu anul 1916 şi următorii până în 1920. Clotilda a avut trei copii, o fată, Rusalda şi încă doi băieţi, nu le ştiu numele, dar, dacă au fost botezaţi aici în sat, o să aflăm, nu-i aşa?
În timp ce diaconul căuta, filă după filă, numele Horea, Aurora îşi scoase din poşetă o agendă, să-şi noteze orice amănunt, chiar dacă acum putea părea neimportant.
-Am găsit, Horea Călin 1916, părinţi Clotilda şi Ilarion.
-Asta căutam. Urmează Rusalda, în 1919. Verificaţi?
De data asta căutarea se dovedi mai anevoioasă. A fost, se pare, un an bogat în botezuri şi cununii, atunci, după război, când lumea îşi aducea aminte să iubească. Între timp intră o femeie cu o tavă în mână, cu două căni cu ceai aburind şi biscuiţi simpli.
-Ne scuzaţi, alt dulce nu avem în casă, e postul mare.
-Mulţumesc mult, doamnă, nu era nevoie.
-Domnul să vă ajute la ce aveţi de făcut.
-Mulţumesc, şi dumneavoastră.
Rusalda era născută în 1919, botezată în luna decembrie. Ultimul frate, Florin, un an mai târziu.
-Acum, continuă Aurora, cei doi au murit pe front, au rămas nişte copii în urma lor, doi băieţi, cred, care au murit de mici. Ne uităm undeva, prin anii 39- 40, să vedem mai departe numele Horea?
Şi aşa, din aproape în aproape, după mai bine de patru ore de căutări, Aurora privea foile din agendă cu extremă mulţumire. Avea acum vie în faţa ochilor povestea unor oameni de mult dispăruţi. Călin, căsătorit cu Aniţa, l-au avut pe Matei, mort în 1942, la 4 ani. Florin, căsătorit cu Mioara, au avut un băiat, Mihai, mort şi el în 1943, la 2 ani şi jumătate. Acum Aniţa şi Mioara aveau o identitate. Cele două din poză erau, deci, nurorile străbunicii, cumnatele bunicii, de asta erau acolo, în panoplia familiei.
-Acum urmează ceva mai greu, poate imposibil. E o poveste veche, dar tare îmi doresc să o verific. E chiar mai important decât ceea ce am găsit până acum. Să căutăm iarăşi, undeva, prin anii 30.
-Ce nume?
-Nu am nume, am un singur indiciu: tatăl şi fiul înmormântaţi în aceeaşi zi. Ştiu doar că nu era o zi de iarnă. Atât.
-Oh, aici e o muncă de săptămâni, zise bărbatul plictisit deja.
Aurora scoase din portmoneu două bancnote de 10 lei şi le puse sub registrul de pe masă.
-Asta e pentru osteneala dumneavoastră. Ca să nu mai vin încă o zi pe drumuri. Hai să încercăm. Hai să căutăm împreună, o să ne ia mai puţin timp.
De data asta avură noroc, datele se lăsară descoperite incredibil de uşor, ori, poate, cei doi căpătaseră ceva rutină între timp. Copilul, Ilie Paraschiv, 7 ani, şi tatăl, Vasile Paraschiv, 31 ani, înmormântaţi în aceeaşi zi de august, 1937. Soţia, Valeria, recăsătorită după doi ani cu Nicolae Neamţu. În 1940, au avut un singur băiat, Ilie Neamţu.
-Ilie Neamţu ăsta trăieşte. Îl cunosc. Are trei fii. Cred că mai trăieşte şi maică-sa, Valeria, are în mod sigur suta de ani. E cea mai bătrână femeie din sat. A uitat-o moartea, nu alta.
-Trebuie să stau de vorbă cu oamenii aceştia. Trebuie, trebuie! Unde îi găsesc? Mă puteţi ajuta? Vă rog din suflet!
-Vă duc eu cu maşina, e mult de mers pe jos, răspunse diaconul, impresionat mai mult de cele două bancnote şi mai puţin de entuziasmul pe care îl punea Aurora în demersul ei genealogic, pentru serviciu.
Aurora era în culmea fericirii. Ceea ce aflase era cu mult peste aşteptările ei. O zi plină de noroc, îşi zicea atunci, apoi, o vreme, s-a tot întrebat dacă nu cumva toate câte le descoperise se cereau descoperite, iar ea era doar o unealtă în mâna nevăzută a Creatorului, a Celui fără a cărui cunoştinţă nimic nu se mişcă pe pământ. Plin de amabilitate, diaconul o prezentă lui Ilie Neamţu cu ton mai ridicat, semn că bătrânul nu auzea prea bine:
-Bădie Neamţu, doamna e de la oraş, face o cercetare şi vrea să stea de vorbă cu matale.
-Ce-i cu doamna?
-E inspectoare şi vrea să vă vorbească, să vă întrebe din tinereţea matale.
-Aha, eram micuţ când o venit războiul.
-Nu de război, bădie, de altele. Uite, o las pe doamna aici. Şi, spre Aurora: Vin tot eu să vă iau înapoi, că nu o să nimeriţi drumul. Peste o oră, două, e bine?
Aurora se uită la ceas.
-Peste două, mai sigur. Vă aştept. Sunteţi extrem de amabil.
Ilie Neamţu se uita suspicios spre Aurora, nu ştia dacă e mai bine să o invite înăuntru sau să stea de vorbă cu ea acolo, în faţa casei, pe banca aşezată în bătaia domoală a soarelui de aprilie.
-Inspectoare, deci?
-Un fel de a spune.
-Ce inspectaţi acum?
-Fac un studiu, despre cum au trăit pe vremuri oamenii de aici din sat, înţelegeţi? Am auzit că mama matale ar mai fi în viaţă, e adevărat?
-Mama? Ce aveţi cu ea? Are 96 de ani. Lăsaţi-o în pace!
Aurora îşi dădu seama că mare lucru nu o să obţină de la badea Ilie şi subit întră în panică. Ce se face dacă Valeria tocmai a murit în ultimul minut sau e atât de sclerozată încât nu o să mai aibă cu cine vorbi? Dacă badea acesta surd nu o va lasă în casă? În acel moment în curte tocmai intrară doi puşti, gălăgioşi şi veseli.
-Nepoţii matale? Frumoşi tare, vă seamănă leit!, încercă ea o stratagemă veche de când lumea.
-Da, ăştia-s ultimii doi. Mai am patru la oraş, la liceu.
-Frumos, bade, frumos. Vă stă bine bunic. Şi casa e tare frumoasă, şi bine îngrijită. Om gospodar, se vede de la o poştă. Tare curioasă sunt să o cunosc pe mama matale, cea care v-a crescut. Aş vrea să-i spun doar câteva vorbe. Vorbe bune, se înţelege.
– Ştiu şi eu, să o chem pe nevastă-mea. Domnicăăăă….
Domnica nu se lăsă prea mult aşteptată, mai mult ca sigur deja pândea de dincolo de vreo fereastră, şi nu pricepea cine-i musafira de la oraş şi ce doreşte de la bărbatul ei.
-Bună ziua, doamnă.
-Aurora Hatman mă numesc, fac un studiu, un fel de reportaj, şi vreau să cunosc bătrânii din sat. O pot vedea pe soacra dumneavoastră câteva momente?
-Păi, staţi aşa. Să o schimb de haine, să o aranjez niţel.
-Nu fac poze, e mai important să vorbesc cu ea.
-Despre ce să vorbiţi? E bine îngrijită de noi. E mulţumită, asta vă zic eu.
-Vreau să ştiu cum era în tinereţea ei, nimic altceva.
-Aha!, şi dintr-o dată Domnica păru să se liniştească. Dacă-i pe aşa, atunci întrebaţi-o. Credeţi că mai ştie mare lucru? Nu îşi aduce aminte nici ce a mâncat dimineaţă. Are toane.
O pofti pe Aurora să intre în casă. Se opriră în dreptul unei camere.
-Aici stă la pat de cinci ani. Vă daţi seama ce chin pe noi, cu spălatul, cu întorsul. E foarte bătrână, nu ştiu dacă o să vă înţelegeţi cu ea, v-am spus, că noi destul de greu… ce mai, o să vă lămuriţi îndată.
-Înţeleg. Nu sunteţi singurii în situaţia asta. Poate ar fi mai bine să rămân singură cu ea. Ce ziceţi, se poate?
-Cum doriţi, doamnă. Şi, fără prea mult protocol, deschise larg uşa şi părăsi locul, ieşind în curte unde o aştepta curios Ilie.
Aurora rămase în dreptul uşii. Acolo, pe pat, fără nici o tăgadă, stătea femeia care-i pricinuise atât de mult rău. Acolo, la un metru distanţă, era duşmanul ei de moarte, omul, singurul om pe care îl urâse ani în şir, fără să ştie măcar cine e şi dacă mai este în viaţă. Acolo zăcea femeia responsabilă, poate fără să ştie nici ea, de atâţia morţi şi atâtea suferinţe, duse ani în şir în spate de urmaşele Clotildei Horea. Şi acest şir nici măcar nu părea să se fi încheiat, Aurora, era acum poate singura care mai avea o şansă să îşi izbăvească neamul. Făcu primul pas şi imediat fu oprită în loc de un miros înţepător de urină stătută. Bătrâna stătea nemişcată, întinsă în pat, cu privirea în gol, cu pupilele ochilor prinse de albeaţă. Probabil vede foarte puţin sau deloc, gândi Aurora, care mai făcu încă un mic pas spre pat. Mâinile femeii, aproape fără carne, uşor tremurânde, stăteau aşezate peste plapumă. Sub aşternuturi se ghicea un trup mic şi subţire, ce abia îndoia aşternutul.
-Cine-i acolo?
-Aurora Hatman mă numesc.
-Aurora? Nu cunosc nici o Auroră. Cine eşti?
-Sunt strănepoata Clotildei. Cloe Horea, vă spune ceva numele ei?
-Nu-mi aduc aminte nimic. Pleacă de aici. Pleacă, pleacă!
Era clar că bătrâna ştia multe dar nu voia să comunice cu nimeni, era clar că bătrâna se retrăsese în altă lume şi fugea de orice amintire, de trecut, de prezent şi de viitor deopotrivă. Aurora părea acum în dificultate. Îşi aduse aminte că în geantă îşi luase de dimineaţa o banană, să fie acolo, pe drum. O scoase şi o puse în mâna Valeriei.
-Bunică Valeria, uite ce v-am adus, o banană. E bună, să mâncaţi din ea.
-Nu vreau banană. Nu vreau banană. Vreau să pleci de aici.
-Bine, o pun pe masă. Bunică Valeria, putem să vorbim un pic? Nu vă fac nici un rău. Am venit să vă iert, atâta tot.
-Pentru ce să mă ierţi? Nu te cunosc.
Aurora îşi trase un scaun aproape de pat, se aşeză şi încet, parcă să nu o doară, luă în palmele ei mâinile scheletice ale Valeriei.
-Dar eu vă cunosc. V-am căutat mult de tot şi acum, că v-am găsit, am venit să vorbim. Nu mă alungaţi, am făcut drum lung. Am făcut cunoştinţă mai devreme şi cu băiatul dumneavoastră, Ilie, e un om cumsecade. Aţi mai avut un băiat, tot Ilie, nu-i aşa?
-De unde ştii tu de bietul Iliuţă al meu?
-Pentru că vă cunosc, v-am zis.
-Fugi de aici, lasă-mă să mor, m-am săturat să mai trăiesc, a uitat moartea de mine. Nu mai vreau. Vreau să mor. Vreau să mor, vreau la Iliuţă, hohoti dintr-o dată în plâns bătrâna.
Aurora privea chipul schimonosit al Valeriei. Moartea, într-adevăr, parcă uitase să o ia, o lăsa să se usuce de vie, îmbibată în mirosul propriilor dejecţii, povară pentru copii şi nedrept de lucidă pentru chinul ei. Moartea izbăvitoare de mizeriile cărnii şi dureri uitase să vină la ea. Aurora îşi aduse aminte de întâmplările cu tâlc povestite de bunica, în copilărie, în care oamenii răi nu puteau muri până nu se spovedeau de toate păcatele lor. Bunica Rusalda se pare că avusese dreptate. Bunica ei a avut întotdeauna dreptate.
-Nu mai plângeţi. Am venit să vă ajut. Dar vreau şi eu ajutor de la dumneavoastră. Şi încă unul mare de tot.
Dintr-o dată cuvintele spuse de Aurora avură parcă un efect sedativ asupra bătrânei, care o apucă şi o strânse de mână aproape dureros, cu o forţă incredibilă.
-Ajută-mă, dacă poţi… Ajută-mă să mor.
-Poate ne putem ajuta una pe alta. Tare mult vă rog să vă amintiţi de o întâmplare din tinereţea dumneavoastră. Ştiu că vă e greu. Dar pe străbunica mea, Cloe, v-o amintiţi, nu-i aşa?
-A murit.
-Aşa este, cum i-au murit şi băieţii, şi nepoţii, şi mai apoi, şi din strănepoţi. Aproape nu mai avem bărbaţi în neamul nostru. Ştiţi asta?
-De Călin şi de Florin îmi aduc bine aminte. Erau mari. I-a jelit tare de tot, Cloe. Tare a plâns sărmana.
-De ce-i spuneţi sărmană.
-A murit fără lumânare şi a ajuns în Iad. A suferit mult.
-Tot neamul meu a suferit şi mai suferă. Vă rog mult, spuneţi-mi ce aţi făcut. Cum aţi făcut, cine a făcut. Nu puteţi muri şi să mă lăsaţi aşa. Dacă aţi făcut ceva, trebuie să-mi spuneţi. Numai dumneavoastră puteţi opri ce aţi pornit. Nu ne lăsaţi pe noi, care mai avem de trăit, să ne tot chinuim. Faceţi asta, vă rog. Dacă aveţi pe suflet păcatul acesta, trebuie să vi-l mărturisiţi, acum ce mai aveţi a pierde? Oricum, moartea nu e departe, ştiţi asta. Nu luaţi în mormânt secretul ăsta. Faceţi un ultim lucru bun şi poate Dumnezeu o să vă ierte şi o să vă ia la el mai repede. Eu v-am iertat, trebuie şi dumneavoastră să o iertaţi pe străbunica, vă implor. Mă auziţi? Nu pot să rup blestemul decât dacă ştiu cum a fost făcut. Dacă faceţi asta, poate Dumnezeu o să vă ierte.
Bătrâna stătea cu ochii pironiţi în tavan, de parcă văzuse o stafie.
-Nu există iertare pentru mine. Nu există iertare pentru mine.
Şi iarăşi chipul i se schimonosi de un plâns spastic, nefiresc. Aurora o lăsă să se liniştească. În sufletul ei, toate sentimentele contradictorii ce mocneau de atâţia ani se transformaseră subit într-o mare linişte. Iertarea pe care tocmai o oferise din tot sufletul şi cu neaşteptată generozitate îi dăruiau această pace imensă. Acum nu mai conta, faptul că ajunsese această zi, că o cunoscuse pe Valeria, că spusese cuvântul magic, „iert”, era de ajuns ca să fie mulţumită. Dacă mai urma sau nu ceva, îi era totuna. Ea, una, îşi făcuse datoria.
-Am fost la o vrăcioaie.
-Da, vă aud, sunt aici.
-E mult de atunci.
-Ştiu, e mult de atunci. Şi ce a făcut vrăcioaia, ce a făcut, vă aduceţi aminte?
-Da, îmi aduc aminte. Ea a făcut, nu eu. Nu eu am făcut.
-Vă cred, liniştiţi-vă. Ce a făcut?
-Păpuşi din cârpe a făcut, păpuşi cu iţari şi căciuli în cap. Păpuşi a făcut.
-Liniştiţi-vă. Şi ce a mai făcut?
-Asta tot a făcut. Cloe a fost de vină, numai ea. Nu eu, Cloe a început.
-Dar uite, e moartă de atâta vreme, iertaţi-o.
-Niciodată, niciodată.
Şi iarăşi, acelaşi schimonosit al feţei, acelaşi ictus de plâns, un plâns ca şi cum diavolul însuşi râdea în acea faţă.
-Aţi reuşit să vă înţelegeţi cu ea?, se auzi Domnica, sprijinită cu un umăr de tocul uşii.
De când e aici? O fi auzit, o fi înţeles ceva?, se întrebă Aurora, ridicându-se de pe scaun şi eliberând mâinile Valeriei.
-Da, ne-am înţeles bine. Nu-i aşa, bunică? Vrei să cheme cineva preotul, zilele astea?
Chipul bătrânei rânji din nou.
-Aşa face mereu de ani buni. Două cuvinte, plânge. Alte două cuvinte, iar plânge. Mănâncă, plânge. Bea apă, iarăşi plânge. Doctorii au zis că nu are leac, e sindrom pseudobulbar sau vulgar, cam aşa ceva, de la scleroză oricum. O să apară la ziar?
-Nu, în nici un caz.
-Dar la familia Pricop aţi mers? Şi acolo au pe moşu’ de 92 de ani.
-În altă zi, poate. Acum aş vrea să stau puţin pe bancă, la aer, până îmi vine maşina.
-Cum să nu! E o zi tare frumoasă.
Aşa simţea şi Aurora. Ziua aceea fusese într-un mod neaşteptat dar adevărat una din cele mai frumoase zile ale vieţii ei. Oameni care au trăit cândva, din care ea era zămislită cumva, aveau acum nume, aveau chip, aveau identitate. Aurora simţea că ea însăşi are o nouă identitate de care nu îi mai era teamă sau ruşine. Acum avea până şi duşmanul ei un nume. Stătuse faţă în faţă cu Valeria. O ţinuse de mână, îi vorbise, o iertase. Bunica avea iarăşi dreptate: cu cât ierţi mai mult, cu atât te înalţi mai mult.

Marţi, când se împlini sorocul, Aurora fu cât se poate de nerăbdătoare să se reîntâlnească cu baba Floarea. Îşi călcă pe inimă şi împrumută de la Claudia bani, iar Marian o aduse cu Dacia lui, cerând un comision substanţial, pe care Aurora îl plăti fără să se târguiască, ştia că el conţine implicit şi taxa de confidenţialitate. Şoferul rămase în maşină. Îşi luase cu el suficiente ziare, presimţea că astăzi va dura ceva mai mult aşteptarea.
Marian era un băiat de treabă. Nu foarte chipeş, dar bun la suflet. Toată lumea îl percepea aşa. Nu era însurat, dar multe fete erau cu ochii pe el. Aveai nevoie de cineva pentru un comision? Marian era dispus. Aveai nevoie să-ţi faci aprovizionarea de toamnă, ei, bine, Marian se oferea să te ajute. Avea un umor molipsitor şi un calm de felină ce stă la pândă fără să se plictisească. Claudia, îndeosebi, îl alinta. Nu avea facultate, era cu 20 de ani mai tânăr decât ele şi, cu toate astea, îşi spuneau pe nume. Ce importanţă are dacă el şi-a permis primul asta sau ele l-au încurajat să o facă! Se respectau, dar atmosfera era una destinsă, aşa, în drumurile lor prin judeţ, în care protocolul părea inutil şi un banc suna mai bine când era spus fără perdea. Marian îţi inspira în permanenţă protecţie şi siguranţă. De aceea Aurora avusese încredere în el. Ştia că secretul ei va fi bine păstrat şi, ori de câte ori se va întâlni cu Marian, cel puţin nu se va simţi stânjenită.
Elvira era la datorie, în curte, de pază. O recunoscu îndată pe Aurora şi se apucă de dereticat prin odaie. Puse iarăşi muşamaua cea nouă şi colorată, icoana, căţelul, cana cu făină, farfuria, şi o zbughi după apă neîncepută. Aurora rămase în picioare, se simţea precum cineva înainte de operaţie. Puse pe masă lumânările şi banii promişi, asemenea unei şcolăriţe timide ce venise cu tema bine făcută de acasă. O auzi pe Elvira în curte strigând cât o ţinea gura:
-Mamăăăă… Mamăăăă… hai mai repede, că o venit coniţa!
Se întoarse cu găleata plină, o puse la locul ei, în spatele uşii, umplu o cană cu apă. Pentru Aurora nimic nu mai era nou. Acum era mai degrabă nerăbdătoare să-i spună babei despre ce aflase, femeia aceea ştia ce să înţeleagă din toate şi-i va explica, desigur, şi ei câte ceva din mister. Cum, unde, când învăţase baba tainele astea, e clar că nu în vreo şcoală. Posibil să nu fi avut nici un fel de şcoală, poate nu ştia măcar a scrie şi a socoti, nici ea, nici fiică-sa. Trăiau sărăcăcios, ghicitul era unica lor sursă de venit, dar se vedea de la o poştă că nu făcuseră avere din asta. Cât să aibă ce pune pe masă. Oare nu aveau nici un fel de putere, aşa cum avertizase secretara primarului sau, poate, nu găseau prea des fraieri, dispuşi să dea cât li se cerea înainte de a vedea cel mai mic rezultat? Oricum, în acele momente, Aurora nu se mai gândea nici o clipă la bani. Aflarea adevărului, pentru ea, nu avea preţ. Baba Floarea intră pe uşă, priponind-o într-un par, să intre puţină lumină în casă, şi îi aruncă o privire şugubeaţă, arătându-şi gingiile într-un rânjet de mulţumire că nu şi-a pierdut clienta şi banii promişi.
-Aşa, deci, v-aţi întors. Asta-i bine. Ia loc, cuconiţă, că iar o să păţeşti ca data trecută.
Şi, zicând asta, trase taburetele de sub masă. Aurora se aşeză ascultătoare. Gura i se uscase şi parcă aerul din încăpere nu mai era suficient. Mirosul de fum o înăduşea. Îşi descheie ultimii nasturi de la sacou, să poată respira mai bine. Baba numără banii, îşi netezi cu ei fruntea şi apoi îi băgă repede între sâni. Luă cărţile de joc şi începu să le descânte.
-Nu vreau să-mi ghiciţi. Am reuşit să aflu cine a făcut şi cum a făcut vrăjile.
-Mare-i minunea lui Dumnezeu. Nimic nu rămâne ascuns, ştiam eu. Zi-mi, cuconiţă, ce mai stai.
-A fost făcut de o femeie şi a fost cu nişte păpuşi. Vă spune asta ceva?
-Păpuşi, zici. Eşti sigură?
-Aproape sigură. Păpuşi cu iţari şi căciulă. Eu nu ştiu ce înseamnă asta, dar dumneavoastră ştiţi, nu-i aşa?
Baba tăcu, nu mult, dar Aurorei i se păru un timp ce nu se mai sfârşeşte, traversă iarăşi un mic atac de panică: dacă nu există aşa farmece, dacă Valeria nu i-a spus adevărul, sau nu-l ştia, sau era atât de sclerozată încât avea vedenii, dacă baba Floarea e nepricepută? Se linişti când auzi cuvântul magic rostit de babă:
-Ştiu. Cum să nu ştiu!
-Ce ştiţi?
-Cu păpuşi a fost făcut, cu păpuşi trebuie alungat.
-Ce înseamnă asta? Am voie să aflu şi eu?
Baba nu răspunse, luă gânditoare câteva lemne de pe jos şi le băgă prin portiţa sobei, să aţâţe focul. Se aplecă şi de sub pat scoase o cană din tablă şi o puse la încălzit pe plită. Aurora îi urmărea mişcările şi nu mai îndrăznea să spună altceva. În tăcere şi părând că-şi face un plan, baba puse pe masă doi pumni de grăunţe scoase din buzunarul pestelcii.
-Alege-o în trei.
-Ce să fac?
-Fă trei grămezi din asta toată.
Aurora făcu aşa cum i se ceru. Apoi baba începu să numere, câte trei grăunţe din fiecare grămadă, şi să le dea de o parte. Ca la şcoala primară, împărţirea la trei cu rest. Din prima rămase un bob, din a doua nici unul, din a treia doi. Aşeză la rând, unul după altul, fiecare rest, în trei căsuţe imaginare, apoi amesteca iarăşi grăunţele rămase.
-Alege-o din nou.
Şi, tot aşa, operaţia se reluă până când pe masă toţi bobii formau acum o constelaţie de unu, două sau nici un grăunte, pe care numai baba ştia cum să o interpreteze. Bolborosea cuvinte auzite doar de ea, un dialog ciudat cu grăunţele, care-i deschideau babei cine ştie ce porţi spre alt lumi. Într-un final strică cu mâna toată arhitectura construită cu migală, parcă să nu-i fure cineva secretul.
-Acu am voie să vorbesc despre asta cu tine. Păpuşi, zici. Auzi, Elviră, păpuşi! Ia bine seama. Asta-i făcătură veche de tot, nu mai întâlneşti în ziua de azi.
-Ce-i aşa grav cu păpuşile astea?
-Pentru fiecare om se face o păpuşă. Vrei să se spânzure? Legi păpuşa cu o sfoară de creanga unui copac şi gata. Nu după mult omu-i cu laţul de gât şi nimeni nu ştie de ce a făcut-o. Vrei să se înece? Îneci păpuşa. Vrei să cadă în prăpastie, arunci păpuşa în groapă. Vrei să-l calce maşina? Arunci păpuşa în drum, sub roţi. Vrei să sufere de o boală? Înţepi păpuşa cu ace. Vrei să se nască mort? Bagi păpuşa într-o pungă şi o legi bine la gură şi apoi o îngropi. Vrei doar să nu se mai mişte, să paralizeze, de exemplu? Legi păpuşa cu aţă să stea mereu cocârjată şi o ascunzi bine. Tot ce trebuie să faci este să aştepţi. Un an, poate mai mulţi, dar se petrece neîndoios.
Aurora se cutremură, pielea i se făcu ca de găină, broboane reci i se iviră deasupra buzei. Baba nu avea de unde să ştie amănunte despre grozăviile petrecute de-a lungul anilor în familia ei. Coincidenţele erau mult prea mari ca să fie doar simple coincidenţe. Cineva se jucase, mai mult ca sigur, cu nişte păpuşi, într-un trecut destul de îndepărtat, fără să îşi închipuie nici o clipă că până în ziua de azi nevinovaţi vor avea de tras consecinţele. Dacă baba avea dreptate şi vraja cu păpuşi avea putere, atunci aceasta trebuia deîndată curmată. Valeria nu-i spusese, ori nu-şi mai amintea câte păpuşi au fost.
-Se poate face acum ceva?
-Cine a făcut astea, ştii?
-Cred că e moartă, dar e mână de femeie. Am vorbit cu cea care a plătit-o să facă asta. E bătrână şi ea acum, bătrână de tot. Am vorbit cu ea. Am iertat-o, aşa cum aţi zis că e bine.
-Şi ea v-a iertat pe toţi?
-Ea? Nu a vrut, ori nu a putut. E sclerozată, nu mai gândeşte bine.
-Ori îi este frică pentru ai ei. Asta nu-i de bine.
-Nu aş fi bănuit niciodată că pot exista pe pământ astfel de lucruri.
-Există, mamă, există şi mai şi.
-Ce poate fi mai rău de atât?
-Sunt vrăji interzise şi secrete. Nu te împovăra cu ele încercând să afli. Eu doar am auzit şi tot mi-e greu.
Şi, spunând asta, ca şi cum i-ar fi venit o idee nouă, se ridică, adună toate grăunţele de pe masă, le băgă înapoi în buzunar şi începu să aprindă cele şase lumânări deja pregătite, rostind incantaţia de rigoare. Apoi cercetă cana de pe plită şi păru mulţumită. O luă protejându-şi mâna cu colţul pestelcii, o roti prin aer de câteva ori, ca să-i amestece conţinutul. Începu o nouă incantaţie :

Am găsit pe diavol adormit
Cu picioarele l-am călcat
Din somn l-am speriat
La Maica Domnului m-am rugat
Cu glas tare până la cer
Cu lacrimi până la pământ
Maica Domnului a mânecat
Capul i l-a tăiat
Cu secera l-a secerat
Cu pisălugul de argint
În piuă de argint l-a pisat
De necurat ne-a scăpat
În Marea Neagră l-a aruncat
Şi şerpii l-au mâncat.

Până să termine tot de spus, conţinutul fu turnat în cana cu apă neîncepută şi aceasta sfârâi, împroşcând de jur împrejur abur şi stropi. Aurora îşi dădu seama că baba se pregătea să-i ghicească în plumb topit. Auzise de asta, nici nu mai ţinea minte în ce împrejurări şi mereu a fost ferm convinsă că sunt vorbe goale, că aşa ceva nu există. Îşi spunea sieşi, să-şi facă curaj: dacă mă pune să mai beau şi de data asta, nu o mai fac. Cărbunele e bun la balonări, dar plumbul e toxic, ştie oricine. Nu vreau să mor. Se pare că şi baba ştia despre asta, căci nu a mai pus-o, ca data trecută, să guste apa, ci scoase plumbul coagulat cu o vergea îndoită şi îl puse pe masă. Dădu Elvirei cana, fata aruncă repede, repede, apa şi reveni, privind curioasă spre micul morman de metal contorsionat, pe care baba îl întoarse, tot cu vergeaua, când pe o parte, când pe alta, căutând răspuns la întrebările ei.
-Mi-e clar. Uite şi matale: vezi aici două coarne? Aici, uite, sunt şi copite. Şi aici, parcă e inima cuiva prinsă între nişte crengi.
Aurora nu vedea nimic din ce-i arăta baba cu vergeaua. Vru să pună mâna şi să întrebe dacă se uita unde trebuie.
-Nu atinge plumbul, nu-i voie!, se răsti imediat baba şi Aurora nu mai făcu de frică nici o mişcare, lăsând femeia să-şi spună povestea ce o avea de spus:
-Necuratul îţi are inima la cheremul lui. Dar nu îşi termină treaba pe care a început-o, tu vei scăpa din strâmtorarea asta, vine cineva cu o sabie şi taie legăturile. Aici este un copilaş înfăşat, nu se arată ce-i cu el. Poate fi vorba şi de ceva nou, nu neapărat un copil. Ce mai văd? Uite, aici este un trandafir. Este semnul de dragoste. În rest… lacrimi, cuconiţă, lacrimi. Nu-i de bine, dar nu-i nici foarte rău. Răbdare multă, răbdare multă, repetă de câteva ori, apoi aruncă plumbul înapoi în cană, băgând totul sub pat.
-Cam asta-i. Acum o să-ţi descânt în ulei.
La fel ca data trecută, picură ulei şi ceară de la lumânări peste apa din farfurie, şi îi zise Aurorei:
-Să ne sculăm toate trei în picioare şi să privim. Gândeşte-te la popa de inimă, trebuie să ştii cine e! şi începu o altă incantaţie, amestecând apa din farfurie cu un fir de busuioc:

Plecai în luncă
la Sfânta Duminică
pe potecă necălcată
pe rouă nescuturată
prin dragoste neadunată;
poteca dac-o călcai
roua că o scuturai
şi dragostile le adunai
şi-n astă apă, şi-n astă cană
le băgai, şi cu ele toate
pe corp mă spălai.
Nu mă spălai de lutoasă şi de imoasă
ci mă spălai să fiu mai drăgăstoasă
de toată lumea aleasă.
Îngerii din ceruri
Mă spălară, mă curăţiră
dragostile toate mi le dăruiră;
nu mă spălară de lutoasă, de imoasă
şi mă spălară de farmece, de vrăji,
de urâciuni, de dătături,
aruncate de la străine, de la vecine,
de la surate, de la cumnate,
de la potrivnicele mele toate.

Aurora se uita rugătoare spre cele câteva pete de ulei ce se tot învârteau şi nu voiau să se verse într-una singură sub nici un chip. Deja învăţase că unirea tuturor petelor e de bine, iar acum gândul ei era, cât se poate de intens, spre Petre Negrea. Să nu se amestece uleiul cu apa, bine, înţelegea, dar de ce nu uleiul cu uleiul? La un moment dat, o picătură de sânge pică parcă din cer şi înroşi apa din farfurie.
-Piei, Satană, piei! Coniţă, îţi curge sânge din nas.
Aurora duse mâna la nara stângă, acolo simţea o căldură. De acolo curgea sânge. Nu i se mai întâmplase asta până acum niciodată, nici măcar în copilărie, când se mai lovea. Poate emoţiile erau de vină, iarăşi, ca şi data trecută. Îşi scoase din poşetă şerveţelele de hârtie şi îşi tamponă nara. Lăsă capul pe spate.
-Ridică şi mâna stângă sus, zise baba.
Îi era incomod peste măsură şi rezistă în poziţie puţină vreme. Baba o certă.
-Ies afară, poate o să se oprească.
-Până atunci dă-ne şi sticla.
De sticlă uitase. Dar cu siguranţă avea Marian una. Se îndreptă spre maşină.
-Imediat pornim spre casă, Mariane. Nu ai din întâmplare o sticlă, de la un suc, de la o apă, nu contează.
Marian îi întinse o sticlă de cola goală. O privi mirat şi nu înţelegea dacă sângerarea aceea era accident sau fusese provocată de cine ştie ce magie. Ironiza mereu astfel de prostii femeieşti iar acum nu ştia ce să mai creadă. Erau ele atât de barbare? Era Aurora atât de „dusă” încât se lăsase de bună voie măcelărită de două inculte, numai şi numai să aibă parte şi ea de un bărbat? Nu întrebă nimic, nici Aurora nu se simţi obligată să-i dea socoteală. Baba îndesă firul de busuioc, apoi turnă în sticlă apa şi uleiul din farfuria descântată.
-Dar petele? S-au unit?
-Acum nu contează. Ia cuconiţă asta şi diseară te dezbraci şi te ungi peste tot cu ea, inclusiv părul, inclusiv jos. Iar făina asta, s-o împarţi cu iubitul matale, bine? Acu să stingem lumânările. Pe cele albe să le iei acasă şi să le arzi de tot în timp ce te ungi cu apa. Ai grijă să nu te vadă nimeni. Şi ţine bine minte, vraja asta durează numai un an, după care să vii să-ţi descânt iar.
-Şi cu păpuşile cum facem?
-Astea le rezolvăm marţea viitoare. Le vine baba de hac.
Cum nu mai era nimic de zis, Aurora îşi luă cornetul cu făină şi sticla cu apă uleioasă şi, încă ţinându-şi batista la nas, intră în maşină. Marian nu se putu abţine:
-Deci aşa se fac în ziua de azi farmecele, cu sânge de femeie?!
-Nu fi caraghios, pur şi simplu s-a întâmplat. Nu vrei să schimbăm subiectul?
-Ok, e problema ta, nu mă priveşte. Dar cel puţin, ţi-e mai bine?
-Mai bine.
În acea seară, Aurora intră în baie şi aprinse cele trei lumânări. Începu să se dezbrace, încet, încet, parcă ruşinată de cealaltă Aurora, cea din oglindă. Se dezbrăca acolo nu numai de haine, ci şi de ea însăşi, negându-se într-un fel, acceptându-se în alt fel, reclădindu-se cu fiecare gând. Făcea lucruri inadmisibile până nu demult pentru ea, damnabile, ruşinoase. Îşi ungea pielea cu apa din sticlă şi îşi imagina că nu e altceva decât loţiunea ei de corp. Avea nevoie de mici minciuni unde conştiinţa ei să se refugieze pentru a supravieţui. Continuă cu părul, şuviţă cu şuviţă, părul ei, moştenire de familie, la fel ca şi blestemul. Aceasta era încercarea şi dovada supremă că spusele babei însemnau ceva, şi încă mult, pentru ea. Şi că era decisă să îi urmeze până la capăt instrucţiunile, oricât de absurde s-ar fi dovedit ele la lumina zilei şi în ochii celorlalţi oameni. Oricum, nu avea de gând să sufle nimănui nici un cuvânt despre ritualul acesta de taină, nimeni nu avea cum să afle, dar era suficient că ea ştia, că îşi va aminti mereu. De mii de ani, îşi spunea, fiecare civilizaţie de pe pământ a avut fel de fel de ritualuri ilogice, de aceea numite şi magice, unele cu jertfe umane. Pe lângă astea, ceea ce fac eu, e un joc inofensiv. Sau poate nu? Nu era nici un răspuns la întrebările ei, dar dacă nu încerca şi aceste lucruri, nu avea niciodată cum să afle ce se ascunde dincolo, pe tărâmurile mişcătoare ale babei Floarea, ce părea că deţine în mâinile ei toate misterele lumii şi izbăvirea neamului străbunicii Cloe deopotrivă. Iar gândul că Petre Negrea s-ar putea, în sfârşit, să o vadă, să o iubească, o făcea pe Aurora să se înfioare de teamă şi plăcere. Îşi mângâia cu tandreţe pielea, sânii, şoldurile, gâtul, umerii, aşa cum îşi dorea în unele nopţi mângâierile lui. Propria ei atingere a vulvei cu mâna o excita, o făcea să îşi dorească nebuneşte să facă dragoste cu Petre, acolo şi în chiar acea clipă, pătimaş, aproape de durere. Gemu uşor, apoi se ghemui, şi un plâns de disperare se porni nechemat, dar eliberator. De undeva, din vecini, prin pereţii subţiri, răzbătea până la ea un purpuriu de tangouri.

Încă o săptămână trecu pentru Aurora, anevoios, într-o aşteptare încordată. Şi iată, încă o zi de marţi, ce avea să fie ultima din şirul celor trei, cum precizase baba Floarea. Marţi, ziua ei cu noroc, poate nu e nimic întâmplător în univers! Acum, dintr-o dată, toate câte i le spusese miss Iulia păreau să îşi amplifice semnificaţia şi importanţa. Acum, tot ce nu crezuse, se simţea datoare să ia în calcul, acum era mai mult ca oricând încredinţată că marţi trebuie să fie ziua ei norocoasă.
Baba Foarea era de data asta în colibă. Stătea şi mesteca într-un ceaun o mămăligă din care ieşeau aburi vineţii. În semiobscuritatea odăii, toate căpătau parcă o altă culoare şi o altă dimensiune. Sau poate Aurora, din cauza emoţiilor, avea alte percepţii.
-Ia matale un loc şi aşteaptă o clipă, că nu dau tătarii.
Aurora se aşeză cuminte pe taburetul ei şi privea spre babă, cu cât calm îşi termină mămăliguţa de fiert. Făcea atât de firesc gesturile, încât Aurora se întrebă în sine dacă este aceeaşi cu cea de săptămânile trecute, cea care părea să aibă puteri peste destine, cea care putea lega şi dezlega cunoscute şi necunoscute, care putea să-ţi aducă până şi pe omul iubit în viaţă. Între timp baba termină, luă ceaunul şi îl răsturnă pe un fund mare de lemn. Luă aţa cea groasă din cuiul din perete, tăie mămăliga în patru şi o puse pe spinarea sobei, acoperind-o cu un prosop din cânepă, să nu se răcească prea repede. Agăţă înapoi aţa în cui, pentru refolosire. Cuiul lui Pepelea, îşi aminti Aurora.
-În seara asta avem ceva treabă, zise baba, e treabă grea, să ştii. Nu durează mult, da-i cu mare băgare de seamă, înţelegi? Aşa că mai întâi trebuie să-ţi scoţi de pe tine toate metalele, ele atrag diavolul, precum mierea albinele, aşa că nu e bine să le ai pe tine în seara asta, care cum o fi, agrafe, inele. Dă totul jos acum, până nu aprindem noi focul să-l chemăm.
Aurora, de parcă muţise, îşi dădu jos inelele, catarama, rămase doar cu colierul de hematit în jurul gâtului. Talismanul ei, protectorul ei de zi cu zi de la miss Iulia.
-Dă-l şi pe acela cuconiţă, că are încuietoare.
Aurora îl dădu, puţin nemulţumită, şi pe acela jos şi îl puse împreună cu inelele în geantă. Era piatra ei protectore şi aducătoare de noroc, nu o putea lăsa oriunde şi oricum. Baba ieşi în curte, fără să o poftească şi pe ea. O auzea cum, din dosul casei, ţipa şi suduia cât o ţinea gura la găini, la căţea, la Elvira. E nervoasă azi, gândi Aurora, oh, poate o să se calmeze. Cum o să facă, aşa, plină de nervi, o vrajă? E un lucru atât de important, trebuie să se calmeze, să nu greşească vreun cuvânt, vreun gest. În descântece, probabil, trebuie să fii foarte corect, foarte precis, nu ai voie să greşeşti cu nimic, căci nu există antidot, nu poţi face spălături gastrice, ca în cazul în care ai greşit doza de medicament. Vorbele de vrajă sunt magice, fiecare cu porţia lor de putere, nu-i loc de vreo eroare aici! Le zici, zboară unde le-ai trimis şi nu poţi să prevezi consecinţele.
-Calm, babo, calm te rog eu, nu greşi azi nimic!
Aşteptarea se prelungea, Aurora nu mai avea răbdare, încă şi-ar mai fi dorit să fugă, să nu fi venit niciodată, dar venise de bună voie. Acum, că ajunsese până aici, nu-şi dorea decât să se termine şi să vadă primele rezultate. Şi, dacă baba are dreptate, dacă baba îi va rezolva problemele, va capitula în faţa acestor forţe pe care nu le cunoaşte şi de care încă se îndoieşte, dar care par să existe în jurul nostru aşa cum există şi undele radio fără ca noi să le percepem. Elvira se arătă în pragul uşii.
-M-a trimis mama să vă întreb câte păpuşi să ardă.
-Cum câte?
-Adică, pe cine credeţi că este pusă vrajă, din casa dumneavoastră. Un om, doi, trei, pe cine bănuiţi cu făcătură făcută, adicălea?
-Doi: tata şi băiatul meu.
-Două, deci. Îs gata făcute, eu le-am făcut aseară, am făcut mai multe, să fie, trebuie să le aduc numai la descântat.
Ieşi şi, nu după mult timp reveni, punând pe masă, mândră ca o şcolăriţă, două lucruri, îţi trebuia destul de multă imaginaţie să le consideri păpuşi. Făcute din pânză de sac, cusute grosolan, cu o mână mai lungă şi alta mai scurtă, cu un cap lăţit, cu sfoară în jurul taliei şi la încheieturi, să aibă un contur cât de cât. Un singur amănunt le dădea aspect uman: Elvira le cususe nasturi negri în loc de ochi şi câte unul roşu în loc de guri.
-Nu-i aşa că-s frumoase?
-Da, sunt, răspunse automat Aurora.
Tânăra femeie aduse, conform protocolului, icoana şi câinele, cana cu făină şi întinse mâna către Aurora, după lumânări. Aceasta îşi desfăcu poşeta şi scoase de acolo lumânările, trei albe, trei galbene şi banii.
-Banii la mama, o admonestă plină de importanţă Elvira.
Între timp, maică-sa intră şi ea pe uşă, frecându-şi mâinile, poate a frig, poate de nerăbdare. Aurora nu putu desluşi semnificaţia acelor gesturi. Dintr-o dată descoperi că e neobişnuit de concentrată pe orice gest, cât de banal părea el să fie. Totul trebuia să aibă semnificaţii ascunse şi conexiuni nebănuite. Baba scoase chibriturile din buzunar şi începu să aprindă lumânările, descântând descântecul de rigoare.
-Să stai şi matale, coniţă, în picioare, cu noi. Vino aici şi pune-le nume la fiecare şi fă-ţi cruce de fiecare dată.
Aurora se apropie. Cele două păpuşi ciudate îi făceau parcă amândouă cu ochiul: pe mine prima, pe mine prima! Le privi, una din ele era ceva mai mare şi mai îndesată cu paie sau cu cârpe. Să fie Tom, să fie tata? Amândoi sunt sfrijiţi, nici unul nu-i gras. Se uită la una dintre ele, asta era ceva mai cocârjată.
-Acesta-i Achim. Cealaltă e Tom.
-Bine, zise baba. Achim, cu toată puterea ce o am, îţi poruncesc să te ridici în picioare. Şi, luă prima păpuşă şi o ţinu cu mâna în picioare.
-Acum Achim, ia şi bea. Şi, exact cum o fetiţă se joacă cu orice păpuşă, baba îl făcu pe Achim să umble, să mănânce, să bea, să doarmă. Apoi veni rândul lui Tom să demonstreze duhurilor nevăzute că este viu şi adevărat. De fiecare dată baba îşi făcea semnul crucii şi spunea de trei ori:

Cine are cruce să vie la cruce
Cine n-are cruce să fugă de cruce

Pe Aurora, absurdul jocului în care intrase şi ea acum, o făcea să-i treacă pe şira spinării transpiraţii reci, mâinile îi erau umezi şi lipicioase, nodul în gât îi reveni. Dar, desigur, acestea toate erau prea puţin importante în acele momente, când baba tocmai termina de descântat deasupra păpuşilor şi se pregătea de următoarea etapă, sărutând icoana:

În numele lui Isus Hristos
Al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,
Al lui Dumnezeu Unul,
Chem asupra mea
Binecuvântarea Sa,
Pentru a mă asculta
Pentru a-mi apăra inima şi trupul,
Pentru a-mi încredinţa putere,
Fie ca toată puterea Crucii
Să se reverse asupra mea, amin.

Ajutată de fiică, baba luă păpuşile şi lumânările aprinse din cană şi ieşiră toate trei în spatele casei, acolo unde era pregătit mai dinainte un foc. Baba nu se consideră mulţumită de isprava Elvirăi, aşa că o certă şi o trimise după lemne mai groase:
-Nu o să înveţe fata asta niciodată. Nu o duce mintea, se dezvinovăţi în ochii Aurorei, pentru ucenicul ei neîndemânatec.
Deci vrăjile astea se lasă moştenire, la fel cu puterile, avu o revelaţie Aurora. Oare pe străbunica Cloe cine o învăţase? Nimeni, duhul acesta i s-a dat, poate a fost moştenit de la taică-său, necunoscutul ţigan nomad. Puteri din acestea, e sigur, nu are oricine, ritualurile poate se fură, dar fără duhul vrăjitoriilor nimic nu iese.
Aşteptau ca, în crepusculul zilei, focul să prindă puteri, în timp ce lumânările fură lăsate să ardă în legea lor pe pământ, într-o mică depresiune, cu loc să se scurgă ceara topită, ca un veritabil altar de jertfă în aer liber. Se vedea treaba că ritualul focului nu se făcea acolo pentru întâia oară. Aurora prinse bujori în obraji, se uita spre foc, furată de mirajul dansului şopârlelor aurii din el. La un moment dat şi fără veste, baba scoase din buzunarul pestelcii, buzunarul ei precum cel al unui scamator, plin cu de toate, o mână de sare şi o aruncă peste foc. Scântei portocalii se împrăştiară în aer.
-Acum e bine, zise baba ca pentru sine, dar să audă şi Elvira.

Duh de sub pământ, duh din adânc
Vino ca să-ţi cânt,
Acum te invoc, vină sus la foc
Ţi-am adus din munţi, din luncă,
Aşa cum ai dat poruncă,
La tine să se întoarcă în abis,
Ceea ce-i al tău promis.
Şi, pentru asta eu mă pun chezaş cu un inel.
(îşi aruncă verigheta de tinichea de pe deget în foc)
Şi pentru asta îţi ofer flori de mătrăgună
(câteva resturi vegetale uscate le scutură)
Şi primii mâţişori din an (acelaşi gest)
Ia-l pe Tom, bucură-te de el,
Ai văzut că-i viu, că merge, că bea, că mănâncă,
că-i viu ca toţi viii.(aruncă prima păpuşă)
Ia-l pe Achim, bucură-te de el,
Ai văzut că-i viu, că merge, că bea, că mănâncă,
Că-i viu ca toţi viii.(o aruncă pe a doua)

Amândouă păpuşile fură imediat îmbrăţişate de foc. Pielea lor cenuşie de sac se transformă instantaneu într-o pojghiţă subţire cât o foiţă de ţigară din jar viu, ochii se înmuiară şi se topiră şi ei repede. Păpuşile păreau să fie devorate lacom de cel invitat la festin. Baba, concentrată asupra lor, ca nu cumva o scamă să rămână pe dinafară, părea în transă şi foarte mulţumită de cum decursese tot ritualul. Elvira avea o privire de copil ce redescoperă o jucărie uitată. Aurora nici nu mişca, înfricoşată de vorbele bătrânei, de invocare a Satanei. Arunca de jur împrejur câte o privire scurtă, cu teama de a nu-l vedea pe Necurat acolo de faţă, poate chiar în spatele ei, rânjind. La un moment dat, o explozie răbufni din foc, cu zgomot. Baba sări înapoi:
-Ptiu, drace, ptiu, pleacă de aici!
Elvira îşi scuipa în sân cu o spaimă nedisimulată, parcă gata să o ia la fugă, când o a doua explozie se repetă. În acel moment, fata se ghemui la pământ, cu mâinile la urechi şi începu să se legene înainte şi înapoi şi să ţipe. Maică-sa îşi făcu semnul crucii. Aurora nu ştia ce să facă. Pentru ea orice lucru era ciudat şi nou, încât nu putea discerne între normalitate şi anormalitate în ritualul acela, dar pricepu că ceva le scapă vrăjitoarelor de sub control şi o cuprinse şi pe ea, prin sintonie, panica. Se îndepărtă, din precauţie, câţiva paşi de foc. Toate trei stăteau acum nemişcate, mute, aşteptând parcă verdictul demonilor invocaţi. Încetul cu încetul, focul se cuminţi şi într-un final se stinse. Prima care avu curaj să se apropie fu bătrâna, care luă o nuia legată la un capăt cu aţă roşie şi răscoli prin jar, căutând resturi.
-Văleu, mamă, văleu, ce-i asta?
Celelalte două se apropiară cu teamă, să observe. Două tuburi de spray, contorsionate.
-Ce-s astea, Elviră? Ce-s prostiile astea?
-Le-am pus, mamă, să stea mai ţeapăn.
-Le-ai pus să stea, tu nu vezi că astea nu ard? Ce-o fi în capul tău, tolomaco? Bată-te să te bată, m-ai băgat în toţi sperieţii. Astea erau, de gândii că veni de-adevăratelea Scaraoschi să-mi ceară socoteală.
Acum, baba părea încurcată. Aşa ceva nu i se mai întâmplase, era o situaţie neprevăzută. Nu ştia ce verdict să dea: o fost sau nu operaţiunea reuşită? Dar pentru că se înserase bine şi mai avea şi alte lucruri de făcut, decretă că metalul din sprayuri a fost atins pe toate feţele de foc, purificat, arderea de tot nu mai părea aşadar imperios necesară, blestemul se considera ridicat şi descântecul o reuşită. Îşi recuperă cu uşurinţă şi verigheta, suflă peste ea şi o puse înapoi pe deget.
În drumul spre casă, Aurora fu cuprinsă de gânduri contradictorii, de remuşcări şi îndoieli cumplite. Nu făcuse bine ce făcuse. Baba o minţise, cele două inculte au jucat un teatru absurd, iar ea fusese păcălită şi jumulită de bani. Nici măcar nu aveau reguli stricte, ce caraghios, păpuşi cu tuburi de spray goale aruncate în foc. Dar dacă vraja cu păpuşi avea într-adevăr puteri şi baba nu ridicase, ci tocmai provocase o vrajă? Dacă Tom şi tata vor fi prinşi într-un incendiu? Cât de vinovată se va simţi? Mersese prea departe. Ce să facă acum, unde şi la cine să apeleze? Cu cine să vorbească?
-Ce ai, ce te frămânţi atât? Veşti proaste?, încercă să o calmeze Marian.
-Nu, condu, fii atent la drum că e noapte, să nu-ţi iasă ceva în faţă. Nu am nimic, ţi se pare.
-Te văd aşa, că nu ai stare. Lasă, o să-ţi rezolvi problemele. Ce, bărbaţi nu sunt pe pământul acesta?
Aurora îl privi puţin contrariată de afirmaţie, dar nu răspunse. Deci Marian îşi imagina că s-a dus la babe să le ceară un descântec de dragoste. Nici nu bănuia el cât de complicate erau lucrurile din viaţa ei. Şi, chiar dacă ar fi încercat să-i explice ce o scosese din casă, tot nu ar fi crezut-o. Se simţea în frământările ei singură de tot, responsabilă şi vinovată 100%. Pe cer răsărise o lună imensă, ca o portocală alterată, cu munţii şi văile ei enigmatice vizibile ca nişte pete de mucegai. Marian oprise chiar în dreptul scării de bloc.
-Mi-am îndeplinit misiunea, stimată doamnă. Seară bună în continuare.
-Urcă până sus, am un vin bun şi nişte cafea pentru tine, ţi le dau la pachet, se înţelege.
-Mi le dai altădată, la serviciu, lasă acum, e târziu.
-Ai înnebunit? Să ne vadă Claudia? Ce-ţi veni, ştii ce curioasă este!
Marian se lăsă convins şi coborî, îndreptându-se şi el spre intrarea în bloc. Odată ajunşi în apartament, îşi lăsară amândoi hainele groase în cuierul de la intrare şi Aurora îl pofti în bucătărie.
-O cafea?, întrebă ea mai mult din politeţe.
-Da, mulţumesc. Parcă aş bea una.
-Şi la noapte mai dormi?
-De ce nu? La mine cafeaua nu prea are efect, poate că beau prea multă şi m-am obişnuit.
Aurora scoase din dulăpiorul suspendat borcanul cu cafea şi începu să măsoare doza potrivită pentru filtru. Tocmai se pregătea să pună apa în aparat, când simţi mâna lui Marian după umerii ei, parcă protejând-o. Întoarse privirea şi, fără veste, Marian îşi lipi buzele de ale ei, strângând-o în braţe, ca un iubit ce-şi cerea dreptul. Cu siguranţă, era un mare amorez, căci Aurora, deşi surprinsă, nu ripostă. Sărutul acela, braţele acelea, o linişteau în zbaterile ei, veneau într-un moment în care se simţea vulnerabilă şi voia protecţie, chiar dacă erau numai o amăgire. Tot ce se întâmplase în acea zi o speriase, acum dorea ca ceva sau cineva să o scape de orice nelinişte. Refuza să gândească raţional, dorea într-un fel să evadeze, să scape din încordarea ce nu o lăsa să trăiască de trei săptămâni încoace. Închise ochii şi, o fracţiune de secundă, îşi imagină că Petre este acolo, că el e cel ce o sărută, că Petre şi numai Petre o ţine în braţe. Aurora acceptă jocul, nu o mai sărutase nimeni, nu o mai ţinuse nimeni în braţe de ani, uitase aproape că este femeie. Şi, oricât îşi tot spunea că astea nu contează, acum, că era în braţele unui bărbat, musculos şi tânăr pe deasupra, realiza cât poate fi de plăcut, realiza cât de mult pierduse în viaţa ei, câtă tandreţe risipise fără să aibă cui o da. Sărutul acela cu ochii închişi, îmbrăţişarea aceea plăcută, hibridă cu imaginaţia ei, îi incendiau trupul. Totul se prelungi cu mângâieri reciproce, gata să le smulgă de pe amândoi hainele.
-Hai în dormitor, auzi glasul lui Marian. Glasul lui Marian, care nu era nicidecum al lui Petre Negrea.
Aurora se desprinse din îmbrăţişare.
-Du-te acasă, lasă-mă, pleacă de aici.
Marian o luă ca pe un joc erotic.
-Nu se poate, rămân la tine în noaptea asta.
-Nu, Marian, pleacă, nu glumesc, pleacă. Nu mai vreau.
-Ce-ţi veni? Ştiu că îţi place, ce nu e în regulă?
-Pleacă imediat.
-Imediat pentru că mă doreşti şi ţi-e teamă, ştiu. Nu fi ridicolă, nu asta îţi doreşti oare, un bărbat în patul tău? Nu de asta ai umblat pe la babe? Şi acum, uite, dorinţa ţi s-a împlinit, care e problema ta? Nu asta doreşti? Recunoaşte că eşti înnebunită să fii cu un bărbat, crezi că nu se vede de la o poştă, după cum te porţi, după cum te îmbraci?
-Nu, te-ai înşelat, Marian.
-Dar cu sărutul acesta ce a fost? Eşti disperată ca să te iubească cineva şi eu sunt aici, disponibil, foloseşte-te de mine, care e problema, fă-mă să înţeleg.
-Nu e nimic de înţeles. A fost un sărut prietenesc.
-Prietenesc, pe naiba! Crezi că nu mă pricep? Nu te înţeleg deloc. Acum vrei şi peste un minut te răzgândeşti, tu crezi că bărbaţii sunt de cârpă? Îi săruţi, îi exciţi şi îi trimiţi acasă? Ai înnebunit? Trebuie să mă rezolvi, pe bune, sunt excitat de numai! Nu-ţi bate joc de mine, Aurora.
-Marian, te rog, pleacă, nu am ce să-ţi explic. Nu vreau să mă culc cu tine.
-Şi penisul meu, ce fac cu el?
-Scuze, nu am înţeles, ce sunt eu? Una care să-ţi rezolve penisul? Te rog să pleci în clipa asta. Şi nu mai deschidem niciodată subiectul, nici eu, nici tu.
Marian, ne-mai-înţelegând nimic din comportamentul inconsecvent al Aurorei, făcu stânga împrejur, cu aer de om profund jignit, îşi luă haina din cuier şi ieşi trântind uşa, intrigat şi fără să spună la revedere. Aurora rămase în picioare, inertă, nu ştia de ce o făcuse, de ce îl sărutase, nu înţelegea ce îl apucase pe Marian, aşa, fără veste. Ori, poate, descântecele babei dădeau primul rod? Dacă Marian, Marian care niciodată nu a părut până azi să aibă ochi pentru ea, a văzut-o, a dorit-o, şi a dorit-o bine de tot la pat, atunci poate şi Petre o va vedea într-o zi cu aceiaşi ochi. Poate că blestemul aruncat peste ea nu mai avea putere, dispăruse, fusese înghiţit de foc, şi viaţa ei urma să intre într-o normalitate ce i s-ar fi cuvenit de la naştere. Se duse în baie, lăsă apa să curgă, făcu risipă de gel de duş, de şampon, de balsam, de lapte de corp, să iasă din toţi porii mirosul de fum, de babă, de nenoroc.

Prima zi de Paşti, ca în fiecare an de când se născuse, Aurora avea să o petreacă împreună cu părinţii ei. De dimineaţă deschise calculatorul, nerăbdătoare. Primise de la Mona şi de la Tom câte o felicitare, aşa cum se aştepta de altfel. De la Mona, o duzină de ouă cu papion şi joben, dansau şi cântau în engleză Happy Easter. Se amuză mult mai mult de iepuraşul ştrengar trimis de Tom, un iepuraş ce-i oferea dintr-un joben, ce altceva, decât un alt iepuraş. Pentru Tom nu era nici o zi liberă, le avusese cu o săptămână înainte, când se sărbătorea Paştele catolic. Dar nu părea deloc afectat, îi scria ca de obicei, poate mai scurt şi mai banal ca altădată, Aurora ştia şi de ce. Serena, prietena lui, îi ocupa, din ce în ce mai vizibil pentru o mamă, toate energiile, toate gândurile şi, aşa cum presimţise, asta însemna o desprindere. O desprindere necesară şi blândă. Îşi spunea mereu că e bine şi normal ceea ce se petrece, că egoismul ei ar fi caraghios şi deplasat. Îşi bău ceaiul, ca de obicei, cu câteva fursecuri cumpărate la kilogram. Nu se omorâse cu gătitul, ştia că mama făcea întotdeauna risipă când era vorba de mese tradiţionale, coşuleţul de la ea îi va fi suficient pentru mai multe zile. La amiază era prezentă cu un buchet de lalele şi narcise la familia Manta.
Tata părea că se înzdrăvenise miraculos, fără nici un fel de ajutor, fără nici un fel de medicament, fără doctor. Aurorei îi trecu prin cap că poate chiar ceva din magia babei să-l fi ajutat, poate nu dăduse banii în zadar, dar nu putea nici să ignore faptul că de mai bine de 30 de ani boala tatei evolua oricum mereu în acest mod, cu recrudescenţe şi perioade de acalmie. Mama, într-un du-te-vino continuu, aşeza pe masă tacâmurile şi aperitivele. Platoul cu grâu pus din timp la încolţit, aranjat festiv, cu ouă multicolore şi iepuraşi de ciocolată, trona în mijloc. Aurora nu se oferi să ajute, ştia că mai mult o să încurce, de patruzeci şi ceva de ani a învăţat când e bine şi când nu să se bage în treburile mamei.
-Păcat că nu este şi Tom aici, ce o fi mâncat azi băiatul ăla?
-A mâncat bine, se descurcă el. Mi-a trimis o felicitare frumoasă, azi dimineaţă am primit-o. Vedeţi, şi pentru el e sărbătoare!
-Da, oare la vară, în concediu, o să vină în ţară? Tare dor mi-e de el. Să-i scrii să vină la vară încoace.
-O să-i scriu, mamă, o să-i scriu. Haidem să ciocnim câte un ou, mie mi-e cam foame.
-Mai întâi să ne spunem fiecare rugăciunea.
Aurora respectă regula mamei, spuse şi ea în gând un „Doamne, mulţumesc pentru masa asta şi ai grijă de ai mei”, apoi îşi făcu semnul crucii, cu cele trei degete corect poziţionate, cu mişcare lentă şi amplă, să vadă şi mama că ea s-a rugat, că e în ordine. O vreme mâncară în linişte, apoi începură să povestească de una, de alta, Aurora despre Claudia, mama despre evlavioasa ei vecină Marta, despre dările la asociaţie, tata despre vreme, fotbal şi politică. Discuţii pe care Aurora era obişnuită să le audă aproape de fiecare dată ori de câte ori lua masa cu ai săi.
Acum însă era altceva. În viaţa ei se petrecuseră atâtea evenimente, atâtea lucruri importante, unele ar fi putut avea implicaţii în existenţa tuturor celor aflaţi în jurul mesei şi nu numai, şi, cu toate astea, ea nu îndrăznea să vorbească despre ele propriilor ei părinţi. Nici nu putea fi vorba să le povestească de miss Iulia sau de baba Floarea, şi despre revelaţiile pe care le trăise în ultimele luni. Dar ar fi vrut, cel puţin, să le povestească tot ceea ce descoperise despre străbunica, de nu ar fi fost inevitabilă întrebarea: ce-ţi trebui? Ar fi vrut cel mai mult să le spună cum a fost şi a săpat pământul şi a scos toate buruienile şi cum a răsădit pe mormântul bunicii doi trandafiri căţărători, ca două braţe de flori ce vor îmbrăţişa crucea Rusaldei multă vreme de acum încolo. Ar fi vrut să le povestească despre mormântul străbunicii, pe care crescuse un arbust ciudat, în vârful crengilor cu ciorchini de bobiţe roşii, pe care nu le ciugulea nici o pasăre peste iarnă, dovadă că erau otrăvitoare. Săpase cu grijă şi în jurul copacului şi smulsese bălăriile uscate, şi bătu apoi pe tulpina lui o plăcuţă din metal negru pe care meşterul atelierului de la muzeu pictă o cruciuliţă şi scrise sub ea cu vopsea argintie, după cum îi spusese Aurora:

„Sub acest copac odihneşte Clotilda Horea, 1899-1958”

Erau lucruri importante şi totuşi o barieră invizibilă dintre ea şi părinţi o făcea să nu poată rosti nici un cuvânt. Dar poate că aşa e în firea lucrurilor. Aşa cum Tom, desigur, avea secretele lui pe care ezita să i le împărtăşească, convins fiind că nu va găsi înţelegere, aşa îi veni acum şi Aurorei rândul să nu poată vorbi cu ai ei, convinsă că nu-i cel mai bun lucru nici pentru ea, nici pentru bătrâni. Erau la o vârstă la care era mai bine să îi menajezi, la ce bun să le dai prilej de îngrijorări şi nesomn. Aurora rămăsese singura lor mângâiere, singurul lor sprijin, la ce bun să tensioneze o relaţie şi aşa fragilă? Insomniile ei erau de ajuns pentru toţi.
Primăvara aceea trecu fără alte evenimente. Doar că, pe la începutul lui mai, Petre Negrea plecă în turneu cu trupa de teatru şi atunci, acele zile se umplură de o tristeţe nostalgică, iar Aurora parcă îşi pierduse orice chef de viaţă. Se refugiase în munca ei şi, ca să-şi ocupe timpul, să-l roadă, să-l uzeze, să-l macine în fărâme cât mai mici de praf, se apucă să facă o curăţenie generală în apartament. Toate lucrurile i se păreau demodate, vechi, triste. Îşi dorea neapărat o schimbare. În adâncul inimii ştia că schimbarea asta şi-o dorea mai mult şi mai mult înăuntrul ei, dar nu era deloc uşor, aşa că a fost mai uşor să înceapă cu draperiile, cuverturile, pernele fantezie, prosoapele, într-un cuvânt orice, cât de neînsemnat, dacă nu putea să schimbe dintr-o dată tot. Tom parcă presimţise asta şi îi trimise alţi 500 de euro. Nu erau mulţi bani, dar casa Aurorei căpătă în scurt timp un aer mai modern, renunţase la macrameurile de la mama şi la bibelourile amintiri, îşi retapiţase fotoliile şi canapeaua din sufragerie cu imitaţie de piele maro, cum văzuse la miss Iulia, îţi puse în geamuri perdele din organza, galbene, ca de borangic. În dormitor, noile lustre şi noile draperii bordo, cu ciucuri mari, aurii, ca din altă epocă, asortate cu o nouă cuvertură pe pat au schimbat cu totul atmosfera. Mai aruncă ici, acolo, câteva păpuşi veneţiene în aceeaşi nuanţă de bordo, cu paiete şi sclipiciuri multicolore şi camera se încălzi, prinse viaţă, căpătă personalitate, încât parcă şi somnul îi era mai liniştit acum, în acest nou ambient. Iar timpul, inamicul ei, devenea cu fiecare zi o fărâmitură din ce în ce mai mică. Plecarea lui Negrea o afecta ciudat, mereu se gândea că nu o să se mai întoarcă, se gândea că nu o să-l mai vadă niciodată, se gândea că acolo, în lumea aceea aproape perfectă, o femeie tânără şi frumoasă i-l va fura definitiv, ca pe Tom. Atâta vreme cât Petre mai trăia în acelaşi oraş cu ea, Aurora se simţea în siguranţă, îl ştia puţin şi al ei. Incertă certitudine, oricum!
La începutul lui iunie citi, cu inima cât un baros bătându-i în piept, un interviu în ziarul local cu Petre Negrea, în care povestea despre turneul teatrului. Claudia aproape că îi smulse ziarul din mâini:
-Deci s-a întors. S-a întors!
Aurora nu înţelegea cine s-a întors: Petre sau trupa. Dar era ridicol să întrebe, cu siguranţă Claudia nu se exprimase corect. Dar după nici o săptămână, s-a petrecut un eveniment ciudat, un eveniment care pentru Aurora, deşi părea pentru ea un rău, avea să schimbe ceva în felul ei de a percepe lumea din jur, de a se raporta la alţii, de a-şi evalua relaţiile, priorităţile.
Iunie venise după o primăvară târzie şi friguroasă, de-a dreptul cu caniculă. Pe cât era de frig şi de trist în timpul iernii în camera lor din clădirea cea veche a bibliotecii, pe atât era de plăcut acolo în timpul verii. Era o zi de luni obişnuită în care puneau la punct detalii pentru sărbătorirea zilei oraşului, eveniment nu numai cultural dar oricum, evenimentul anului. Primarul le chemase la el la ordin şi le ceru sprijinul, era vorba de o adevărată artilerie grea pusă în mişcare de municipalitate, totul trebuia să iasă perfect şi alegătorii trebuiau să îşi găsească, fiecare după preferinţe, locuri şi lucruri cât mai atractive. Festivalul de poezie pentru noua generaţie fu devansat şi el, ca să intre în grila de activităţi propuse, pe lângă concursuri de miss, de atletism, de ciclism. Nu lipseau trupele rock, discotecile în aer liber, tarabele cu mâncare, băutură şi kitschuri. Invitaţi din toată ţara urmau să sosească, trebuiau însoţiţi, încântaţi cu câte ceva, să mai vină şi la anul.
Pentru pensionarii evlavioşi se aduceau, în premieră, moaştele Sfântului Ciprian tocmai din Bucureşti. Mama Aurorei spunea despre ele că pot îndepărta vrăjile, blestemele şi vrăjmaşii. Deşi nu credea prea mult în moaşte şi icoane făcătoare de minuni, Aurora păru dintr-o dată interesată.
-Moaştele Sfântului Ciprian…. Încercă Aurora să îl interpeleze pe preotul Davidescu, consilierul în probleme de culte, mascându-şi propria curiozitate sub pretextul unui articol pentru ziar.
-Este vorba de mâna Sfâtului Ciprian, marele ocrotitor de vrăji şi blesteme de la biserica Zlătari, din capitală. E op biserică veche, nu se ştie cum a rămas nedemolată pe vremea lui Ceauşescu. Miracolul acesta nu poate fi decât lucrarea Sfântului Ciprian, ale cărui moaşte se odihnesc de sute de ani acolo, lângă altar, într-o raclă simplă de sticlă, într-un mic veşmânt de argint. Se spune că acolo Moliftele Sfântului Vasile sunt mai puternice decât oriunde altundeva, că nicăieri nu găseşti ajutor mai grabnic în dezlegările de blesteme şi vrăji decât în preajma moaştelor acestea.
-Moliftele Sfântului Vasile?
-Da, nu aţi auzit de ele? Să participaţi şi dumneavoastră, e un ritual special. Nu oricine poate rosti Moliftele şi nu în orice stare, ci cu pregătire, cu post şi rugăciune, căci au menirea specială de a alunga pe Diavol.
-O să vin. Dar despre Sfântul Ciprian? Câteva cuvinte, pentru ziar?
-Sfântul Ciprian a fost sirian, cel mai vestit vrăjitor al Imperiului Roman, adorator al lui Apollo şi al zeiţei Artemis, ghicitor în stele şi cărţi. S-a creştinat, a devenit episcop şi, într-un târziu, a înfruntat cu mare bărbăţie proba cumplită a muceniciei. Se povesteşte că a fost biciuit, sfârtecat cu unghii de fier, băgat într-un cazan cu apă clocotită şi apoi decapitat, pentru că nu a vrut să se întoarcă la vechile lui practici diavoleşti.
-Credeţi că există astfel de practici, părinte?
-Cred, cum să nu cred. Părintele Stancu, de la biserica Zlătari, îmi este un vechi şi bun prieten din vremea facultăţii şi îmi povestea cu gura lui că în casa sfântului, lupta cu vrăjitoriile este incredibil de mare. Se întâmplă câteodată ca la slujbe, pe lângă credincioşi cu probleme, să intre şi vrăjitoare, venite cu gând ascuns şi necurat, ca să arate că biserica le încuviinţează în ceea ce fac sau să ia măcar o aşchie din rama sfântului, pentru a-şi spori şi mai mult lucrarea necurată: legături şi farmece, descântece şi meniri. O singură dată i-a fost dat părintelui ca o asemenea femeie să vină la taina spovedaniei, să recunoască deschis farmecele făcute şi să se căiască din inima, dar asta nu-l împiedică să observe că în ultimul timp s-au înmulţit, peste fire, şi vrăjile, şi cei care le făptuiesc. Cum e posibil ca într-o lume tot mai pozitivistă şi cu ştiinţă de carte, să se petreacă atâtea rătăciri şi eresuri, asta e greu de dezlegat. Cert este că ghicitoarele din jurul Bucureştiului nu numai că prosperă, ridicând palate şi încoronându-se cu jalnica titulatură de „Regină a magiei albe”, dar primesc şi vizita unor personaje de vază: politicieni, sportivi celebri şi mari oameni de afaceri. Îşi fac reclamă şi la televizor.
-Am văzut şi eu, părinte.
-Rătăcirea e mai mare ca oricând în neamul nostru şi eu, unul, nu pot să înţeleg curiozitatea unora de a-şi ispiti viitorul, de a ghici în cărţi sau ghioc, de a vorbi cu morţii sau de a se lega necuratului pentru câştig la loto, pentru case şi maşini luxoase.
-Am o curiozitate. Ce se întâmplă cu o astfel de vrăjitoare după ce moare?
-Tradiţia spune că Diavolul le ia aşa, cu totul, nici nu mai ai ce îngropa. Dar eu, unul, nu am văzut cu ochii mei. Oricum, bine nu este cu ele în viaţa de apoi.
-Ar exista oare posibilitatea mântuirii pentru ele?
-Mare e îndurarea Lui Dumnezeu şi, poate, dacă se spovedesc şi se leapădă, ar putea primi iertarea. Oricum nu au voie să se împărtăşească şapte ani, aşa e canonul pentru ele.
-Dar dacă mor în aceşti şapte ani? Ar putea face oare cei rămaşi ceva ca să nu ajungă în Iad?
-Posibil, unii zic aşa, că 24 de praznice, timp de 24 de ani, le-ar putea izbăvi. E cam greu, nu-i aşa?
-Dar de astrologie ce spuneţi? Vi se pare ceva coerent în horoscop şi toate astea?
Părintele dădu a lehamite din mână, semn că subiectul îi devenise de mult plictisitor, şi cu un oarece ton glumeţ, răspunse:
-Omul are nevoie de repere în univers, el nu poate să existe de la sine. Se pare că Dumnezeu şi numai Dumnezeu nu le e de ajuns unora ca să se explice. Experienţa fricii, a singurătăţii, îi împinge spre convingeri din cele mai ciudate. E adevărat, există stele şi constelaţii, fiecare cu nume şi traiectorii proprii, dar cum putem crede că un corp iraţional poate influenţa în vreun fel fiinţa atât de complexă care este omul? Ce-i drept, tocmai pentru că este atât de complex, omul poate să creadă chiar şi că luna, care nu e decât un bolovan, poate să-i hotărască soarta!
-Dar am învăţat la geografie că mareele sunt date de forţa de gravitaţie a lunii. Nu înseamnă asta nimic? Nu este expresia unei energii? Unii spun că luna plină e cauză de insomnii, nervozitate, o serie de alte tulburări.
-Astea sunt prostii. Una e o maree şi alta norocul în dragoste. Speculaţii şi asocieri de idei. Sfinţii părinţi spun că obişnuinţele sunt a doua fire. De aceea, omul care ascultă mai multă vreme horoscoapele, ajunge, în cele din urmă, să fie o umbră a semnului său zodiacal. Aceşti oameni nu îşi dau seama că devin foarte vulnerabili, pentru că e destul să-i afli zodia şi poţi face cu el ce vrei, mai ales pe femei, care sunt mult mai credule. Noi suntem invitaţi să imităm pe Hristos, nu berbecii, taurii sau racii zodiacali. Imitând, devenim, susţine ascetica ortodoxă.
Articolul apăru modest, în suplimentul de duminică al ziarului. Claudia îl citi şi ridică din umeri:
-Ce-ţi veni, dragă? Altceva nu te mai preocupă decât popii? Şi cu moaştele astea, tu vezi ce isterie e deja în oraş cu ele, ai mai pus şi tu gaz pe foc!
-Am încercat un subiect de actualitate. E vreo problemă?
-Nu. M-a mirat că tocmai tu, care nu eşti bisericoasă, ai scris despre asta.
Apoi, de parcă vrând să uite despre discuţia lor, îşi schimbă locul şi se aşeză, tăcând câteva momente, pe un scaun din faţa biroului Aurorei.
-Vreau să te rog ceva. Nu mă poţi refuza.
Aurora ridică privirea, Claudia se uita fix în ochii ei cu o privire pe care Aurora nu o mai văzuse niciodată în acei ochi. Era de parcă voiau să îşi ceară scuze pentru toate răutăţile mici sau mari pe care Claudia i le făcuse de-a lungul timpului. Era de parcă urma să vină potopul şi sfârşitul lumii şi nimic nu putea opri urgia. Aurora înţelese că e vorba de ceva foarte serios, aşa că lăsă de o parte toate hârtiile, semn că e gata să asculte.
-Dar mai întâi promite-mi că nu mă întrebi nimic înafară de ce o să-ţi spun eu şi nici nu o să spui nimănui nimic. E pe viaţă şi pe moarte. Nu am la cine altcineva să apelez. Tu îmi eşti prietenă de atâţia ani.
-Spune despre ce e vorba.
-Dar mai întâi promite-mi.
-Promit, ştii că nu duc vorbele, mă cunoşti de atâta vreme, nici nu trebuia să-mi ceri asta.
-E foarte important, foarte.
-Bine, spune.
-Am nevoie de cheia de la apartamentul tău. Două ore, maxim trei, ce zici?
-Ok. Când?
-Mâine, mâine ar fi bine. Dar nu trebuie să ştie nimeni, mai ales Victor, e… e…
-E important, am înţeles. E… şi el însurat?
-Nu, nu e.
-Şi atunci de ce la mine şi nu la el?
-Mă poate vedea oricine intrând acolo, firma lui Victor e la doi paşi de blocul lui. La tine e normal dacă intru. Şi apoi, trebuie să îmi motivez într-un fel absenţa de acasă. O să-i spun lui bărbatu-meu că trec pe la tine, el s-ar putea să mă controleze, ştii cum sună mai întotdeauna, pe fix, pe mobil. Nu pot să dispar trei ore fără să fie suspicios, înţelegi?
Claudia o privi din nou, rugătoare, cu acea privire total nouă pentru Aurora, era poate privirea ei cea adevărată, dezbrăcată acum de perfidie sau răutate.
-Bine, Claudia. Nu pot să te condamn, nu am nici un drept, vreau numai să ştii că nu cred că e bine ce faci. Dar îţi dau cheia.
-Ştiu, ştiu şi eu că nu e bine, dar nu mai pot. Aurora, numai ţie îţi pot spune asta, nu mai suport starea asta, durează de prea mult timp, simt că nu mai pot trăi dacă nu o fac. E mai presus de raţiune. Trebuie, cel puţin să ştiu cum e cu alt bărbat. Am înnebunit, poate, nu mai am nici un fel de mândrie, asta este, m-am predat. Poate că, dacă fac asta, o să mă vindec. Asta e, nu am nici o putere să opresc nebunia din mine decât dacă fac dragoste cu el.
De ce Claudiei i se întâmplă şi nu mie?, gândea Aurora. Pare ceva atât de serios, e atâta pasiune în ea! De ce nu mi se întâmplă mie, de ce atâta nedreptate pe lumea asta? Ea, cu soţ şi cu amant, eu mereu singură, visând ca o adolescentă, incapabilă de hotărâri, de decizii.
-Bine, nici o problemă, mâine o să ai cheia şi eu voi lipsi de acasă. O să merg la film, asta o să fac.
Claudia puse pe birou un pachet învelit în hârtie albă.
-Ce-i aici?
-O lenjerie de pat. Să o pui, după aceea consideră că e un cadou de la mine.
Aurora luă pachetul, tăcută. Gândea: iată-mă primind acum şi mită! Iată-mă părtaşă la un adulter. Nu e bine ce fac. De ce nu pot să spun nu? Ce-mi poate face Claudia dacă o refuz? Dar oare o pot refuza? Bunica se răsuceşte în mormânt. Iar mama, dacă află, nu o să mă mai primească în casa ei, asta e sigur. Iar dacă află Victor? Dacă o prinde cu amantul în patul meu? Oh, în mare încurcătură mă bag.
-Deci aşa rămâne: mâine plecăm la două de la serviciu, mergem împreună până la tine, în cazul în care Victor ar fi prin oraş să nu mă vadă singură, apoi tu pleci, eu îl sun pe tip pe mobil şi-i explic unde să vină. Pe la 6 poţi să te întorci, o să am grijă ca să fim plecaţi la ora aceea. Dacă întreabă Victor, îi spui că am stat la tine până mai târziu. Nimic altceva, că ar bate la ochi.
Cum planul fusese făcut, cum nici un amănunt nu fusese omis, Claudia părea dintr-o dată cea dintotdeauna, privirea îi era din nou ca mai înainte. Ştia că Aurora e o fată bună, că nu va discuta cu nimeni, era destul de previzibilă, de naivă şi de inofensivă. Va avea timp şi siguranţă în apartamentul ei, acolo pentru ea va fi să fie ceva mult, mult mai incitant şi mai plăcut decât a fost în noaptea nunţii, când era o naivă speriată. Era nerăbdătoare să fie în braţele iubitului ei tainic, timpul părea că se dilată în aşteptare şi în presimţirea îmbrăţişărilor nepermise în văzul lumii dar atât de dorite de amândoi în spatele cortinei.
A doua zi, în drum spre casă, Claudia se opri să cumpere lumânări parfumate, şampanie, pişcoturi, bomboane fine, prăjituri cu frişcă şi căpşune. Aurora o privea cu ochi curioşi, precum un învăţăcel, cum face risipă de bani, alegând ce e mai bun. Aurora îmbătrânise, dar mai avea enorm de învăţat despre arta de a iubi, o artă ce nu i se arătase a fi pentru ea în această viaţă. Astrele nu-i păruseră nicicând favorabile. Până şi Iulia îi certificase că reuşita ei în iubire va veni greu, cu renunţări şi cu trudă, că va avea destule obstacole cu un Venus capricios. Uneori se gândea că defapt nu va mai veni niciodată timpul şi omul potrivit! Cu siguranţă, Claudia se născuse sub un cer mai norocos decât al ei. Încerca să pară relaxată, dar în inima ei încolţea o invidie răutăcioasă, un sentiment nou, nemaicunoscut până la acea vârstă. O vârstă la care speri tot mai puţin să ţi se întâmple lucruri de felul celor pe care le trăia Claudia şi înţelegi că şansele de a experimenta o astfel de aventură devin tot mai mici cu fiecare zi până dispar cu totul.
-Mie nu o să mi se mai întâmple niciodată, părea să gândească Aurora, cu nostalgie pentru ea însăşi. Mie nu o să mi se mai întâmple niciodată cu nimeni. Şi nici cu Marian, atunci, de s-ar fi întâmplat, nu ar fi fost cu şampanie şi cu ciocolată. Ce nedrept!
Aurora intră doar cât să scoată din dulap prosoape noi şi să pună în priză odorizantul de cameră. Gesturi care să o facă pe amica ei să fie sigură de discreţia şi bunăvoinţa ei. Apoi ieşi în stradă şi se duse la ai ei, măcar atât folos să aibă în acea zi, să stea cu părinţii, de care parcă fugise în ultimele luni, precum un copil ce ştie că a făcut o poznă de neiertat. Acum, că tot avea timp de pierdut, acceptă să joace table cu tata, pe balcon, să nu o enerveze pe mama cu zarurile. De când plecase Tom, nimeni nu mai avea timp de mica şi inofensiva plăcere a lui Achim. Nimeni nu o întreba cum de nu se grăbeşte, cum de nu-i pe fugă, ca de obicei, şi nimeni nu părea să observe că Aurora se uită totuşi din cinci în cinci minute la ceas. La ora şase fără zece fix, îşi luă rămas bun şi se îndreptă grăbită spre casă. Uşa închisă, mai mult ca sigur, gândea, cei doi au plecat. Îşi căută cheile şi deschise. Făcu primul pas pe hol şi îşi dădu imediat seama că se înşelase: în cuier un sacou bărbătesc, vişiniu iar alături eşarfa Claudiei. Intră repede în bucătărie, bucuroasă că nu dăduse nas în nas cu nici unul din amorezi, eventual în chiloţi, ce penibil! Era nehotărâtă: să plece imediat, să stea acolo, pitită? Nu după mult timp, pe uşa bucătăriei băgă capul Claudia, îmbrăcată doar cu halatul matlasat din baie, ciufulită şi cu rimelul făcut pulbere fină în jurul pleoapelor.
-Pssst. Stai aici, mai ai undeva nişte apă minerală?
Aurora se duse şi luă o sticlă din cămară.
-Mai stăm un pic, să nu te superi pe noi.
Noi?, care noi, gândi Aurora. În propria mea casă mă simt ca o intrusă. Acum trebuie să stau ca o stană în bucătărie, să nu respir, să nu mişc, să nu exist. Se pare că nu am voie să merg la baie, la baia mea, să mă uit la televizor, televizorul meu, nu pot să fac de fapt nimic. Claudia nu e de cuvânt. A spus că la ora şase problema se termină. Nu are decât să facă bine şi să-şi poftească iubitul afară din casa mea şi să se ducă acum acasă la soţul ei. O fi sunat-o? Şi ea i-o fi răspuns, din braţele amorezului, că e bine, să stea liniştit. Iar eu sunt cea mai vinovată în povestea asta ce nu e tocmai cea mai onorabilă poveste din viaţa mea.
La un moment dat auzi mişcare şi ciuli urechile. Erau cei doi, se pregăteau de plecare. Numai Claudia vorbea, bărbatul ce o însoţea muţise. Pentru că nu desluşea nimic, se apropie tiptil, cu urechea lipită de uşa bucătăriei. Ştia bine că amica ei nu va îndrăzni să deschidă uşa şi să-şi ia bun rămas. La un moment dat însă desluşi vocea lui:
-O limbă pentru pantofi, ştii cumva?
Aurora îngheţă. Era vocea lui Petre. El era. Iar sacoul din cuier, Petre purta unul la fel, puţini bărbaţi în oraş îndrăznesc să poarte aşa o culoare. În casa ei intrase Petre Negrea, în patul ei făcuse dragoste, îi folosise prosoapele, paharele, iar ea nu putea face nimic. Destinul îi râdea în nas. Mâna întinsă Claudiei devenea acum, un pumnal în inima ei, zdrobită într-o fracţiune de secundă de remuşcări, de furie, de neputinţa de a mai schimba ceva. Auzi uşa închizându-se şi ieşi din bucătărie. Se repezi în dormitor, sperând să găsească noi indicii ale trecerii lui Negrea pe acolo. Doar două cupe cu şampanie neterminată, prăjiturile neatinse, se pare că nu meniul a fost atracţia serii pentru cei doi. Trase pledul şi se uită la cearşaf. Îl privea cu ură, nu va mai putea folosi nicicând acea lenjerie, în zadar se bucurase când o primise cadou. Ce cadou? Mită! Pe acel cearşaf scria parcă mare cu cerneală fluorescentă: fraiero! Aurora paralizase, nimic nu o avertizase că aşa va fi. Să mai aibă încredere în ziua ei norocoasă de marţi! Nu avea putere să cureţe, să strângă lenjeria, să o pună în maşina de spălat. În seara aceea nu putea face nimic, de parcă se îmbolnăvise de gripă. Îşi făcu patul pe canapeaua din sufragerie. Trebuia să amâne curăţenia pentru a doua zi, pentru o altă zi, când se va simţi în stare să îngroape morţii.
Claudiei nu avea cum să-i dea de înţeles că bănuia ceva, şi oricum nu ar fi recunoscut nici moartă adevărul. Era singura ei consolare: că toate erau doar o bănuială. Atâta vreme cât nu îl văzuse cu ochii ei pe Negrea, încă mai avea speranţa să nu fi fost el. Dar încet, încet, memoria ei derula întâmplări din trecut în care Claudia se purtase ciudat. Mereu prea ştia Claudia ce face, pe unde umblă şi cu cine este Negrea, dar ce nu ştia Claudia în acel oraş? Şi atunci, când nu a lăsat-o să meargă să se întâlnească cu el la teatru pentru fotografii, probabil că ea s-a dus a doua zi în locul ei, avea un motiv de întâlnire. Şi când au fost timp de o săptămână în juriu amândoi, şi au discutat verzi şi uscate, desigur, Claudia a avut un plan diabolic. Petre nu ar fi îndrăznit niciodată să se dea la o femeie măritată cu un bărbat influent în oraş. Numai şi numai că ea l-a ademenit şi l-a prins în gheare. Şi ce bărbat ar fi prost să refuze o femeie precum Claudia?
Asta era: poate că a sosit momentul pentru Aurora să iasă din carapace, precum broscuţa ei ţestoasă din onix, şi pe care odată ar fi voit să i-o dea în dar lui Petre. Era timpul pentru Aurora să facă ceva, trebuia să înceteze să mai aştepte un miracol. Trebuia să forţeze într-un fel sau altul mâna timpului. Iulia îi garantase că în acel an stelele se mişcă în favoarea iubirii ei atâta vreme cât nu va sta cu mâinile în sân. Timpul, gurmandul rafinat. Şi, gândind astfel, se îndreptă spre cămară şi luă de pe raftul de sus două cornete din ziar. Le răsturnă conţinutul într-un bol din porţelan, pictat cu floricele multicolore, adăugă un ou, o lingură de unt şi alta de margarină, zahăr şi miere de albine, puţină vanilie, coajă de lămâie, puţin praf de copt şi începu să frământe. Peste o oră scotea din cuptor nişte fursecuri în formă de inimioară, mirosind a mama acasă şi a turtă dulce, pe care le garnisi cu multă migală până târziu în noapte cu ciocolată, cu şerbet roz de trandafir, cu scorţişoară, cu nucă măcinată, cu rahat tăiat în cubuleţe minuscule. Le lăsă apoi să doarmă pe un pat din şerveţele pudrate cu zahăr vanilat şi cu dragostea ei.
A doua zi le împachetă frumos şi ordonat într-o cutie de carton tapetată cu hârtie de calc. Înveli totul cu mare grijă într-o foaie velină, multicoloră şi legă pachetul cu o pamblică roz. A treia azi, seara, la sfârşitul ultimului spectacol din stagiune, se apropie de Negrea şi-i oferi fursecurile.
-Nu am apucat să vă mulţumesc până acum pentru gestul dumneavoastră din iarnă, când m-aţi dus la spital. Să nu vă miraţi, sunt nişte prăjituri făcute chiar de mine, cu mare drag. Sper să le savuraţi, pentru că sunt cu adevărat speciale!

Pentru cele două, întâmplarea din acea zi de marţi, în loc să le coaguleze relaţia, părea să aibă un efect invers. Claudia deveni tăcută, irascibilă, Aurora asemenea. În fiecare mocneau cuvinte şi idei nespuse, amândouă evitau subiectul, devenit tabu, al întâlnirii amoroase din apartamentul Aurorei, dar numai la asta se gândeau, fiecare în felul ei. Una se simţea dintr-o dată vulnerabilă, şantajabilă, vinovată, cealaltă se simţea nedreptăţită, folosită, înşelată. Dimineţile lor deveniră în scurt timp un supliciu, aşa că îşi împărţiră de bună voie sarcinile în aşa fel încât să se întâlnească tot mai puţin, sperând şi una, şi cealaltă, că trecerea zilelor le va atenua amândurora resentimentele. Nimeni nu le mai vedea, ca pe vremuri, împreună, dar lucrul trecu neobservat pentru majoritatea. O singură dată, la una din recepţii, Aurora fu întrebată de o cunoştinţă comună:
-Dar Claudia unde-i, că de obicei eraţi nedespărţite! Sau v-aţi certat?
-Da de unde, aveam prea multe pe cap şi nu reuşim să ne mai vedem la ochi de atâta treabă. Nu avem nimic de împărţit.
După ce zilele oraşului se terminară şi scăpară de stresul invitaţilor oficiali, a zâmbetelor de rigoare şi a amabilităţilor de protocol, Claudia îşi luă concediul de odihnă, tot concediul, adică aproape o lună şi jumătate. Nu a spus unde pleacă dar, ca de obicei, probabil avea să plece undeva în occident şi apoi la socri, în Apuseni. Aurora urma să se descurce în tot acest timp pe cont propriu. Acum era mulţumită: evident, ceva se petrecuse între Claudia şi amantul ei, Negrea sau altul, cu siguranţă că s-au despărţit, ori au făcut o înţelegere, ori altceva o fi fost motivul că au dorit să se îndepărteze, poate dezamăgirea reciprocă în pat, spera cel mai mult. Poate Claudia trecea printr-o criză în familie, se simţea vinovată faţă de Victor şi preferase să fugă, să uite. Aurora, în sinea ei, presimţea că acum şansele ei sunt nesperat de mari, că Petre, desprins din ghearele Claudiei, ar putea deveni al altei femei, chiar al ei, de ce nu? Oare îi plăcuseră fursecurile? Oare le mâncase? Şi dacă a făcut-o, atunci unde e promisiunea babei Floarea? Acum ar fi trebuit să meargă la ea, să-i ceară socoteală şi banii îndărăt, s-o întrebe de ce Petre nu catadicseşte să o sune, de ce vraja babei nu face ca ei să se întâlnească întâmplător, să îl vadă cel puţin trecând prin parc. Nimic, nimic nu părea să i se arate.
Apoi Aurora realiză că Petre nu mai era de un timp nici la Boema, pe terasă, la obişnuita cafea cu amicii săi. Parcă intrase în pământ şi ea nu avea pe cine întreba unde e şi ce face omul ei iubit. Realiză că îi lipseşte un spion în teatru, practic, în afară de părinţi şi de Claudia, nu mai ţinuse nici un fel de legătură cu nimeni. Doar prin ea ce mai curgeau spre ea informaţii, iar ceea ce până mai ieri părea că o sâcâie, acum devenea acel rău necesar pe care nu îl mai avea la îndemână. Realiză că se înstrăinase încet, încet, an după an, de toată lumea, că îşi pierduse toate prietenele ei mai vechi, de pe vremea liceului, a facultăţii sau de când lucra în învăţământ. Se întâlneau adesea întâmplător pe stradă, schimbau câteva cuvinte şi apoi fiecare pe drumul ei. Relaţiile acelea erau sortite să rămână aşa până la sfârşit, nimic nu le mai putea revigora sau poate nimeni nu avea nevoie de cineva ca Aurora prin preajmă, în casă, în concedii, de revelion. Era oare asta o predestinare, era ceva scris în stele şi ea nu o putea influenţa? Oricum, Iulia avusese dreptate sau poate doar intuise această lacună în existenţa Aurorei.
Într-una din zile descoperi în sertarul biroului carneţelul ei cu însemnări personale. De mai bine de 20 de ani trecuse în el toate titlurile de carte pe care le citise, toate concertele şi toate piesele de teatru pe care le vizionase, cu impresii despre regie, scenografie, actori. Găsi interesant ce reciti acolo şi, din tot materialul, încropi de un articol pentru pagina culturală a ziarului. Era o comemorare a activităţii teatrului, cu marii regizori, cu marile spectacole, cu marii actori ce au debutat acolo şi apoi au făcut carieră în lumea largă. Fu publicat, citit, comentat, apreciat, dar nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că în spatele acelui articol document se ascunde un strigăt de disperare. Aurora tresărea ori de câte ori suna telefonul, sperând că Negrea în persoană o va felicita. Nici în acea zi, nici în următoarele, Petre nu avea să o caute. Viaţa ei devenise un adevărat chin.
-Au fugit împreună, iar eu nu ştiu nimic şi sper în vorbele babei şi în destin ca o proastă. Asta e, îşi spunea Aurora, au fugit împreună şi acum îmi râd în nas. Nu o să fie nicicând al meu. Nu am reprezentat şi nu voi reprezenta niciodată nimic pentru Petre. Mi-am făcut iluzii în van. Claudia şi Petre au dispărut din oraş amândoi cam în acelaşi timp. Să fie numai o coincidenţă? Nu, au fugit împreună şi doar eu încă nu am aflat asta.
Incertitudinile ei stăteau la pândă precum o haită de lupi flămânzi, gata să o sfârtece în bucăţi dureroase ori de câte ori o găseau cu gândurile hoinărind în pustiu. Nu mai dormea nopţile, zilele nu îşi găsea locul nicăieri. Mama o vedea tot mai slabă şi cu cearcăne. O trimise, îngrijorată, la cea mai vestită policlinică particulară, să-şi facă analizele. Ieşiseră în perfectă ordine şi nici medicul nu ştia ce-i cu Aurora. Stresul, spunea. Ochii mamei vedeau bine însă că nu era o boală din trup, boala asta. Îi descântă de deochi cu un chibrit stins în apă, dar tot degeaba. Aurora se topea pe picioare.
-De ce nu mergi cu Marta la preotul Vraciu, la Liteni? Marta spune că deschide bine cartea şi sune tot viitorul. Mie nu-mi zici niciodată ce ai, dar la popă trebuie să spui tot. Asta e, Auroră, nu mai amâna.
De ce să nu ar asculta-o pe mama? În definitiv, de ce să nu încerce? Dacă a fost la astrolog, la ghicitoare, de ce nu ar merge la un preot. Cu atât mai mult la unul recunoscut pentru lucruri de excepţie. Poate că acolo ar fi trebuit să meargă de la început, aşa cum o rugase atât de insistent mama. Mama ei, care ştia întotdeauna ce spune. A vrut să o scutească de atâtea şi atâtea încurcături de multe ori în viaţă iar ea, Aurora, se încăpăţânase să nu asculte. Rău a făcut pentru că, iată, drumurile alese până acum nu au dus-o nicăieri, a cheltuit amar de bani, s-a lăsat amăgită cu mărgele de sticlă, şi-a risipit speranţele în cele patru puncte cardinale, şi nici un rezultat. Acum, dacă preotul acesta o fi atât de priceput, poate va reuşi să o dezlege de toate fărădelegile ei, va reuşi să o cureţe de energiile negre pe care singură şi le atrăsese. Nu era cu inima tocmai împăcată, biserica şi preoţii aveau asupra ei un efect de intimidare, niciodată nu se ştia în ordine în faţa lor, în fiecare biserică era altfel şi de aceea avea un permanent sentiment de vină şi de nesiguranţă dar, pentru că mergea cu Marta, avea să-i fie poate ceva mai uşor. Oare de ce drumurile ei la miss Iulia sau la babă le făcuse singură şi cu mai multă uşurinţă, de ce drumul spre biserică i se părea un supliciu? Îşi promise să se gândească într-o zi la toate astea, să le întoarcă pe toate părţile, până va găsi singură un răspuns, unul cât mai serios posibil. Îşi dădea seama că nu mai putea amâna să ia decizii. Marta se bucură când auzi propunerea Aurorei.
-Cel mai bine e vinerea, că citeşte şi Moliftele Sfântului Vasile şi e ziua când calcă.
-Ce calcă?
-Credincioşii se aşează pe jos şi preotul îi stropeşte cu aghiazmă şi îi calcă sau îi păşeşte şi toţi spun că se simt vindecaţi după aceea. Mare minune, ai să vezi. Scoate şi dracii din om. Am văzut cu ochii mei, o tânără cu spume la gură care s-a liniştit mintenaş după ce a forţat-o să pupe crucea.
-Vinerea nu pot. Numai sâmbăta sau duminica. Sunt singură la serviciu, nu am cum lipsi sub nici un chip.
-Va fi tare aglomerat. Vin din toată ţara sâmbăta. O să avem ceva de aşteptat, că vin acolo de cu noaptea să prindă rând.
-Hai sâmbăta asta şi o să vedem. Poate reuşim.
În halta Liteni coborâră o mulţime de oameni, majoritatea femei, cu fuste lungi şi cu batic pe cap. Nu era nevoie să întrebi unde e biserica, toată lumea se îndrepta înspre acolo, era suficient să-i urmezi pe ceilalţi. În curtea bisericii, o mare de oameni. Unii în scaune cu rotile, aduşi de familie, alţii cu suferinţe fel de fel, ce li se citeau după ochii înfundaţi în orbite, după paloarea feţei, după grimase, toţi stăteau cuminţi, plini de speranţe şi aşteptau să le vină rândul ca să intre. Marta o avertizase, dar Aurora abia acum, pusă în faţa faptului împlinit, realiză că trebuie să se înarmeze cu multă, multă răbdare.
-Şi dacă nu intrăm azi?
-Intrăm sigur. E dimineaţă, pe la prânz cred că intrăm, am mai fost şi am stat la coadă mai mare.
Statul în picioare în arşiţa verii nu era un lucru uşor. Din loc în loc erau găleţi cu apă şi pături puse pe jos, la umbră, pentru cei ce nu suportau să stea prea mult timp în picioare. După vreo două ore, Aurora capitulă, o lăsă pe Marta la rând şi ea îşi căută un loc pe un colţ de cuvertură. Observă că toate aveau acelaşi model, cu siguranţă că erau în gestiunea bisericii, cu destinaţie precisă. La un moment dat se făcu rumoare. Preotul ieşi din biserică, spre nemulţumirea enoriaşilor, şi se îndreptă însoţit de un domn în costum şi o doamnă cu pălărie şi cu rochie decoltată spre una din maşinile parcate pe iarbă, chiar lângă pătura Aurorei, o Toyota Aris nou nouţă. Cu pămătuful de busuioc într-o mână, însoţit de diacon care venea în urma lui cu castronul cu aghiazmă şi cu mirul pregătit din vreme, procesiunea constă în stropirea maşinii pe dinafară, apoi şi pe dinăuntru, câteva cuvinte greu de înţeles de urechea Aurorei. O fi şi asta important, gândea ea, privind la ritualul ce se săvârşea sub privirile ei, şi oricum, nu strică să ai şi aşa ceva în plus la cei cinci ani garanţie de la firmă. Mirui în final doar capota şi însemnul firmei, la cererea expresă a domnului în costum, să nu se păteze prin interior ceva.
-Apă şi ulei, apă şi ulei, îşi tot repeta Aurora, de parcă îi suna cunoscut ritualul. Văzuse, desigur, pe la boteze, copiii erau îmbăiaţi în apă sfinţită şi apoi miruiţi, dar nu era asta în mintea ei, era altceva. Apă şi ulei, apă şi ulei, acum ştia de ce subconştientul ei insista pe astea amândouă. Atunci, la babă, tot apă şi ulei îi dăduse să-şi ungă trupul. Se ruşină în ea însăşi, de parcă nu dorea să-şi mai aducă aminte nimic din ceea ce făcuse cu numai câteva luni în urmă.
Proprietarul maşinii îi întinse preotului, recunoscător pentru favoarea de a nu fi stat la rând, o bancnotă de 100, puse şi diaconului ceva în buzunar. Aurora avu în tot acest timp răgaz să îl observe pe slujitor: era puţin trecut de 40 de ani, un obraz fin, rumen, plin de vitalitate. Inspira respect din capul locului, îmbrăcat aşa, în sutană şi cu patrafirul albastru, cu abundenţă de fir auriu, cu o cruce mare, tot aurie. Inspira încredere, cu mersul lui ferm şi cu privire directă în ochii celor ce îl priveau. Avea un păr negru şi barbă deasă, gesturi sigure, glas puternic, melodios, desigur, omul acesta era predestinat pentru preoţie. Nu-şi putea imagina pe cineva sfrijit şi fără carismă făcând aşa o slujbă de importantă. Oare la seminar există probe eliminatorii sau oamenii lui Dumnezeu sunt aşa aleşi direct de El, frumoşi şi deosebiţi faţă de alţii? Se duse să mai stea cu Marta, să facă schimbul la rând.
-Când ne apropiem, să-mi spui ce trebuie să fac, nu prea ştiu eu bine regulile din biserică.
-Nu îţi face griji. Te mai uiţi la ceilalţi. Cumperi de la intrare o prescure şi o lumânare, îţi arăt eu, şi când te apropii de altar aprinzi lumânarea şi i-o dai popii cu prescurea, iar dedesubt pui banii.
-Tu câţi pui?
-Eu pun numai 10, că am fost de mai multe ori. Tu să pui 50, să te ia în seamă, să-ţi spună bine. Dacă pui 10 lei, de 10 lei îţi spune şi el.
-Şi e adevărat ce spune? Chiar aşa, le ştie pe toate?
-Nu le ştie, le vede în Cartea Sfântă. Cică odată a venit la el o femeie de prin Vaslui care avea un copil cu cancer şi l-a rugat să-i spună dacă şi cum va fi. Iar preotul i-a spus: „femeie, nu o să îţi vezi copilul murind” Şi aşa a fost.
-S-a vindecat copilul?
-Nu. Femeia a fost călcată de o maşină la puţin timp. Venise acasă şi spusese tuturor vestea ce o primise de la preot, şi era bucuroasă nevoie şi plină de speranţă. Sunt ani buni de atunci şi din Vaslui încă vin cu zecile în fiecare zi. Toţi cei care aud povestea vin aici, măcar şi din curiozitate.
-Şi, ţie ce ţi-a zis s-a împlinit?
-Da, tot. Ştii, cu serviciul, de m-au dat afară. Mi-a zis că se rezolvă în unu, trei sau cinci ani. Cinci ani în cap au trecut şi m-am pensionat de boală. Şi cu Mitruţă al meu, l-a pus să jure pe Scriptură că nu mai bea şi i-a citit ceva de l-a legat pe minim un an, dar Mitruţă nici în ziua de azi nu pune gura, să-l pici cu ceară. Se teme să nu moară şi pace. Mari minuni face preotul, altfel nu ar veni aşa multă lume aici.
Marta se duse acum să şadă pe pătură, era rândul Aurorei să ţină locul. Auzea în jur fel de fel de poveşti. Unele păreau pertinente, altele erau atât de gogonate încât, or erau invenţii, or suferiseră de sindromul telefonului fără fir. Preotul mai că nu înviase morţii din morminte, în rest le făcuse pe toate. Aşa că Aurora, de unde venise atât de reticentă, încetul cu încetul, fu molipsită de la cei din jur de un optimism neaşteptat, spera că aici va găsi, în sfârşit, răspunsuri la toate întrebările ei. Poate că lucrul pe care îl cauţi îl găseşti în ultimul loc în care te gândeşti că ar putea fi. Unul câte unul, cei ieşiţi din biserică se îndreptau spre maşinile cu care veniseră sau spre gară, dar toţi, fără nici o excepţie, aveau ochii pierduţi, de parcă erau în transă. Era clar pentru Aurora că întâlnirea cu preotul schimba ceva în acei oameni, toţi deveneau muţi şi meditativi.
Cei bolnavi aşteptau într-o parte, toţi la un loc, şi erau periodic chemaţi înăuntru pentru o slujbă comună de purificare, ce se ţinea din două în două ore. Cu cât reuşeai să participi la mai multe slujbe, cu atât boala avea mai mari şanse de vindecare. Veteranii îi instruiau pe novici, mulţi povesteau cât de minunat a evoluat boala lor deşi, când îi priveai, îţi dădeai imediat seama fie de contrar. Unii arătau bine sănătoşi, ori poate erau numai ipohondri, ori poate că într-adevăr boala li se vindecase într-adevăr. La ora 12 fix, una din măicuţe chemă adunarea celor bolnavi să intre. Din pragul uşii Aurora reuşi să desluşească câte ceva. Preotul îi puse pe toţi cei ce puteau să îngenuncheze sau cel puţin să plece capul şi deasupra lor înşiră trei sau patru patrafire, inclusiv cel de pe el. Cu vocea lui tonică, spunea o rugăciune, o rugăciune în care se pomeneau toate regiunile anatomice şi aproximativ toate organele importante, atingând cu crucea fiecare creştet şi îndemnând pe fiecare să-şi rostească cu glas tare numele, încât să fie auzit până în ceruri. Când termină cu bolnavii, chema acolo un alt grup, destul de eterogen, îngenuncheară şi aceştia în faţa altarului. De data asta preotul scoase o duzină de cununii, le puse la fiecare câte una şi îi stropi pe toţi cu aghiazmă. La plecare, rând pe rând, fiecare se apropie de popă şi îi sărută poala veşmintelor, ca un gest de mulţumire, iar preotul îşi recupera de pe creştetele lor coroanele argintii. Desigur, îşi spuse Aurora, că e un fel de avanpremieră la o căsătorie viitoare.
Toată lumea din biserică tăcea, nimeni nu vocifera că e târziu sau că e timpul pentru masa de prânz. Toată lumea aştepta cu emoţie să între şi să primească sfatul potrivit. Mai dură o oră până să străbată un metru, apoi mulţimea era dirijată de un şir de stâlpi legaţi cu un cordon roşu, ca la muzee, încât rândul devenea unul ordonat şi disciplinat, nemaicreând motive de ceartă. Abia atunci observă Aurora că lumea care ieşea se îndrepta mai întâi spre un pupitru unde un slujitor bisericesc le întindea tot felul de hârtii, sticluţe cu mir şi aghiazmă, gata ambalată în sticle din plastic, care mai mari, care mai mici. Nu pricepea bine despre ce e vorba dar, ca management, părea că preotul administrase bine întreaga afacere. Fixase reguli precise, circuite, fluidizase, cum se spune, întreaga activitate. Asta o descuraja cel mai mult pe Aurora, sentimentul că toată povestea este de fapt o afacere, o fabrică de făcut bani. Mulţi bani, gândi Aurora uitându-se la linoleul scump, de uzură intensă, întins peste tot pe jos, la caloriferele noi dinăuntrul bisericii, la lucrătura de pe pereţi şi la icoanele ce păreau destul de valoroase. În afara ei, biserica mai întreţinea casa parohială în orânduială, o gospodărie anexă cu pământ şi animale, cu grup social, cu o sală de servit masa, contra cost, cu camere de dormit pentru cei pe care îi prindea noaptea, cu lavoare şi w.c. şi destul personal auxiliar. În definitiv, toate erau prin meritul preotului şi, dacă Dumnezeu îngăduise astea, înseamnă că nu aveai de ce să te temi, pentru că Mâna Divină era cu siguranţă acolo, prin unul din reprezentanţii Săi pe pământ.
Marta intră şi se aşeză la rând, disciplinată, să nu dea prilej de discuţii printre oameni. Toată lumea păstra tăcere, preotul nu accepta indisciplina şi, dacă cineva nu respecta regulile, atunci nu ezita să-l poftească afară. Nimeni nu risca să fie scos din rând după ce petrecuse o jumătate de zi în arşiţă. Când pe un picior, când pe altul, Aurora simţea că o lasă toate puterile. Glezna dreaptă i se umflase, încât pantoful o stânjenea din ce în ce. Ar fi vrut să şi-l scoată din picior, dar trebuia să îndure cu calm şi în linişte. Încerca să asculte ceea ce spune din uşa altarului preotul fiecăruia în parte, dar nu desluşea nimic, preotul vorbea cu voce slabă, parcă să nu răguşească de prea mult efort vocal. Cu unii termina repede, cu alţii stătea parcă indecent de mult, ca o sfidare la adresa celor ce aşteptau răbdători. La ora două, preotul închise uşa din stânga, unde aştepta coada, şi o deschise pe cea din dreapta şi preluă pe bolnavii ce aşteptau şi ei, partea cuvenită lor la ora fixă. Apoi veni rândul celorlalţi, fără tovarăşi de viaţă, ce se năpustiră la picioarele preotului parcă de peste tot, inclusiv din rândul celor de la coada principală.
-Cu ăştia ce face?, îndrăzni în şoaptă Aurora.
-Dezleagă cununiile, nu vezi?, pssst.
Nu era prea clar în mintea Aurorei ce şi cum în această privinţă, dar se hotărî să amâne întrebările pentru drumul de întoarcere. Peste câteva minute, Aurora era pe punctul de a-şi aprinde lumânarea şi de a ajunge cu ea până în pragul altarului. În faţa ei mai rămăsese o singură femeie, tânără, care îşi expunea cu mult patos cauza, încât se auzea bine până la ea. Căci şi aici, la fel ca la bancomate, exista o limită de confidenţialitate, marcată jos de un prag de lemn galben.
-M-a dat afară din casă şi nu vrea să îmi mai dea nimic din lucrurile mele, părinte, trebuie pedepsit. La poliţie mi-au zis că nu am nici un drept, că nu am dovezi şi nu-s cununată cu el. Trei ani l-am spălat, am cumpărat aragaz şi televizor din salarul meu şi nu recunoaşte nimic… Să-i scoateţi părticele, asta doresc, nimic mai mult.
Femeia aceea confundase, desigur, biserica cu tribunalul. Iar preotul o asculta, din când în când o întrerupea şi-i cerea amânunte, de e blond sau brunet, câţi ani are, unde lucrează. Aurora părea că asistă la un festival al absurdului. Oare nu o dor genunchii de când stă acolo? Probabil de asta cel care cere trebuie să stea în genunchi, să nu ceară niciodată prea mult. După ce termină cu femeia, şi aceasta se ridică în picioare, preotul închise în nasul Aurorei uşa.
-Ghinionul nostru. Se duce să mănânce, e şi el om, îi explică Marta.
-Ce sunt acelea părticele?
-Nu ştiu nici eu bine, nu sunt sigură, dar preotul poate scoate părticele, adică îi cere lui Dumnezeu să arate de cineva e vinovat ori ba, iar cel vinovat să fie pedepsit. Nu ştiu mai mult.
-Când o să vin şi o să mă întrebe, eu ce să-i spun?
-Ce te întrebă el. Se uită la tine şi te întrebă după cum vede pe chipul tău.
-Ca la spovedanie?
-Nu chiar, dar nici pe departe. Toată lumea se descurcă, te vei descurca şi tu. Concentrează-te pe problemele tale şi o să ai răspunsuri. Ce ai aşa o figură, nu trebuie să ai nici un fel de emoţii. Îi spui exact ce te doare. Îi spui neapărat adevărul, altfel te prinde cu minciuna şi vai de capul tău. Asta e tot ce trebuie să faci. Şi, când vorbeşte el, să fii cu mare băgare de seamă. Să bagi în cap fiecare cuvânt pe care îl spune, ca nu cumva să uiţi ceva.
-O fi un fel de Pitia.
-Cine e Pitia?
-A fost, la oracolul din Delphi.
-Aha, răspunse parcă aducându-şi aminte Marta, nedorind să-şi dea de gol incultura.
Preotul se pare că era din cei care mănâncă repede şi nu-şi fac niciodată siesta. Întrarea lui în biserică risipi dintr-o dată rumoarea, toată lumea era smirnă. Şi pentru că se apropia ora, se îndreptă din nou să împlinească ritualul bolnavilor şi al cununiilor, să mai lase oamenii să plece acasă, trebuie că erau lucruri importante şi astea. Aurora aştepta, nu mai avea mult şi dorinţele ei aveau să se îndeplinească. Când preotul deschise uşa, ea aprinse lumânarea şi i-o întinse tremurând, cu prescure şi cu bani cu tot, incredibil de emoţionată de momentul trăit.
-Stai jos, spuse preotul.
Aurora îngenunche pe un pui de pernă, pus acolo exact în acest scop.
-Numele de botez.
-Aurora.
-Eşti măritată?
-Nu, văduvă.
-Ai pe cineva acum, trăieşti cu cineva?
-Nu, părinte, dar iubesc pe cineva.
-Însurat?
-Nu, părinte.
-Serviciul?
-Bine, părinte.
-Şi atunci, ce probleme ai?
-E o poveste lungă. Aş vrea să ştiu ce va fi în viitor, uneori cred că sunt blestemată, că nu mă iubeşte nimeni.
-Prostii. Să vedem ce-ţi spune Cartea.
Pe masă, învelită în foaie groasă de argint, o Biblie imensă, de parcă era adusă de pe alt tărâm, de undeva, din „Alice în ţara minunilor”. Preotul o deschise la întâmplare şi încerca acum să desluşească mesajul pentru Aurora. Nu avea nevoie de ochelari, literele erau de-o şchioapă, Aurora reuşi să vadă până şi ea că e un scris vechi, asemănător cu cel de mână, cu literele mari în căsuţe aparte, scrise în roşu, cu creneluri şi alte ornamentaţii. Faptele apostolilor, reuşi să citească cu coada ochiului scris cu roşu, în partea de sus a paginii.
-Aici scrie că poate ai fost împreună cu o femeie care ghiceşte viitorul.
-Am fost.
-Să nu mai mergi, căci duhul acesta va fi alungat din ea şi nu va mai avea nici o putere şi îţi va pierde toată averea. Apoi, din cauza asta, tu vei ajunge în închisoare. Nu e vorba de închisoarea aceea, adevărată, ci e o altfel de închisoare, vei sta acolo pe nedrept, iar când va fi să ţi se dea drumul, vei cere o judecată dreaptă, ca să nu rămâi cu ruşinea. În general, îţi va merge bine. Mergi şi ridică astea, şi preotul îi dădu o hârtiuţă. Acum gata, du-te şi aşteaptă acolo, să-ţi dezleg cununia, că ţi-i legată.
-Cine mi-a legat-o, mă puteţi lămuri?
-Nu se vede asta, următoarea să poftească. Şi-i arătă Aurorei cu mâna locul unde trebuia să ajungă, între cei ce aşteptau cu cununiile legate. Aurora înţelese aluzia şi se îndepărtă. Se uită la hârtia scrisă chiar de preot, cu mâna lui: Aurora, v, c, 4. Nimic altceva. Un fel de reţetă cifrată pe care cel de la intrare o ştia interpreta, şi îi dădu Aurorei mir, aghiazmă şi două bilete: unul cu rugăciunea numărul 4, xeroxată, şi instrucţiunile de folosire pe un al doilea bilet ce părea universal valabil. Începu cu cel de al doilea:
„Aprinzi candela, te aşezi în genunchi, cu faţa la răsărit, citeşti cu glas tare de trei ori rugăciunea şi la sfârşit faci 10 mătănii complete. Nu bei şi nu mănânci nimic o oră înainte şi o oră după. Apoi te ungi cu mir la încheieturi şi pe frunte şi îţi dai pe faţă cu aghiazmă.”
Nu părea complicat, nu părea nici simplu. Aurora era nedumerită din ce în ce. Citi, ca să se lămurească ceva mai bine şi rugăciunea :
„Tatăl nostru din ceruri, eu, … (numele tău), vin înaintea Ta şi te rog mult ascultă această rugăciune şi ai milă de mine, păcătoasa. Nu mă lăsa în mâinile celui rău, ia-mă sub protecţia ta şi adu-mi în viaţă sănătate, bunăstare şi un soţ bun. Te rog ascultă această rugăciune, îndură-te de suferinţa mea, şi izbăveşte-mă de boli, blesteme, duşmani, căci am încredere şi cunosc că numai prin puterea Ta ştiu că pot fi salvată. Amin”. de citit marţi, joi, sâmbătă, patru săptămâni consecutiv.
Marta i se alătură în scurt timp:
-Hai afară, până să cheme pentru dezlegarea cununiilor mai e de aşteptat. Eram sigură că asta o să-ţi facă.
Ieşiră, soarele încă ardea bine la acea oră şi oameni încă mai erau împrejurul bisericii. Se aşezară pe o pătură.
-Ce ţi-a spus?, întrebă Marta curioasă.
-Nu am înţeles mare lucru. Cică voi fi într-o închisoare, una imaginară şi îmi voi cere o judecată dreaptă. Dar ţie?
-Mi-a zis că o să-mi păstrez pensia de boală, că voi trece de un singur obstacol şi după aceea nu o să mai am probleme. Mie mi-a dat rugăciunea 3. Aurora îi luă fiţuica şi citi:
„Tatăl nostru din cer, eu,… (numele tău), te rog mult ascultă această rugăciune şi ai milă de mine, păcătoasa. Nu mă lăsa în mâinile celui rău, ia-mă sub protecţia ta si adu-mi în viaţă multă sănătate, bunăstare mie şi familiei mele, pace între mine şi soţul meu, izbăveşte-mă de toate relele şi îndepărtează de la mine orice duşman. Te rog ascultă această rugăciune şi izbăveşte-mă de boli, blesteme, vrăjmaşi, ajută-mă să depăşesc orice obstacol, căci numai prin puterea Ta ştiu că pot fi salvată. Amin” -de două ori pe săptămână, miercuri şi vineri-.
-Păi seamănă una cu alta. Doar că e mai blând cu cei la pensie, altceva nu văd.
-Ba nu, că la tine scrie că vrei un soţ bun, la mine că am nevoie de sănătate şi să trec de obstacole.
În jur de ora şase, preotul opri din nou oficiile pentru a începe ritualul cu bolnavii. Aceştia se împuţinară, cum se împuţinară şi cei ce aveau nevoie de dezlegarea cununiilor. Dacă nu prindeau trenul de şapte şi un sfert, atunci trebuiau să rămână până după miezul nopţii. După ce sărută poala veşmintelor şi după ce părintele îi luă de pe cap cununia, Aurora ieşi afară şi îi spuse Martei:
-Hai să mergem, e târziu.
-Nu, nu, trebuie să îţi dezlege de măcar trei ori ca să se adeverească.
-Ia zi-mi, că nu-s lămurită deloc, ce-i cu cununiile astea legate?
-Cine nu se mărită şi nu se mărită, atunci e posibil ca cineva să-i fi legat cununia.
-Adică un farmec, nu-i aşa?
-Da, şi popa îl dezleagă.
-Adică face alt farmec?
-Ei, nu tocmai, nu face, desface, e cu totul altceva!
-Nu mai stau acum, o să vin altă dată, hai să prindem trenul.
Aurora ştia că nu o să se mai întoarcă acolo, dar cel puţin încercase. Seara îi povesti mamei pe scurt, dându-i impresia că şi-a găsit liniştea, doar ca să o împace. Nu-i putea spune că, în sinea ei, era profund dezamăgită. Că, plecând la acest drum sperase să găsească un călugăr bătrân, cu părul alb, cu toiag, şi cu care să vorbească verzi şi uscate şi să povestească cu amănunt şi fără grabă tot zbuciumul din ea şi despre iubitul ei tainic, dispărut fără urmă. Şi călugărul acela să o mângâie pe păr, să o împace cu Dumnezeu şi să rostească numai şi numai pentru ea cea mai lungă şi cea mai profundă rugăciune, una cu adevărat izbăvitoare. Ea însăşi ar fi vrut să se roage, dar nu ştia cum, nimeni nu o învăţase, dar intuia în străfundul sufletului ei că adevărata rugăciune trebuie să fie o revărsare din inimă. Poate că în vremuri de pace oamenii rostesc o rugăciune, dar abia în vremuri de deznădejde ei se roagă cu adevărat. Într-un mod încă nici pentru ea desluşit, şi-ar fi dorit ca Dumnezeu să-i vorbească în alt fel, sub alt chip, într-un mod prietenesc şi mirific în acelaşi timp, ca în poveştile din copilărie, spuse în şoaptă de bunica Rusalda. Îi era dor de Dumnezeul acela, să o mângâie, să o ocrotească, să o înţeleagă, să-i redea pacea primordială. Când, de la naşterea ei, cum şi unde, pe ce drum, s-a pierdut de acel Dumnezeu, după al cărui chip şi asemănare se spune că ar fi fost făcută? Şi, comuniunea acesta tainică şi specială, cum de a ajuns să se transforme într-un petic de hârtie cu o rugăciune stas, la pachet cu mir, aghiazmă şi câteva reverenţe? Oricum, nimic nu o putea încredinţa pe Aurora că este posibil ca Dumnezeu să-i dea contra a 50 de lei, 36 de rugăciuni şi 120 de mătănii o viaţă fără probleme. Era de parcă Dumnezeu intrase într-un neprevăzut concediu şi nu spusese nimănui unde se duce şi nici ce număr de telefon are.
Mama, parcă presimţind îndoiala din sufletul fiicei, se oferi să îndeplinească ea însăşi ritualul de marţi, joi şi sâmbătă, ca nu cumva Aurora, cu treburile, să uite şi ca nu cumva ruga să nu i se îndeplinească.

În dimineaţa de 7 august, Aurora traversa, ca de obicei, culoarul prost iluminat al bibliotecii şi zări uşa biroului întredeschisă. S-a întors!, îşi zise şi îşi întârzie paşii, cât să-şi pregătească un zâmbet cald, amical, de bun venit şi de armistiţiu. Într-adevăr, de parcă nu ar fi lipsit nici o zi, Claudia stătea la birou şi mesteca în ibricul de cafea, să se lase zaţul. Era bine bronzată şi îşi făcuse şuviţe blonde, roşcate şi albăstrui în păr.
-Ce surpriză plăcută, bine te-ai întors, Claudia dragă, mi-a fost tare dor de tine, vino să te sărut.
-Şi mie mi-a fost dor, dar ce-ai slăbit aşa de tare? Ia întoarce-te să te văd, nu-ţi stă rău.
-Tu vorbeşti? Uite la tine ce bine arăţi. Ce ţi-ai făcut în păr? Îmi place, eşti suuuper, pe bune. Şi ce bronz nebun ai!
-De Antalia. Alaltăieri am debarcat în Bucureşti. Ne-am întâlnit acolo întâmplător cu Negrea, a avut nişte treburi de rezolvat şi ne-a rugat să-l luăm şi pe el la întoarcere.
-A… A fost frumos în concediu?, îngăimă cu nod în gât Aurora.
-Nu poţi povesti. 700 de euro, avion charter, 7 zile, cinci stele, all inclusive, nu ai ce să le reproşezi, crede-mă.
-Nu ţi-a fost frică de terorişti? Am văzut la televizor, un atac cu bombă…
-Fugi de aici, ce terorişti, poveşti!
Deci Negrea a fost plecat din oraş. Şi s-au întâlnit, nu întâmplător, asta era greu de crezut, gândea Aurora. Le-a fost atât de dor unul de altul încât nu au mai avut răbdare, şi el s-a dus în Bucureşti, sub cine ştie ce pretext caraghios. Şi ce teatru au jucat amândoi în faţa lui Victor! Degradant, penibil. Aurora îşi opri privirea pe un set nou din aur, brăţară, colier şi cercei, bijuterii cumpărate mai mult ca sigur de acolo, de încornorat. Iar părul? Arată ca un cuib de coţofene în călduri şi atât de neconform cu vârsta ei, e ridicolă de-a dreptul…. Desigur, pentru revederea cu Petre s-a împopoţonat aşa. Au ţinut tot timpul legătura, au vorbit la telefon, poate chiar şi azi. S-ar putea să mă trimită iarăşi la plimbare, ca ei doi să se poată giugiuli în voie dar gata. Dar nu… Până aici!
-Aşa deci, mă bucur că eşti bine. Şi ai tăi, Victor, Alex?, accentuă ea cele două nume.
-Bine amândoi.
-Văd că Victor ţi-a cumpărat ceva de acolo.
-Da, e un set din aur alb şi galben, bine lucrat, lui i-a plăcut mult. Prin târg ce mai este? Ce s-a mai întâmplat?
-Nimic, e în pregătire acţiunea cu artiştii. Am trimis invitaţii, am dat anunţurile de rigoare prin mai toate revistele de specialitate, au început să vină confirmările de participare. Fundaţia Lira se ocupă de gală, primăria de cazare, cei de la ziar ne fac mapele, mare lucru nu a mai rămas, şi ce mai este, oricum se definitivează la sfârşit de lună. În rest e bine, nimic nou. Expoziţia de numismatică a avut un succes la care nimeni nu se aştepta. A fost şi la televizor un reportaj.
Ar fi vrut să readucă în discuţie ceva despre Negrea, dar nu găsea nici un context, nici de articolul ei nu putea discuta, ar fi sunat deplasat. Se înşelase: reîntâlnirea după o lună şi mai bine de separare nu a avut darul de a estompa asperităţile, ba, din contra, parcă ele se adânciseră şi mai mult. Se vedea în tot un ceva artificial. Nu că înainte s-ar fi iubit prea mult, dar cel puţin se acceptau.
Claudia era şi ea destul de stingherită, presimţea în atitudinea Aurorei un ceva periculos, Aurora era ultimul om care trebuia să afle cu cine se întâlnea. Spera că, povestind despre drumul ei în maşină cu Negrea şi cu Victor, va reuşi să risipească orice bănuială. Când eşti măritată şi soţul tău e un om influent în oraş, nu e bine să ştie nimeni că ai călcat, fie şi o singură dată, strâmb, şi mai ales cu cine. Acum regreta că a implicat-o pe Aurora în povestea asta. Era evident că relaţiile dintre ele nu mai funcţionau deloc din acea zi de marţi. Ceva se blocase la mijloc, dar nu îşi putea explica de ce Aurora devenise dintr-odată atât de distantă. Oricând putea răbufni, ca orice femeie fără bărbat, invidioasă pe una care are doi. Trebuia să o reducă la tăcere, trebuia să se asigure că, şi în eventualitatea în care Aurora ar face vreo aluzie cuiva, povestea ei să nu fie credibilă.
Şi-au băut ca pe vremuri cafeaua de dimineaţă, iar Claudia a povestit în tot acest timp o mie şi una de întâmplări mărunte din concediul ei, ultimele bârfe din oraş, povestiri neimportante dar care constituiau un dialog şi înlocuiau o penibilă tăcere. Despre Negrea nici una nu a mai adus aminte nimic. Nici atunci şi nici în zilele ce au urmat. Aurora se simţea din ce în ce mai neajutorată. Uneori a mai fost tentată să intre în cabinetul Iuliei, dar ceva o reţinea, nu neapărat lipsa banilor. Curiozitatea ei despre astre şi soartă se estompase, era din ce în ce mai convinsă că destinul şi dorinţele ei sunt lucruri contrare. Iar Iulia, ca orice pământean muritor nu avea nici o putere magică de reconciliere. Nu putea influenţa nici astrele şi nici nu i-l putea smulge pe Negrea din suflet, dacă de adus tot nu i-l putuse aduce. Şi-ar fi dorit câteva săptămâni de concediu, şi-ar fi dorit să meargă la Tom, să-l vadă, să schimbe locul, să întâlnească alţi oameni, doar că se simţea mult prea obosită să călătorească mii de kilometri cu autocarul. Avioanele o îngrozeau de-a dreptul. Nici Tom, de o vreme, nu mai pomenea atât de des de o vizită a ei în Belgia, chiar dacă îşi aranjase frumos spaţiosul lui apartament. Iar lui Tom nici nu-i trecea prin minte să vină în ţară la mai puţin de un an de când încheiase contractul. Serena devenise pentru el, se pare, femeia cea mai importantă din viaţa lui. Nu o spunea, dar mamele de asta sunt mame, să înţeleagă şi cuvintele nespuse ale copiilor lor. Bani nu i-a mai trimis, Aurora se sfia să-i facă cea mai mică aluzie deşi ei deveniseră acum o adevărată problemă pentru ea. Nu recuperase nici un leu din ce băgase în carte. Nu se vânduse mai nimic. Iar ea intrase în datorii neprevăzute, nu reuşise să-i înapoieze nici pe jumătate Claudiei şi nu voia ca Tom sau mama să o întrebe cumva pe ce şi unde şi-a cheltuit banii.
Era într-un punct în viaţa ei în care nu mai desluşea nimic înainte, nimic înapoi, nu avea nici un plan de viitor şi parcă nici o dorinţă. Pendulând între Dumnezeu şi Diavol, râvnită cu ardoare şi de unul, şi de altul, se simţea mult prea mică pentru responsabilitatea atât de mare de a decide, de a alege. Îi era aproape imposibil să discearnă binele de rău. Ce simplu ar fi fost dacă Dumnezeu i s-ar fi arătat vindecând bolnavi şi mergând pe ape. Ce uşor i-ar fi fost să se apropie de poalele hainelor Lui. Dar nici Diavolul nu umbla pe pământ cu coarne şi cu coadă neagră şi nici bătând la uşă cu copita. Uşor i-ar fi fost Aurorei să-l recunoască, să se ferească. Fiecare din cei doi îşi făcea simţită prezenţa în viaţa ei doar prin gânduri şi prin oameni. Oameni obişnuiţi, diferiţi sau chiar acelaşi om se arăta Aurorei în chipuri diferite. Sau poate că şi Dumnezeu, şi Diavolul, erau în egală măsură în chiar fiinţa ei, înăuntrul ei, şi de aici neputinţa de a-l deosebi pe cel bun de cel rău. Îşi amintea iar şi iar de poveştile bunicii, despre sfinţi cucernici ispitiţi în peşterile lor, în momentele lor de rugăciune, de diavol, uneori întruchipat în chip de fecioară imaculată. Şi Iisus a fost ispitit de multe ori, dar era Iisus! Iar ea, cât de importantă putea să fie ea într-o lume atât de imensă? Îi era cu neputinţă să înţeleagă de ce tocmai pe ea, un om neînsemnat, o oarecare, o prinseseră cei doi în acest perpetuu război dintre ei şi de ce oare tocmai sufletul ei devenise o miză aşa de mare.
Era dezamăgită de ea însăşi, tot entuziasmul din primăvară, când colindase pe coclauri după himere, dispăruse. Toate iluziile ei se transformaseră într-o ceaţă groasă prin care nu desluşea nimic. Nu mai ştia nici ce vrea, nici încotro să o apuce, nici cum să şi-l scoată din minte pe Negrea, pe Valeria, pe baba Floarea, pe străbunica, pe Mihnea. Trăia în casă şi în suflet cu viii şi cu morţii deopotrivă.
-Traversez o depresie, poate că inima mea este în mâna diavolului, nu e nici o sabie să rupă laţul, cum i se arătase babei Floarea în plumb topit, poate am să înnebunesc, o să ajung la psihiatrie cu siguranţă, îşi spunea uneori cu frică, în nopţile ei de insomnii, şi atunci se aşeza în genunchi la marginea patului şi începea să se roage în gând, aşa cum se pricepea ea, cerând nimic mai mult decât să nu se mai zbuciume, să înceteze tot vacarmul din mintea ei, din sufletul ei.
-Doamne, unde eşti? Iartă-mi rătăcirile, vino iar în viaţa mea şi umple-mi toată fiinţa, până va da în prea plin, nu mă lăsa în deznădejde, nu mă abandona în mâna celui viclean. Fii protectorul meu din fiecare clipă, arată-mi calea care să mă izbăvească, curăţă-mă, păzeşte-mă, ia-mă în mâna Ta. Dă-mi, Doamne, linişte în suflet şi putere să Te găsesc, să te urmez, nu-Ţi întoarce faţa de la mine, nu mă abandona. Amin.
Zilele acelea de august, deşi agitate, se scurgeau toate la fel pentru Aurora care, în mijlocul oamenilor şi cu probleme de rezolvat, se simţea în siguranţă, în normalitate, pentru că avea cu ce-şi umple mai ales mintea. Nopţile, însă, în întuneric şi în singurătate, era devastată de angoase, îl visa când pe Tom arzând în flăcări, când pe Mihnea, spânzurat în cireş, când pe Valeria cu mâinile ei descărnate trăgând-o după ea în mormânt. Dacă se întâmpla să fie Petre în vis, atunci se făcea că el nici nu o vedea.
Şi, când părea că nimic special şi serios în afară de moarte nu avea să se mai petreacă în viaţa ei vreodată, într-o zi de sfârşit de august, când deznădejdile ei se căţărau obraznice prin copacii parcului, îngălbenind primele frunze şi zgribulind spre dimineaţă vrăbiuţe, s-a întâmplat. S-a întâmplat!!! Petre o ajunse din urmă, se apropie de ea şi o salută zâmbind, cum niciodată nu i se arătase în vise.
-Sărut-mâna, Aurora. Îmi pare bine să te văd.
-Domnule Negrea.
-Îmi permiţi să te însoţesc câţiva paşi?
-Cu plăcere.
-Sau poate bem o cafea la Boema? E în drum.
Aurora se îmbujoră, era o reacţie stupidă, din adolescenţă, dar care o punea mereu în nişte situaţii jenante. Se uită la ceas, lăsând părul să-i alunece pe lângă obraji, de parcă nu reuşea să desluşească bine acele cadranului, apoi, după câţiva paşi, zise:
-De ce nu? Un capucino mi-ar prinde bine.
Intrară şi se aşezară pe terasa cafenelei. Negrea făcu semn chelnerului:
-Un capucino pentru doamna şi o cafea mică pentru mine.
Avea un aer relaxat, un zâmbet jucăuş, o privire directă în ochi, spre deosebire de Aurora, care se simţea precum o libelulă mică prinsă cu un bold uriaş pe scaunul ei uriaş din plastic alb, sub umbrela uriaşă Coca-cola. Aşteptase această clipă de atâta vreme şi acum nu se simţea deloc în largul ei, habar nu avea ce să facă cu mâinile şi ce să spună. Din când în când îl privea pe Negrea şi, imediat ce simţea privirea lui asupra ei, căuta un alt punct de sprijin pentru pupilele-i ce deveniră dintr-o dată cumplit de sensibile la lumină, făcând-o să clipească prelung.
-Nu v-am mai văzut în ultima vreme, încercă ea un subiect, ce sub aparenţa inofensivităţii ascundea unul din marile-i semne de întrebare.
-Aşa-i. Am fost plecat o vreme în Bucureşti. M-a tentat gândul să mă reîntorc. Dar nu am găsit ceva ca să-mi convină. Decât mâna a doua acolo, mai bine vioara întâi aici. Şi, în al doilea rând, am realizat că nu mă mai atrage chiar atât de mult capitala, cum credeam. Tihna de aici e molipsitoare. Am stofă de provincial, mă prinde mai bine. Am umblat în schimb şi am făcut actele pe apartamentul rămas moştenire. Trebuia să mă ocup într-o zi şi de asta, o vreme nu am putut să o fac, după ce mama a murit am avut sentimentul că nu voi putea niciodată să fac asta. Toate la timpul lor. I l-am lăsat cu acte în regulă băiatului meu, care s-a şi mutat acolo. E student, drept şi filologie, dar vrea să stea departe de maică-sa. Are un spirit foarte independent şi am sentimentul că nu se prea înţeleg de o vreme, de când ea….
Scoase din buzunarul sacoului un portofel şi îi arătă Aurorei o poză cu el, undeva, pe o stradă cu multe maşini parcate. Băiatul era copia fidelă a lui Negrea.
-Aveţi un băiat frumos. Vă seamănă leit, doar că e varianta blondă. Soţia dumneavoastră e blondă, nu-i aşa?
-Foarte.
Aurora înţelese din intonaţie că subiectul s-a încheiat. Un singur cuvânt avusese darul să îi descopere o întreagă atitudine vizavi de relaţia lui Negrea faţă de prima lui soţie. Nu era nimic de întrebat. Sosiră şi ceştile aburinde. Un moment de tăcere, Negrea îşi prepară cafeaua după propriul gust, cu mult lapte şi jumătate din jumătate de plic de zahăr.
-Ce-ar fi să-mi spui Petre?
-E în regulă. Deci… Petre. Şi Aurora scoase un oftat care nu ajunse nici măcar la urechea ei.
-Mi-a dat cineva să citesc dimineaţă articolul scris de tine pe la mijlocul verii, despre teatrul nostru. Ai făcut un lucru extraordinar, mi-a plăcut, dar m-am tot întrebat de unde ai avut materialul documentar? Cine ţi-a dat atâtea informaţii? Ia-o ca pe o curiozitate personală.
-Hmm, nu e nici un secret. Aici în oraş m-am născut şi de când mă ştiu merg la teatru, sub ochii mei s-a schimbat o generaţie. Nu am ratat prea multe spectacole. Poate numai dacă am avut pojar sau scarlatină. Am văzut cum au îmbătrânit actori, cum au venit şi au plecat regizori, cum a evoluat toată concepţia despre punerea în scenă, nu e nici un secret. E o pasiune de o viaţă.
-Bine, dar asta înseamnă că ai o memorie excelentă.
Aici Aurora se opri din comentarii, carneţelul era secretul ei şi aşa dorea să rămână, dacă Petre tot lăsase să se înţeleagă că apreciază înainte de orice la o femeie materia cenuşie. Dintr-o dată, faţa Aurorei se lumină. Tracul îi dispăru, era pe cel mai stabil şi cel mai drag teritoriu al ei.
-Îmi aduc aminte aproape orice spectacol.
-Ţi-am citit şi cartea. Bună, părerea mea. Modernismul teatrului românesc interbelic, o temă curajoasă. Cum de ai abordat aşa un subiect? Nu a fost dificil?
-Pentru mine, deloc. Îndrăgostită am fost dintotdeauna de teatru, dar cu teatrul interbelic am deschis ochii. Steaua fără nume, Jocul de-a vacanţa, Escu, Omul cu mârţoaga, astea sunt piesele care mi-au umplut adolescenţa de vise. Toate s-au jucat aici, în oraş. Ştiam pe de rost toate replicile. Teatrul a fost prima mea iubire. Deci nu se uită.
-Da, da, azi se joacă mai puţin piesele astea, nu ştiu de ce, par naive. Şi, uite, mă gândesc şi eu, aşa, teatrul nostru chiar a avut o perioadă de glorie. Sufletul unui popor se vede şi în teatrul lui. Mă gândeam, în timp de vorbeai, ce piese minunate s-au scris în acei ani, oamenii erau mai veseli, mai puţini snobi, mai puţin sofisticaţi şi cu toate astea mai spirituali decât azi, doreau comedie, teatrul avea o altă dimensiune, o altă valoare.
-Exact. Iar actorii merită mai mult decât aplauze. Sunt nişte eroi, după mine. Îmi aduc aminte, era într-o seară de duminică, se juca Escu şi, pe vremea lui Ceauşescu, era un frig cumplit în sală, de stăteam cu mănuşi şi cu cojoacele pe noi, şi cu tot cu ele îngheţam. Pe scenă, actriţa îmbrăcată ca de vară, cu o rochie semitransparentă şi cu spatele gol. Joc de scenă impecabil. La un moment dat, pană de curent, se întâmpla ades. Sala în beznă. După câteva clipe cineva a adus o lumânare, cât să nu ne băgăm degetele în ochi. Şi, pentru că aveam loc în primele rânduri, am desluşit-o pe superba actriţă tremurând de frig de i se auzeau dinţii clănţănind, pe umeri colegul de scenă îi pusese un palton şi îi sufla în mâini, să i le mai încălzească. După câteva minute lumina s-a reaprins, ea a lăsat deoparte paltonul şi a continuat să joace de parcă acolo erau 40 de grade la umbră. Atunci, nu ştiu dacă mă crezi sau nu, am realizat întâia dată în viaţă că actorii sunt oameni. Că le este foame, frig, sete, frică, dar datoria lor e rolul, magia. Nu ştiu de ce, până atunci în mintea mea actorii nu erau în nici un fel oameni, erau mult mai mult, dumnezei nemuritori. Şi i-am admirat şi i-am compătimit deopotrivă. Apoi l-am văzut pe Cornel Vodă în carne şi oase, la noi în liceu, şi am văzut că şi el este om. Au fost întâmplări, de care mi-am adus aminte acum, că veni vorba de piesele pe care le-am văzut jucate aici, la noi. În studenţie nu am ratat nici o stagiune la Iaşi dar mergeam uneori la Bucureşti numai şi numai să văd Naţionalul. Ştii, era ceva extraordinar să văd în carne şi oase actorii din filme sau de la televizor. Take, Ianke şi Cadâr. O scrisoare pierdută. Oh, Doamne, ce capodopere! Eşti norocos să le vezi odată în viaţă. Merita o noapte de mers cu trenul.
Negrea tăcea şi o privea, se uita la ochii ei verzi-kaki, la genele ei negre, nefiresc de lungi, la părul ei cu onduleuri lejere. Privea mai ales la mâinile cu degete lungi şi unghii perfecte, care gesticulau în aer, ca o continuare a sufletului femeii din faţa lui. Femeii din faţa lui, care era într-adevăr pasionată de teatru. Poate că nu numai de teatru, vedea că e pasionată de viaţă, aşa, pur şi simplu. Vedea că nu e ceva artificial, vedea că ea trăieşte şi arde cu fiecare poveste spusă. Pur şi simplu vedea. Nu ar fi zis asta cu aproape un an în urmă, atunci când Aurora şi-a rupt piciorul şi el a trebuit să o ducă la spital. Şi, ce gest drăguţ din partea ei cu fursecurile. Păcat că a dat pachetul acela femeii de serviciu. Trebuie să fi fost nişte delicatese înăuntru, numai şi numai pentru că au fost făcute de acele mâini cu degete graţioase. Ce îl făcuse să o invite la cafea? Nici el nu-şi dădea seama. A fost un impuls de moment. Desigur, iniţial a fost doar dorinţa de a o felicita pentru articol, pe care tocmai îl parcursese în dimineaţa aceea, dar ar fi putut să o facă telefonând la inspectorat. Ce resort interior îl făcuse, din momentul în care a zărit-o pe aleea parcului, să accelereze pasul, să o oprească, să-i vorbească? Pe el, care de obicei nu prea vedea nimic în jur. Pe el, pe care femeile îl făcuseră o vreme să sufere, apoi au început să nu mai însemne nimic, se devalorizaseră, erau mereu la îndemână, disponibile, veneau şi plecau fără să lase nici o amprentă, nici un regret, uneori nici măcar o amintire? Iar acum descoperea în acea femeie ceva unic, neaşteptat, dureros de necesar pentru a continua să mai trăiască.
Clipele de tăcere se prelungeau, Aurora se simţea stânjenită, îl plictisise de moarte pe Petre cu poveştile ei. Probabil orice femeie în preajma lui vorbeşte despre teatru, aşa cum în prejma unui medic toţi încep să-şi aducă aminte de bolile lor. Ce penibil, nu a reuşit să fie mai mult decât o gâsculiţă. De asta tace, îşi spuse Aurora şi, încercând să mai salveze pe ultima sută de metri ceva din onoarea ei, se uită iarăşi la ceas:
-Oh, ce târziu este! Sunt în mare întârziere la o întâlnire, m-am luat cu vorba şi am uitat de ea. Vă rog, te rog mult să mă scuzi, dar trebuie să plec urgent. Mulţumesc pentru invitaţie.
-Îmi pare rău că nu mai stai.
-Poate altădată. La revedere.
Aurora se ridică, se ridică imediat şi Negrea, politicos, şi o urmări cu privirea până ce silueta ei se dizolvă încetul cu încetul în mulţimea trecătorilor de pe stradă. Mai comandă o cafea, şi continua să vorbească în gând scaunului gol de lângă el, mirându-se că a lăsat-o pe Aurora să plece. De ce nu o rugase să mai rămână? De ce nu a plecat şi el cu ea? Pentru întâia dată de foarte, foarte multă vreme, tânjea după prezenţa unei femei, unei anume femei.
A doua zi, Aurora nu povesti nimic despre cafenea şi despre Petre. Încerca să ghicească din privirile, din gesturile, din intonaţia Claudiei, ceva care să o dea de gol dacă se mai întâlneşte sau nu cu Negrea. De întrebat, nu se cădea. Îi trecu prin minte să profite de absenţa Claudia din birou şi să-i verifice în telefonul mobil ultimele apeluri. Nu îndrăzni, deşi se iviră câteva ocazii. Nu avea suficient tupeu. Şi, numai gândul că pe uşă ar fi intrat Claudia şi ar fi găsit-o cu mobilul ei în mână avea darul de a-i paraliza orice mişcare. Era doar un gând, şi însuşi faptul că se gândea la asta de fiecare dată când Claudia ieşea din încăpere, o făcea să roşească.
Nu-şi explica cum de ajunsese să bea o cafea cu Petre pe terasă şi, ca o laşă, să plece repede, când orice femeie îndrăgostită ar fi profitat de acele momente şi şi-ar fi desfăşurat întregul arsenal de seducţie. Iar ea ce a făcut? A povestit amintiri din copilărie şi s-a uitat la spiţele umbrelei Coca-cola de deasupra capului, evitând până şi privirea omului ei drag. Acum nimic nu mai putea fi remediat. A pierdut unica şansă şi nici măcar nu putea reproşa destinului că nu i-ar fi oferit-o. Dar e ştiut: nimeni nu îţi bagă în traistă, trebuie să mai şi lupţi pentru fericirea ta. Poate că într-adevăr, asta era închisoarea ei, cea imaginară, din care nu putea nicicum ieşi, iar Claudia era vrăjitoarea din pricina căreia îşi pierduse averea. Orice interpretare era posibilă. Câteva zile, în drum spre casă, ocolea cafeneaua, de frică să nu îl vadă pe Negrea cu o altă femeie la aceeaşi masă la care a stat cu ea. Ştia că într-o zi se va petrece asta, dar nu voia să vadă acest spectacol atât de curând după ce ea însăşi dăduse norocului cu piciorul. La exact o săptămână, ridicând receptorul, auzi glasul lui.
-Aurora?
-Da. Eu sunt.
Vocea începu să-i tremure şi Claudia o privi dintr-o dată cu mare atenţie.
-Te invit să luăm prânzul împreună. Ce zici? Poţi să dispari o oră numai pentru mine?
-Nu ştiu, să văd ce pot face.
-Acum e 11. Alege locul şi ora care îţi convin.
-Ştiu şi eu… alege tu.
-La ora 1, restaurantul Corint.
-Bine, încerc să ajung.
-Te aştept şi….
-Şi?
-Nimic, te aştept.
Aurora avu o presimţire, Petre ar fi vrut să nu-i pomenească despre asta Claudiei şi, desigur, în ultimul moment, a realizat că ar fi părut o rugăminte fără sens. Nu avea de unde să ştie că toate începeau să aibă dintr-o dată sens în mintea Aurorei.
-Cine a fost?, o auzi pe Claudia, puţin contrariată de faptul că nu ghicise interlocutorul, iar dialogul fusese laconic.
-Nimeni.
-Ei, na! Acum vorbeşti cu nimeni? Mă crezi idioată?
-Am un iubit, răspunse Aurora repede, ştiind că orice altceva ar spune nu ar reuşi să păcălească flerul Claudiei.
-Şi eu sunt ultima care trebuie să afle?
-Nu am spus nimănui, nici nu ştiu dacă e iubit sau nu.
-Cine este?
-Nu îl ştii sau poate…. dar…. E secret.
-Cum secret?
-E… Însurat. Asta este! Nu pot spune mai mult. Trebuie să ne vedem peste două ore.
-Unde vă vedeţi?
-La mine acasă. O oră. Atât. Numai azi. Şi apoi e vineri, din când în când avem şi noi sau nu zi scurtă?
-Prostii de doi bani! Nu e corect să te întâlneşti cu amantul în timpul serviciului.
-Hai, de data asta. Gândeşte-te că aş fi putut să te mint şi tot plecam. Îţi promit că nu o să se mai repete. Acum a intervenit ceva neprevăzut.
-Şi… de când… Voi doi?
-Erai plecată în concediu.
-Şi când m-am întors, cum de nu mi-ai povestit nimic?
-Nu ştiu, nu e ceva serios. Nu e o relaţie de care să fiu mândră, aşa că… De ce să mă fi lăudat cu ea?
Claudia înţelese aluzia, dar preferă să ia aerul unei complice. În definitiv, situaţia asta o mulţumea deplin, acum erau chit. Aurora va trebui să-şi ţină gura, aşa, dacă va voi să aibă pace, pentru că nu se pune nimeni din oraş cu Claudia când e vorba de intrigi sau bârfe.
Petre o aştepta în faţa restaurantului grecesc, la patru ace. O conduse până la masă, îi trase atent scaunul, să se aşeze. Aurora nu ştia ce să înţeleagă. Era stingheră şi confuză cum nu mai fusese vreodată în viaţa ei, o viaţă în care nu a prea avut ocazii să se întâlnească singură cu un bărbat. Fusese de atâtea ori la recepţii oficiale, cunoscuse multă lume bună, iar acum, cu Petre la masă, nu ştia cum să se comporte, ce să facă cu mâinile, ce să spună, unde să privească. Se scuză, să-şi aranjeze coafura sau mai degrabă gândurile. Când reveni, găsi şampania în frapieră, iar lângă tacâmuri un trandafir roşu. Privirea lui Petre îi risipi orice îndoială.
În acea zi nu se mai întoarse la Inspectorat şi nici nu o mai sună pe Claudia. Au mers amândoi în apartamentul ei, fără lumânări şi fără şampanie, ciocolată sau pişcoturi. Apoi, în miez de noapte, Petre se ridică din aşternuturi şi începu să se îmbrace.
-Ies să iau aer. Uneori simt că mă sufoc, o să te obişnuieşti cu mine. Să nu fii tristă. Ne vedem în altă zi.
Aurora, buimacă, neînţelegând ce se petrece, neîndrăznind să-l roage să mai rămână, închise uşa în urma lui, încet, să nu deranjeze vecinii curioşi. Şi astfel a fost o seară şi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi, dar ea tot nu reuşea să desluşească în jurul ei mai mult decât întuneric. De parcă plecarea lui Petre provocase o eclipsă totală de soare. S-a lăsat în preajmă-i o noapte ireală, ciudată, ca un soi de abur negru prin care nu-ţi poţi contura bine nici propria fiinţă, nici identitatea. S-a aşezat pe vine în spatele uşii, ascultând paşii lui îndepărtându-se încetul cu încetul, până nu a mai auzit nimic, nici măcar propria-i suflare. Şi-a imaginat că o să doară, acum aflase şi cât de cumplit doare, ar fi dorit să aibă la îndemână cel mai subtil anestezic care să o facă să treacă mai uşor prin asta. Dar nu se inventase încă aşa un leac. A rămas astfel un timp, destul de multă vreme, cu greu adunându-şi puterile, trupul într-un întreg, ca să ajungă din nou în pat.
-Cine sunt eu? Cine sunt eu, Petre? Cine sunt eu fără tine?, se tot întreba. Uite-mă, stau singură în patul din care de abia ai plecat, lăsându-mi doar amprenta trupului tău, ca o găoace, în patul în care m-ai luat în braţe şi m-ai iubit ca un adolescent timid, de parcă nu ai mai fi cunoscut niciodată femeia. A fost prima noastră noapte de dragoste şi tu deja m-ai părăsit. Pielea mea încă mai miroase a tine. Respiraţia mea miroase a tine. Oasele mele au deprins mirosul tău. Gândurile mele miros a tine.
Şi-a băgat capul în pernă şi perna încă mai mirosea a Petre. Atunci realiză că omul ei nu a plecat chiar de tot, era încă acolo, în mici particule. Umerii ei şi şoldurile-i erau încă mângâiate de dulcea transpiraţie a mâinilor lui. Mâinilor lui frumoase şi calde. Şi-a tras până peste cap pledul, s-a încolăcit acolo, cu ochii închişi, negând lumina, cu genunchii la piept, căutând poziţia fătului în uter. Mirosul trupului lui, preacunoscut de mult, din acea primă îmbrăţişare din holul teatrului, impregnat acum în cearşafurile ei, o învăluia din toate părţile, o metamorfozase într-o sălbăticiune cu simţurile toate la pândă, scăldată într-o baie dulce-amăruie, tămăduitoare. Aurora simţi cum încet, încet, durerea aceea de început, dorul acela fără leac, a început să se transforme în ceva nemaicunoscut de ea până atunci, un sentiment căruia, se gândea, s-ar fi cuvenit să-i inventeze un nume, poate că nimeni nu a mai trăit până acum aşa ceva şi de aceea nimeni nu l-a botezat în vreun fel. Sau poate că l-am simţit cu toţii, dar am uitat de el când am crescut mari şi am început să vorbim. Acolo, ghemuită aşa, s-a regăsit ca într-un uter, doar că acum, din nefericire, se născuse deja de multă vreme, crescuse odată cu durerea şi cunoscuse viaţa. Acolo, înfăşată ca într-un giulgiu în mirosul trupului iubit de ea, se simţea ocrotită precum odinioară în burta mamei.
-Petre, nu mai avem scăpare, trebuie să mă iubeşti necondiţionat, căci îţi aparţin întru totul, tu m-ai zămislit în această noapte şi acum trebuie să mă porţi în tine, cu frică şi durere, aşteptându-mă să vin pe lume în ziua sorocită de zei. Iar eu nu trebuie decât să am răbdare, să-mi crească alte mâini şi alte picioare şi altă inimă, carne din carnea ta şi suflet din sufletul tău şi într-o zi să mă naşti şi să te înfiori de miracol, să mă speli în apă vie, să mă înfeşi cu duioşie în scutece moi, mirosind şi ele a tine şi să mă hrăneşti răbdător cu laptele sacru al iubirii tale. Şi să-mi dai mai apoi, cum e datina, un nume. O să-mi spui vreodată: „mireasa mea”?
A stat colo aproape catatonică o zi întreagă, ghemuită, până i-au amorţit oasele, până i s-a făcut sete şi foame, până când trupul ei vechi l-a devorat pe cel ce tocmai încerca să se redefinească. În cameră se lăsase întuneric adevărat, ziua aceea se scurtase într-un chip magic, aproape ajunsese cât un inspir ceva mai amplu, cât o respiraţie mai profundă. A intrat sub duş, disperată că vor trebui să se ude, să se şteargă şi să ajungă la canal toate urmele sărutărilor lui. Întâia oară în viaţă a simţit că urăşte mirosul de Dove şi gustul pastei de dinţi. Vinovată, a aruncat prosopul în coşul cu rufe murdare şi s-a îmbrăcat în tricoul pe care Petre l-a lăsat nonşalant pe marginea patului. Cel puţin el îi rămăsese fidel, îi mai păstra viu mirosul, mirosul după care Aurora începuse să tânjească deja, ca după în drog. Era singura avere pe care i-o lăsase Petre. Ştia de la început că aşa va fi şi nu voia să se mintă sau să schimbe ceva. Ştia prea bine: la ora aceea el era în alt univers, necunoscut ei, interzis ei. Umbla printre frunze căzute pe trotuar sau poate era undeva cu amicii, la Boema, sau poate singur în faţa unei coli albe, născocind acolo o lume a lui din care ea nu avea cum să facă parte. Era înconjurat de alţi oameni, de alt peisaj, era iubit, poate, de alte femei. Aşa sunt toţi artiştii. Aurora nu era nimic, nu ştia nimic, dacă va mai urma ceva sau nu.
Si-a despletit părul, a intrat în bucătărie, şi-a turnat în ceaşca de cafea rămasă pe masă un strop de vin. Căută într-unul din sertare, scoase de acolo un pachet de Kent şi îl desfăcu. Scoase o ţigară şi şi-o aprinse. Nu mai fumase de ani şi ani. Fum de ţigară, vin cu miros de cafea şi de buzele lui, buzele lui care au sorbit din ceaşca aceea cafeaua amară, aşa cum îi place, pregătită de mâinile ei. Cu dragoste, doar ea ştia cu cât de multă dragoste. A mângâiat cu tandreţe toarta pe care mai persista amprenta degetelor lui. Degetelor lui duioase.
A avut o tresărire, i s-a părut cu sună celularul. Dar nu era nimic mai mult decât vântul care şfichiuia geamurile. Privi afară. Se vedea cum plouă sărac, în rafale, la lumina cernută cu zgârcenie de câteva felinare singure, atât de singure încât aproape că Aurora se simţea solidară cu ele. Ar fi vrut să iasă în stradă şi să le îmbrăţişeze pe fiecare în parte, dar ar fi fost atât de ridicol totul.
În acea noapte, Petre a rătăcit pe străzi până spre dimineaţă, până când frigul şi umezeala l-au strâns în cămăruţa lui, de fapt un teritoriu ce nici nu-i mai aparţinea, ci fusese cotropit de cărţi. Îşi dădu pardesiul jos şi, aşa îmbrăcat, se prăbuşi în pat şi adormi buştean, aproape toată ziua. De ani şi ani nu mai reuşise să doarmă un somn atât de adânc şi fără vise, ca de moarte bună.
Nu a avut cum să o sune. Nu îi trecu prin minte că ea aşteaptă aşa ceva de la el. Petre avea de câţiva ani o lume a lui, şi încă nu era pregătit să o împartă cu altcineva. Acolo era vizuina lui, în care se retrăgea precum un lup rănit. Acolo trăia, acolo îşi spăla trupul, acolo se încălzea, acolo se hrănea, acolo dormea, ca un călugăr la templul iubirii nevoit să trăiască în lume. El nu îşi dădea încă seama, dar începând cu acea zi, dacă îl ţinea ceva în viaţă, dacă ceva făcea ca după fiecare expir să urmeze un alt inspir, atunci era numai şi numai gândul că descoperise ceva preţios şi care începuse să îi aparţină şi de care trebuia să aibă mare grijă: pe Aurora, copilul său nenăscut şi născut în aceeaşi măsură din dragoste.

Nu a sunat-o toată ziua. Nu a sunat-o nimeni. Nici ea nu găsea un motiv să-l sune. O dureau toate fibrele trupului ei, sufletul ei se zbătea precum un piţigoi în laţ, cu fiecare minut care trecea era tot mai convinsă că nu fusese decât un rol secundar pe o mare scenă în regia lui Petre. Un moft. Farmecele babei Floarea nu aveau termen de valabilitate şi nu puteau dura o veşnicie. I-l dăduse pe Negrea o noapte, fără garanţii. Şi totuşi, când nici nu mai spera, în acea seară, târziu în noapte, primi un sms: „somn uşor, zână bună, mi-e deja dor”. Sărută telefonul şi îi puse sub pernă, să poată citi şi reciti iar şi iar mesajul lui. Dimineaţă o trezi un al doilea: ”bună dimineaţa, iubito! Ţi-am scris o poezie. E duminică, ce ai zice să bem cafeaua împreună? Te aştept la mine, sunt sigur că ştii drumul”. Şi astfel a fost o seară şi o dimineaţă: aceasta a fost a doua zi.
Luni de la prima oră, Claudia era în fierbere. Avea noi evenimente de tocat pentru protipendada urbei.
-Zi-mi.
-Ce să-ţi zic?
-Hai, că ştii la ce mă refer. Acum nu o să-mi mai poţi spune că mi se pare mie.
-Nu am ce să-ţi spun, Claudia. Nu e ceea ce crezi tu.
-Haide, ştii bine că eu cred întotdeauna lucruri corecte. Vrei să ghicesc singură?
-Nu.
Celularul Aurorei anunţă un sms. Deschise şi citi: „ne aparţinem, nu avem scăpare, iubito”. Şi tot aşa, aproape din oră în oră, Petre îi trimitea câte un sms, banal sau sofisticat, scria orice îi trecea prin minte la acea oră, asigurând-o pe Aurora că e acolo, că se gândeşte la ea, că nu va mai repeta greşeala din prima zi, când nu dăduse nici un semn de viaţă. Pentru Claudia nu puteau trece neobservate semnalele de pe mobilul Aurorei. Şi cum de la Aurora nu putea să scoată un cuvânt, curioasă şi cu tupeu, încercă să descifreze singură numele destinatarului, doar că prudentă, Aurora scrisese în dreptul lui Petre, simplu şi sugestiv: omul meu.
-Se pare că l-ai prins în laţ, ce i-ai făcut, cu ce l-ai înnebunit pe omul tău?
-Nimic, prostii!
-Prostii, prostii, dar ţine. Nu mi-l împrumuţi şi mie, măcar o dată, din curiozitate?
Aurora nu gustă deloc gluma, se făcu că nu aude. Oh, de ar şti Claudia cine este omul meu, îşi spunea, ar fi în stare să mă ardă pe rug. Cu femeia asta trebuie să fiu prevăzătoare. Nu trebuie să afle nimic, nimic, mai ales până ce între mine şi Petre nu se va decanta totul, până nu va fi ceva definitiv, căci acum nu ştiu nici eu ce şi cum va fi, şi nici el. Îl voi ruga să fie discret. Altfel nu voi mai avea zile bune niciodată în oraşul acesta, va trebui să-mi caut de muncă în altă parte. De ce, de ce tocmai mie trebuie să mi se întâmple asta? De ce nu-mi pot trăi iubirea în văzul lumii? Desigur, aşa va fi o vreme, până când se va obişnui şi Claudia cu ideea că a fost o aventură şi nimic mai mult. În definitiv, ce-şi imagina? Că Petre va rămâne încurcat cu ea cât timp? Era din start o relaţie eşuată, trebuia să îşi asume asta, este o femeie măritată, Petre un om liber, de ce l-ar fi acaparat numai pentru ea? Ar trebui să spună mersi că a fost cu el, fie şi o oră, o zi. Acum gata, ce mai vrea?
La mijlocul lui septembrie, Claudia o anunţă pe Aurora că va trebui să se ducă de îndată până la Bucureşti, la minister, cu nişte situaţii. Trebuia să rămână mai apoi şi la un instructaj de o săptămână, tot în Bucureşti. Nu că nu ar fi putut să se ducă ea, dar subalterna ei prinsese dintr-odată prea multă viaţă, fiinţa toată îi era prea evident învăluită într-un nimb strălucitor, şi cercul acesta luminos deranja. Aurora primi cu disperare vestea. Ştia prea bine că nu era decât o mică răbufnire a Claudiei, dar acuzaţia nu putea fi dovedită cu nimic şi nu găsi nici un motiv să stea acasă, lângă ochii, lângă vocea, lângă mângâierile, lângă toată fiinţa lui Petre. El o conduse în acea seară la gară, iar Aurora îi lăsă la despărţire în grijă broscuţa ei ţestoasă, cea de care se ataşase atât de tainic în primăvară şi care, se prea poate să îi fi adus şi norocul. În miezul nopţii se trezi cu un sms, semn că şi Petre fusese fermecat de talisman.

De când m-am născut printre oameni
a trecut aproape un veac
Aud cum pe spate
a început deja
pielea să se înfoaie
şi să devină pe zi ce trece
o carapace
tot mai greoaie.

După nici o oră, alt sms:

Am devenit o ţestoasă,
văd bine,
tăcută şi singura,
ce mestecă timpul
cu limba pendulei
în ritm sacadat.
Şi aşteptând Marea Plecare
depun în nisip la picioarele tale
un preţios ou de aur
nefecundat.

Poezia aceasta o urmări întreaga săptămână, de parcă Petre se metamorfozase el însuşi în oul de aur. Îi fu greu să stea în Bucureşti, zilele deveniră un adevărat infern, un timp în care trupul îi devenea un tot dureros de atâtea drumuri, spre deosebire de sufletul ei care parcă nici nu avea habar de astea, prefera să o aştepte acasă, în casa lui Petre, mai bine zis, lângă broscuţa magică.
În ultima zi, a ajuns în Gara de Nord obosită şi udă până la piele, pe o ploaie îndărătnică. În primul bistro s-a prăbuşit pe un scaun la una din mese şi a comandat o cafea şi o gustare. Se uita în oglinda de pe perete şi-i era greu să se recunoască. Uneori se întâmpla aşa, să uite de ea, sau mai bine zis să se nege. Asta îi era permis de obicei în vacanţe. Vacanţe în care îi plăcea să meargă singură şi să rupă orice legături cu lumea din care venea, regenerându-se din ea însăşi ca dintr-un cocon. Acum era ceva diferit, fără Petre al ei alături şi la adăpostul anonimatului pe care ţi-l dă un mare oraş, voia parcă să se pedepsească, şi din cea mai cochetă şi mai elegantă doamnă, îmbrăcată clasic, ciorapi fini, tocuri, machiată discret, cu manichiură impecabilă, mirosind întotdeauna a parfumuri de firmă, s-a transformat cu bună ştiinţă într-un golan: blugi, tricou lălâi, adidaşi, la gât gablonzuri kitsch gen „metalica” şi o şapcă zurlie trântită într-o claie de păr încâlcit. De parcă voia să-şi piardă urma, să nu o mai găsească nimeni, să nu o mai recunoască niciodată nenorocul.
Ajunsese prea devreme, dintr-o inconştientă dorinţă de a ajunge mai repede acasă. Trenul ei spre nordul Moldovei avea să plece peste două ore. Şi-a luat conştiincioasă biletul de călătorie de la agenţia gării şi s-a aşezat resemnată pe unul din scaunele de pe peron. O cuprinsese iarăşi un teribil dor, aproape dureros, de omul ei. Nicăieri nu putea fugi de Petre, el a fost cu ea pretutindeni, a fost cu ea şi acolo unde nu ar fi vrut să îl ia, zi de zi. Şi-a dat seama că nu mai era nici o scăpare, nu era nici un loc pe pământ unde să fugă de iubire şi nici nu voia asta.
Se simţea stingheră pe peron, printre străini. Şi-ar fi dorit, parcă, să se întâmple o minune, să clipească şi să se vadă dintr-o dată acasă. Lume fel de fel începea să se adune în aşteptarea trenului. Lângă ea poposi un tânăr prematur îmbătrânit. Asculta manele la un casetofon cu baterii foarte, foarte noi şi fuma ţigară după ţigară. În stânga, o doamnă mai în vârstă îşi prepara deasupra unei pungi din plastic nişte gustări ciudate din brânză de oi şi parizer pe care intenţiona să le mănânce în tren. S-a ridicat şi, cu valiza după ea, a luat-o agale pe peron în căutarea unui alt loc. Nu a fost chip. Exact la următoarea bancă liberă pe care tocmai poposise au început să vină, unul câte unul, parcă făcându-i în ciudă, comercianţi tuciurii, în şlapi şi pantaloni scurţi, înjurând de mama focului şi scuipând ori de câte ori li se părea că e necesar. Au găsit că locu-i bun şi au început să depoziteze lângă bancă tot felul de baloturi cu metraje chinezeşti şi tenişi de aceeaşi provenienţă.
S-a ridicat din nou, afundându-se tot mai departe pe peron şi, într-un sfârşit, a găsit neocupată, nici nu mai spera, chiar ultima bancă. Dincolo de ea începea câmpul cu bălăriile lui. S-a aşezat triumfătoare. Mirosea a pământ, a şine şi a piatră udată curând de ploaia toamnei, era acelaşi miros ca în studenţia ei când venea ades în capitală pentru câte un spectacol de excepţie. Stând acolo, de ea s-a apropiat un tânăr îmbrăcat în costum de vară, deschis la culoare, cu pantofi în ton şi un diplomat într-o mână, în cealaltă ţinea, preţios ochelarii de soare deveniţi inutili, dar de firmă.
-E liber?
-Desigur, a răspuns Aurora, răsuflând uşurată că e totuşi cineva cel puţin simpatic şi bine crescut. Căuta şi el, ca şi ea, acelaşi lucru, nimic mai mult decât să fugă de cei cu care se întâlnise şi ea ceva mai devreme.
S-a aşezat, şi-a scos un CD-player din geanta lui din piele şi nu părea să-l intereseze nimic altceva în afară de muzica de acolo, din căşti. La ce oare se gândeşte? La ce visează? E bine să fii tânăr!, îşi spuse în sine Aurora. Mă uit şi eu înspre cer, dar nu văd decât nişte nori scărmănaţi, ameninţători şi răsfiraţi cam peste tot. Nici o rază de soare pe nicăieri. Ce-i drept, nu-mi răsună în urechi nici un fel de muzică, deşi mi-aş fi dorit nespus ca tu să-mi fi lăsat ultima oară când ne-am văzut un CD cu muzica anilor noştri, să-mi ţină de cald în călătorie. Nu ai făcut-o pentru că ne-am promis să nu ne facem niciodată daruri. Oricum, nu întrupate în lemn, metal, atomi, molecule, sau orice alte particule. Noi doi aparţinem altor lumi, nu-i aşa?
-La linia 5 va fi tras trenul rapid …..ce va pleca la ora 12.35 în direcţia: Bucureşti- Ploieşti- Buzău-… şi a urmat un lung şir de oraşe pe care nu-l mai desluşea, ultimul fiind oraşul ei. Şi-a scos biletul din buzunar. Ultimul vagon. A urcat fără grabă, căutându-şi locul. Nu prea mulţi călători în tren. -E bine, gândea, aşa o să mă pot odihni, sunt 10 ore bune de mers, aşa-mi trebuie dacă am ales trenul şi drumuri în reconstrucţie!
S-a aşezat răbdătoare sperând că va fi singură în compartiment. Nu au trecut nici câteva minute şi întrară trei doamne însoţite de un tânăr. Erau rude sau cunoştinţe, doamnele erau cam de vârsta pensiei, iar tânărul părea fiul uneia din ele. Aşa s-a făcut că din cele 6 locuri nu mai rămăsese decât unul singur liber.
-Vor coborî la prima, desigur, şi voi rămâne singură, o să mă pot atunci întinde în voie şi poate voi trage şi un pui de somn, poate îmi voi schimba haina, ciorapii uzi, va fi bine, să nu disper!, se consolă singură Aurora.
-Unde mergeţi?, o întreabă una din doamne.
-La capăt de linie, răspunse.
-O, ce coincidenţă, şi noi la fel!
Nu a apucat să-şi înghită cu năduf dezamăgirea şi uşa compartimentului se deschise din nou. În uşă, tânărul în costum alb.
-Locul 43?
-Aici, zise una din pensionare. Mergeţi departe?
-Până la capăt de linie. Dumneavoastră?
-La fel.
Aurora s-a ridicat şi a ieşit pe culoarul vagonului. Nu mai avea aer, era dezamăgită peste măsură de situaţie. Nu mai era mult şi trenul trebuia să pornească dar, uimire, toate celelalte compartimente erau pur şi simplu goale! Nu şi-a venit să creadă, era ceva ce părea absurd: şase călători într-un întreg vagon, înghesuiţi conform locurilor înscrise pe biletele de călătorie într-un singur compartiment!
-Nu o să vă vină a crede: suntem singuri în tot vagonul!, remarcă ea sperând că ceilalţi se vor grăbi să plece în celelalte compertimente.
-Nu se poate aşa ceva! E ridicol!
-Ba se poate.
-Asta-i culmea! Vânzătoarea de la ghişeu nu s-a gândit?
-Credeţi că i-a păsat? Mergeţi şi vă convingeţi, dacă nu mă credeţi!
Tânărul în alb şi cea mai în vârstă dintre femei au ieşit să vadă cu ochii lor. Trenul începuse să prindă viteză, era clar: nu va mai urca nimeni şi erau singurii pasageri de acolo. Cei doi, după ce au inspectat vagonul, s-au oprit în dreptul geamului să mai stea de vorbă.
-Sunteţi student?
-Nu, dar am dat acum examen şi am picat.
-Cum de nu la Iaşi, nu era mai aproape? Unde aţi dat?
-La teatru. Regie. Am picat, ce să fac! Au fost doar zece locuri şi 80 de candidaţi. Eu am fost pe locul 18.
-Îmi pare rău, dar poate daţi în altă parte.
-Nu, doamnă, eu regie vreau să fac, asta îmi place. Amicii deja îmi spun Regizorul. Nu am de ce să mă grăbesc, am propria mea afacere, mă întreţin singur, nu e nici o grabă. Nu stau pe banii părinţilor.
Aurora trăgea cu urechea puţin contrariată, de parcă voia să ştie mai multe despre cum se fac regizorii regizori. Cei doi au intrat şi s-au aşezat pe locurile lor. Tânărul şi-a pus căştile pe urechi. Pensionarele au început o discuţie despre ceea ce cumpăraseră în Bucureşti. Se întorceau de la un botez, puţin nemulţumite de orele lungi de drum pe care trebuiau să le îndure. Atmosferă tipică de tren, unde oamenii fie că se cunosc, fie că nu, îşi împărtăşesc de toate. Simţea că va veni rândul ei să-şi spună povestea şi dacă nu o făcea de voie bună, atunci aveau cele trei pensionare vreme şi răbdare să o descoasă. Asta e legea nescrisă a călătoriilor cu trenul, nu erau excepţii, doar că ea nu voia decât să-şi întindă picioarele obosite, nimic mai mult. Şi poate un pui de somn, căci avea ochii roşii şi cearcăne adânci, ultima noapte o petrecuse învăţându-şi temele pentru testele de final de curs. S-a ridicat, şi-a scos din valiză prosopul, o pereche de şosete, o bluză, şi a purces în compartimentul vecin unde a tras perdeluţele şi, în tihnă, şi-a schimbat tricoul ud, şi-a pus ciorapi uscaţi şi, învelită cu prosopul destul de generos, a încercat să aţipească legănată de tren. De abia trecuse o oră, mai rămăseseră 9 până acasă. Adică oraşul în care trăia Petre. Era ruptă de oboseală dar pleoapele nu i se lipeau. Îi auzea pe cei de alături vorbind. Regizorul acaparase discuţia:
-E o mare porcărie ceea ce se întâmplă. Se fac fel de fel de nedreptăţi. Imaginaţi-vă: după mai multe teste şi probe, am intrat în finală 20 pentru cele 10 locuri. Şi nici nu mă gândeam că nu o să iau, e al doilea an când încerc. M-am pregătit foarte bine, credeţi-mă. Dar a luat un tip care nu a răspuns la un subiect. Imaginaţi-vă: trebuia să construim un scenariu după tipicul: un student în ultimul an la teologie întâlneşte o domnişoară în tren şi o cere în căsătorie. Şi tipul acela a zis în modul cel mai direct că nu poate să conceapă aşa ceva şi totuşi a luat în primii 10. Eu am făcut o poveste foarte dinamică şi cu final neaşteptat şi… asta-i în România, degeaba eşti bun dacă nu ai pile. Iar eu, vă spun sincer, nu am pile. Am talent, am fler, am energie, dar nu am pile!
-Şi de ce îţi place să faci actorie, ce e aşa interesant?
-Nu actorie, regie! E interesant: se câştigă bine.
La auzul vorbelor, Aurora a ciulit şi mai tare urechile. Ştia sigur că arta e un domeniu în care artistul e mereu în pierdere, dar tânărul susţinea sus şi tare, din surse sigure, că un regizor de mâna a doua într-un oraş şi la un teatru de mâna a doua câştigă 1000$ la un spectacol. A zâmbit amuzată de naivitatea Regizorului. Cine ştie ce o fi auzit el şi ce o fi înţeles de la alţii, ea era sigură că nu e aşa. Dar cum să frângi elanul cuiva care îşi doreşte atât de mult să fie regizor? Ca Petre Negrea. Ca Petre al ei!
-Oricum eu în oraş nu stau mai mult de unu, doi ani cel mult. Mai încerc şi la anul, nu mă las aşa de uşor. Dar tot nu rămân în nord, o să-mi găsesc ceva de făcut în Bucureşti. În Capitală e alt aer, se învârt alţi bani, lumea vede altfel viaţa decât în provincie. Nu o să stau cu prostimea toată viaţa. Mie îmi plac provocările. Niciodată nu ratez aşa ceva, întotdeauna ai de câştigat, chiar şi când pierzi.
Aurora, care a fugit de oraşele mari tocmai pentru că i s-a părut mai potrivită viaţa de tihnă provincială, a zâmbit iarăşi amuzată. Tânărul domn chiar începea să devină un personaj pe cinste: ca toţi de vârsta lui, noncomformist, crezându-se deştept ceva mai mult decât oricare altul, cu tupeu şi cu multă nonşalanţă, dar totuşi avea ceva greu de găsit la alţii de vârsta lui: ştia precis ce vrea, terminase liceul şi era independent financiar, era ceva. Vă reuşi în viaţă, poate că merită puţin ajutat, e un om de viitor. Singur spusese, îi plăceau provocările. Îi devenise simpatic dintr-o dată. Avea răbdare să converseze cu doamnele acelea şi le explica diferenţa de mentalitate dintre bucureşteni şi provinciali.
-Un bucureştean, dacă are 50 de lei, îi cheltuieşte şi a doua zi îşi pune capul la contribuţie să facă alţii. La noi în oraş, dacă ai 50 de lei, cheltui câte 5 lei pe zi, să-ţi ajungă cât mai mult şi să munceşti mai puţin. Uite, de exemplu eu am tocat într-o singură seară la Unirea 30 de milioane cu câţiva amici de la examen care au picat ca şi mine şi credeţi că e o problemă? Nu, nu, m-am simţit bine, mi-a plăcut să le zic: comandaţi ce vreţi, eu plătesc. Şi eşecurile trebuie sărbătorite. Acum sunt lefter, dar ce-i cu asta? Îmi pun capul la contribuţie şi mâine fac alţi bani.
-Dar cum faceţi aşa uşor banii, că uite, cu pensiile noastre aşa mici, am face şi noi.
-Ei, asta-i. E vorba de informaţie. Îţi pui capul la contribuţie şi nu se poate să nu meargă. Ai mei fac afaceri de după revoluţie, eu aveam 4 sau 5 ani şi m-am învăţat uşor. De fapt aşa am deschis eu ochii, în lumea afacerilor. Pentru mine e firesc să am bani munciţi de mine, să mi-i câştig singur.
-Bine, dar cum îi câştigaţi aşa uşor?
-Intermedieri, doamnă. Cumperi de aici şi vinzi dincolo. Ai informaţie, ai putere. Adică bani. Ai bani, ai putere. Adică informaţie.
Regizorul îşi continua pledoaria lui pentru nevoia de a se schimba mentalitatea în provincie. Îi plăcea să vorbească, să se audă, să epateze, acaparase discuţia. Oare era convins că va schimba viaţa pensionarelor? Cine ştie! Voia poate doar să-şi exerseze vocaţia de orator, căci avea aşa ceva cu siguranţă. De mai multă vreme, Aurora îi vedea pe cei tineri ca o masă compactă, destul de pragmatici şi fără preocupări intelectuale speciale, total dezinteresaţi de cultură, sau cu nasul în computere în cel mai bun caz, aşa, ca Tom. Oricum, în mintea ei nu încăpeau tineri precum Regizorul. De aceea nu putea adormi, voia să-şi studieze mai îndeaproape personajul. Un tânăr contemporan ei, din acelaşi oraş cu ea, pe lângă care ar fi trecut categorisindu-l mai mult ca sigur din generaţia hip-hop. Şi, dintr-o dată, îi veni o idee. Şi-a zis: aşa, ca tânărul acesta a fost odată şi Petre. Tânărul ăsta merită ceva mai mult. E un artist. E un boem. E altfel. Singur a spus că îi plac provocările vieţii. O să îl invit la joc, nu va refuza, va fi ceva unic pentru amândoi. Devenise subit curioasă să ştie ce gândeşte un tânăr ce se voia artist despre dânsa, o femeie pe care o vede întâia oară şi ce poveste poate născoci despre viaţa ei. Planul Aurorei de a-şi toca într-un fel orele lungi până acasă era perfect: fără să-l avertizeze cu nimic îi va propune să-i spună o poveste. Să-i dovedească talentul lui, imaginaţia şi desigur, îi va promite pentru asta o mare recompensă. Poate cea mai mare surpriză pe care a avut-o până acum. Se ridică înviorată în picioare şi intră în compartimentul alăturat, căutându-şi în bagaj pacheţelul cu mâncare cumpărat din bistro. Apoi, înainte de a ieşi, ca şi cum ar fi fost o inspiraţie de ultimă clipă, se uită spre Regizor şi-i zise:
-Tinere domn, vă provoc la o discuţie. Ce ziceţi? Mă găsiţi alături.
-Acum?
-Când doriţi dumneavoastră, avem drum lung până acasă.
-Bine.
A ieşit, apoi şi şi-a reluat locul care încă nici nu apucase să se răcească. A verificat în geantă, camera de filmat pe care o lua mai peste tot pe unde călătorea, era cu bateriile încărcate şi mai avea mai bine de jumătate de casetă liberă. Zâmbea deja gândindu-se la surpriza pe care i-o va face Regizorului. „Nu are cum să refuze, e un artist adevărat, vrea să facă spectacole, are imaginaţie, se laudă că acceptă orice i se oferă în viaţă. Va fi curios precum o pisică”. S-a uitat la ceas. Mai trecuse o oră. Afară vremea se limpezise, soarele de după-amiază era paşnic, împrăştia o lumină perfectă pentru o imagine impecabilă pentru camera ei digitală. Aşeză aparatul pe măsuţa compartimentului, uitându-se să vadă dacă va reuşi într-adevăr să surprindă ce-şi dorea atunci când va apăsa pe telecomandă, fără să dea de bănuit. Intuia unde se va aşeza Regizorul ca să discute, era locul perfect, va sta cu faţa spre orizontul unde urma să apună soarele. Îl aştepta să vină din clipă în clipă, dar el întârzia. Prefera dialogul cu pensionarele, dându-şi aere de bine cunoscător al mofturilor pe care le fac românii noştri. Aurora se trezi însă cu una din femei deschizând uşa:
-Ce bine de dumneavoastră, doamnă. Puteţi să staţi întinsă. Mie mi s-au umflat deja picioarele de la varice.
-Poftiţi şi dumneavoastră, este loc, de ce nu?
-Poate mai târziu. Ştiţi, am fost doar până la toaletă. E infectă!
A ieşit repede, lăsând uşa întredeschisă. Aurora îi auzea şi mai bine pe cei de alături conversând.
-Doamna de alături cred că vă aşteaptă, nu aţi mai fost să vedeţi ce doreşte. Stă întinsă pe canapele învelită cu prosopul.
-Nici nu o să mă duc. Cine se crede, mă rog? Nu aţi auzit cum a zis? Că mă provoacă la o discuţie. Cine se crede? Ce sunt eu? Sluga ei? Să-şi pună pofta în cui! Şi apoi v-aţi uitat cum arată, cu ce haine se îmbracă şi câţi ani are? Nu mă complic eu cu din astea, inculte şi grase.
-Aşa e, femeile nu mai au nici o ruşine în ziua de azi. Se dau la tineri fără nici o jenă.
-Mă vedeţi pe mine să am ceva de discutat cu doamna asta? Mă rog, doamnă e un fel elegant de a-i spune. Nu are verighetă, m-am uitat bine. Credeţi că nu ştiu ce vrea? Sorry, am alte gusturi, şi gagicele mele, scuzaţi-mă, 1,80, sunt fotomodele, 90-60-90, alta nu, poartă numai haine de firmă. Ştacheta mea e sus de tot. Nu ştiu ce şi-o fi imaginând cucoana despre mine, da nu a nimerit-o.
-Că bine zici, tinere!
-Aşa e, ştoarfe din astea bătrâne se gândesc numai la sex. S-o fi săturat să facă trotuarul prin Bucureşti, cine să mai ştie, m-a văzut mai bine îmbrăcat şi ce şi-a zis, că e rost aici de un număr. Să nu se plictisească, să nu-şi iasă din mână.
-Ha, ha , ha,… sau din… hi , hi , hi…
Discuţia continua şi Aurora încremenise contrariată de întorsătura neaşteptată pe care o luaseră lucrurile. De unde plecase? Nu voia decât să-i ofere Regizorului ceea ce-şi dorea: o întâmplare unică pentru el între monotonii provinciali proşti şi leneşi, şi o uşă deschisă în lumea în care râvnea atât de mult să intre. Dacă ar fi reuşit să se menţină acolo, doar de el depindea şi de nimeni altcineva. Voia să-l roage să-i povestească despre examenul lui la teatru în timp ce ea îl va fi filmat fără ştirea lui, ca un spion. Apoi i-ar fi arătat filmuleţul lui Petre, ca pe un trofeu, şi el ar fi ştiut ce să facă mai departe, de era sau nu ceva de capul tânărului. Voia poate doar să-l provoace să inventeze despre ea o piesă într-un singur act, sigură fiind că nu va ghici cine este, spre amuzamentul ei şi al lui Petre. Îl şi vedea luând-o de sub bărbie şi zâmbindu-i:
-Ştrengăriţo, iar te ţii de şotii! Îmi place tânărul ăsta. O să-l ajut măcar şi de dragul tău. Iar povestea lui despre tine e spusă cu talent şi umor.
Din păcate, el o inventase deja, fără talent şi fără pic de umor, grăbit ca orice tânăr, fără să-şi dea seama că Aurora era acolo şi asculta. Avea un gust amar şi pofta ei de joc se destrămase. Şi-a pus camera de filmat în geantă, a închis bine uşa, să nu mai audă nimic. Oricum se lăsa încetul cu încetul seara, lumina era prea firavă să mai poată surprinde pe casetă ceva bun. Şi lumină să fi fost de ajuns, ştia deja că nimic bun nu ar mai fi putut surprinde.
Încă o oră şi încă una, şi cu fiecare minut care trecea era din ce în ce mai aproape de casă. De omul drag ei. Se simţea aproape sugrumată de dorul ei imens de Petre, care o iubea aşa cum era ea: cu riduri, în tricou sau în rochie de seară, slabă sau grasă, odihnită sau frântă de oboseală, transpirată sau proaspăt ieşită de sub duş. Înţelegea foarte bine felul în care era iubită şi aproape că i se făcu frică.
Pensionara a intrat din nou, vedea în ochii ei o mustrare. Ea era femeia cinstită, gospodină, bunică, creştină până în ultima ei fibră, Aurora devenise pe nepusă masă femeia ce trebuia ucisă cu pietre.
-Pot să-mi întind şi eu, totuşi, puţin picioarele? Mă dor îngrozitor.
-Poftiţi, e loc destul, trebuia să rămâneţi de mai devreme, acum suntem ca şi acasă.
S-a aşezat pe bancheta alăturată, oarecum jenată că stă lângă o femeie uşoară, oarecum mulţumită că totuşi îşi întinde trupul obosit şi oasele ei măcinate de reumatism. Un timp nu a spus un cuvânt. Poate nu ştia cum să înceapă să o descoasă. O măcina o curiozitate morbidă, Aurora era singura din cei şase călători cu povestea nespusă. Plutea în aer dezamăgirea acelei femei că a pierdut o poveste şi drumul lor era spre final. Urmau să se despartă, nu se vor mai vedea niciodată. Aştepta deci, ca Aurora să spună ceva, orice ar fi fost bun pentru urechile ei curioase. Ea tăcea însă, nu avea de gând să se dezvinovăţească în faţa unei necunoscute de păcate imaginate răutăcios şi meschin.
-Acuşi ajungem, zise bătrâna.
-Da, mult a fost, puţin a rămas.
-Tânărul…
-Ce-i cu el?
-Nu aţi mai vorbit cu el.
-Nu. De ce?
-Păi… dumneavoastră l-aţi chemat să vină aici. Nu a mai urcat nimeni pe traseu. Tânărul v-ar fi ţinut de urât.
-Ştiu, nu a venit.
-Dar v-ar fi plăcut de el, nu-i aşa?
-Mai bine că nu a venit. Intenţionam să îl prezint unui foarte bun prieten, regizor şi scriitor. Prietenul meu este un om influent în lumea teatrului, credeţi-mă, nu glumesc, nu mă judecaţi după cum arăt. Voiam să-i dau tânărului şansa pe care şi-o dorea, să cunoască mai îndeaproape lumea artiştilor, dar nu voiam să fiţi martori la discuţia noastră, înţelegeţi? Ca să nu se simtă jenat băiatul. Lucrurile astea nu se discută în public. Am crezut că e un tânăr deosebit, dar se vede treaba că m-am înşelat. Nu merită atâta osteneală din partea mea. Am auzit tot ce a spus despre mine şi acum mă bucur că nu a mai venit. Ca să intri într-o lume a elitelor nu poţi oricum. Trebuie să ai ceva, un al şaselea simţ, să visezi, să ai curaj, să explorezi şi, mai ales, să vezi oamenii dincolo de haine şi de cuvinte. Mai pe scurt, nu cred că merită altceva decât ceea ce are acum şi nici nu mă mai mir că nu a luat acel examen. Profesorii au avut fler. Iar dacă e aşa cum spune el, că nu a avut pile, atunci nu va şti niciodată că ar fi putut să le aibă. Iar şansa nu cred că vine de prea multe ori.
Pensionara sări ca arsă de pe locul ei confortabil, parcă pisase cineva sticlă acolo, sub ea. A ieşit pe culoarul vagonului şi a deschis fereastra. A rămas nemişcată câteva momente, cuprinsă parcă de o lipsă acută de aer. Apoi a intrat în compartimentul Regizorului. A povestit imediat totul şi de atunci nu s-au mai auzit altceva până acasă decât zgomotul roţilor pe şine care îşi măcinau conştiincios drumul lor, ca nişte pietre de moară. Apoi trenul s-a oprit definitiv în ultima staţie, în gara cu miros de ulei ars şi în oraşul cu miros de frunze îngălbenite, unde Petre nu dormea, deşi trecuse de miezul nopţii. Ieşise să o aştepte, prezent acolo de mult, de veghe, credincios. Aurora îi sări în braţe, fericită că este iubită aşa, întreagă, cu cearcăne, cu dureri de spate, cu părul încâlcit sub şapcă, cu tălpile umflate în nişte adidaşi umezi şi murdari, cu pielea mirosind a canapea de tren, a praf şi a nesomn. Ştia că este iubită aşa, cu gândurile ei confuze, cu visurile ei ridicole şi cu sufletul ei învolburat.
Au rămas îmbrăţişaţi, el sprijinind-o, căci picioarele Aurorei parcă atunci învăţau să meargă prima dată. Petre puse geamantanul în portbagajul Fordului. Cu coada ochiului, Aurora îl zări o clipă pe Regizor, ca o stană de piatră rămas pe peronul gării, privindu-i descumpănit pe cei doi, în maşina ce dispărea în noapte. Avea privirea unui copil ce stă cu nasul lipit de vitrina frumos aranjată a unui magazin ce tocmai şi-a închis porţile. Drumul acesta cu trenul a fost drumul lui spre maturitate. Aşa îmi place să cred, dar nu voi fi niciodată sigură, gândi Aurora, lăsându-şi capul pe umărul lui Petre.

Aurora îşi trăia prudent emoţiile în prezenţa Claudiei. Îl rugase pe Petre să nici nu o mai sune la serviciu, iar el păru chiar mulţumit de asta, se pare că începuse să îi cunoască şi el destul de bine prietena. Din prudenţă, amândoi evitau subiectul, nu voiau să o amestece deloc pe Claudia între ei. Preferau să iasă în pădurile din împrejurimile oraşului şi să stea tolăniţi sub soarele domol al toamnei care parcă se regenerase din ea însăşi după ploile din septembrie. Păreau fericiţi, mulţumiţi cu ceea ce are fiecare, împăcaţi cu destinele lor ciudate. Ea cu capul pe umărul lui, el mângâindu-i fruntea şi lobul urechii, recitând din memorie orice îi trecea atunci prin minte. Uneori, rămâneau în casă după-amieze întregi, depănau amintiri, povesteau de peste zi şi se iubeau. Se iubeau mult. Când ploua, lui Petre îi plăcea să conducă pur şi simplu, fără o ţintă anume. Conducea prin ploaie, fără să se uite la indicatoarele de pe drum şi nici la kilometraj. Atunci se simţea inspirat. Tăceau amândoi, ascultau casetofonul, se uitau la câmp şi la cer şi miroseau ploaia.
Descoperiseră mai apoi o pizzerie retrasă, de cartier. Negrea avea grijă să telefoneze patronului, unul din amicii săi, Ţuchi, să reţină separeul. Asta în cazul în care li se făcea foame şi frigiderul era gol ori simţeau pur şi simplu nevoia să iasă seara din casă. Petre îi dădu cheile şi Aurora urca adesea în garsoniera lui, la etajul trei, a unui bloc cu şapte etaje. Deretica şi îl aştepta să vină acasă de parcă îşi luase în serios rolul de soţie iar Petre nu părea deloc încurcat de noua întorsătură a vieţii lui. Se simţeau bine împreună acolo, în garsoniera lui cu puţin mobilier: o bibliotecă ce ocupa doi pereţi întregi înglobând în ea şi biroul calculatorului şi o canapea extensibilă. Aici făceau dragoste rostind cuvinte în şoaptă, parcă să nu sperie duhul iubirii, să nu-i audă personajele din cărţile împrăştiate peste tot sau din fotografiile de pe pereţi. Apoi, după ce o ţinea un timp pe pieptul lui, trecându-şi degetele prin părul ei mirosind a migdale, incredibil de mătăsos, Petre simţea acut nevoia să iasă la aer, să colinde singur pe străzi. Îl cuprindea o mică nebunie, avea dintr-o dată nevoie de spaţiu, de stradă, de oameni necunoscuţi în jur. Aurora îl aştepta cuminte, ştia că oricum se va întoarce, măcar şi pentru că acolo era, în definitiv, casa lui. Aurora învăţase că trebuie să se obişnuiască cu asta, nu mai încerca angoasele pe care i le dăduse în prima noapte plecarea bruscă a lui Petre de lângă ea. Nu înţelegea de ce e aşa, de ce nu adoarme, de ce nu se apucă de fumat. Accepta însă, fără nici un cuvânt de reproş, Petre îi dăruia atât de mult, încât acest mic moft i-l putea tolera fără reproşuri. Petre nu era genul de om pe care să îl schimbi. Aurora îşi dădea seama că e mult până ce vor fi cu adevărat împreună, îşi dădea seama că e doar un timp în care amândoi traversau un hotar, iubirea lor nu va putea înlocui comuniunea dintre ei. Oricât ar fi fost ea de mare, mai erau necesare o mulţime de alte ingrediente până când toate vor fi legate între ei doi. Dar înţelegea că au vreme să aştepte şi era dispusă să facă până atunci o mulţime de concesii. Pentru că Petre, îl acceptai aşa cum e sau îl pierdeai. Iar Aurora era, dintr-o dată şi neaşteptat pentru ea, fericită. Paşii ei nu călcau pe stradă, îi crescură aripile de odinioară, cele cu pene albe şi moi, acum zbura şi nu se temea decât de un singur lucru: ca nu cumva să sune ceasul deşteptător şi ea să se trezească singură şi pustiită din cel mai real şi mai frumos vis. Iar Petre avea, cum spuneau unii, un timp de har. Scria, cum nu mai scrisese decât în tinereţe, dar acum mult mai matur şi mai împlinit. Reuşise să adune poezii cât pentru un nou volum. Avea să îl intituleze poate Iluzionista Babette. Aşa o tachina uneori, Babette, iar Aurora se simţea atunci într-o intimitate plăcută legată de cel ce o botezase numai pentru el aşa. Era secretul lor. Erau Babette şi omul ei. Amândoi construiau, fiecare în parte, un ceva nou pentru sine, pentru celălalt. Era un început încă fragil pentru ei, învelit într-o pieliţă subţire şi vulnerabilă şi de aceea se purtau cu grijă, nedorindu-şi nici unul să rănească imprudent această fiinţă nouă, delicată, preţioasă pentru amândoi în egală măsură şi care îi împlinea.
Apoi, de parcă niciodată viaţa Aurorei nu putea face nici măcar acum o excepţie, cât de mică, ceva avea să o tulbure din nou. Ceva precum un cutremur devastator îi dădu toată viaţa peste cap şi îi întoarse pe dos toată tihna alături de Petre. Era o scrisoare de la Tom.

„Dragă mamă. Îţi scrie băiatul tău, Tom. Ştiu că nu o să-l înţelegi acum, dar poate într-o zi, cine ştie. Dacă ar fi fost să-ţi cer voie, ştiu că nu m-ai fi lăsat, şi atunci aş fi fost în cumplită cumpănă, să te ascult sau să îmi urmez calea. Am preferat să îţi scriu după ce totul s-a înfăptuit şi drum înapoi nu mai am. Dragă mamă, în viaţa mea s-a petrecut un eveniment foarte important. Ştiu că nu le-ai avut niciodată cu Dumnezeu, dar cu toate astea, presimt că te va afecta într-un fel sau altul ce-ţi voi scrie. Sunt acum membru în biserica luterană din Kortrinjk, am primit botezul lor. Ştiu că nu poţi înţelege de ce am făcut asta, vreau doar să ştii că eu mă simt împlinit în decizia pe care am luat-o, nu am nici un regret. Dacă nu vei voi să mă ierţi, o să înţeleg. Eu mi-am făcut datoria de fiu şi ţi-am scris aceasta, nu sunt lucruri cu care să glumesc, de care să-mi fie ruşine sau pe care să ţi le ascund. Vreau să ştii că te iubesc nespus, dragă mamă. Aş prefera să nu-mi răspunzi imediat. Presimt că vei fi tulburată din rădăcini, de bunici nici nu mai vorbesc. Dar nu am găsit nici o modalitate de a te pregăti încetul cu încetul, într-un fel sau altul, lucrurile astea trebuie tăiate dintr-o singură bucată. Înţeleg, deci, dacă vei avea nevoie de timpul tău ca să îmi poţi scrie. Eu o să continui să aştept în fiecare zi un semn de la tine. Am mare încredere că Dumnezeu ne va da la amândoi destulă înţelepciune şi va face în aşa fel încât noi doi să nu ne despărţim din cauza Lui. Al tău, Tom.”

Aurora citi, reciti şi în cele din urmă listă scrisoarea, aşa, poate, pusă pe hârtie, să o înţeleagă mai bine. Ceea ce-i scrisese Tom nu era o glumă. Nici Tom nu mai era dintr-o dată Tom. Ce se întâmplase, cum de nu a ştiut până acum nimic? Erau roadele pe care ea, ca mamă, le culegea în urma unui fiu pe care a tot uitat să-l ducă la biserică. Iar acum tot pe el să dea vina? Cu cine să vorbească, unde să se ducă?
La bunici, în nici un caz. Mama ar face infarct. Ar da-o şi pe ea afară din casă, aşa ruşine nu s-a pomenit de când e neamul lor. Până mai ieri avea şi ea conştiinţa încărcată, nici azi nu i-a povestit mamei de drumurile ei la baba Floarea şi pe la ghicitoarea în stele, acum Tom s-a dezis de tradiţia familiei. Încotro neamul lor, încotro?
Să-i ceară un sfat Claudiei? Care se ducea la biserică de două ori pe an? Ar fi fost în stare să ridice prima piatra împotriva ei. Ar fi găsit imediat cu ce să o umilească. Nici vorbă de aşa ceva. Pentru Claudia nu ar fi însemnat mai mult decât un nou subiect de bârfă. Ar fi ştiut în mai puţin de 24 de ore tot oraşul. Şi, probabil şi-ar fi început tirada sub auspiciul compasiunii: „Vai, dragă, ai aflat ce necaz pe capul Aurorei, draga de ea, nu merita, câte sacrificii a făcut ea pentru băiatul ei şi acum…!” Nu putea înfrunta asta. S-ar fi simţit arătată cu degetul pe stradă.
Cu Petre să vorbească? Abia erau împreună de puţin timp şi deja să-l tulbure cu problemele ei?
-Ce ai? Eşti îngândurată. Îmi ascunzi ceva?
O clipă Aurora tăcu, neştiind dacă să-i spună adevărul sau să deraieze făgaşul conversaţiei spre altceva.
-Depresia de toamnă, răspunse.
-Parcă depresiile sunt de iarnă, ori mă înşel?
-Nu ştiu. Vreau o pauză. Mi-ar plăcea să facem piaţa împreună, să gătim ceva bun, nu ştiu, vreau să facem ceva domestic. O ciorbă de legume.
-Nu mă pricep la astea. Nu m-am priceput niciodată. Ştii, draga mea, dacă vrei să facem ceva domestic, mă tot întreb de ce nu m-ai mai invitat până acum la tine acasă, tu ai o bucătărie mult mai bine utilată. Oare ai secrete şi mie nu-mi spui? Ai acolo un alt iubit?
-Nu, ce-ţi veni!
-Ai ceva şi tu nu-mi spui ce. Ai ceva, Aurora, ai ceva pe suflet…
-Bine, am doar o bănuială şi am evitat subiectul.
-Spune. Ascult. Sunt cât se poate de raţional. Nu vreau secrete între noi.
-Ştiu asta. Tu şi Claudia aţi fost împreună nu de mult, am sau nu dreptate?
-Nimic serios, te asigur. Mai mult ea a tras de mine, crede-mă. Din partea mea nu a fost nimic.
-Nimicul acela s-a petrecut în apartamentul meu. Este sau nu adevărat?
-E adevărat, am sperat că nu vei afla niciodată. Atunci, în prima noastră noapte, am realizat că mai fusesem în acea casă, dar nu puteam să-ţi spun nimic.
-Asta este. Acum, ce-i făcut, e făcut, în patul meu vom fi trei. Îmi pare rău că a ieşit aşa.
-Da, înţeleg…
-Şi eu am partea mea de vină. De unde era să ştiu, să ştii… Poate un timp ar fi bine să evităm subiectul.
-Nu am bănuit nici o clipă că acela era apartamentul tău. Ce să spun? Că îmi pare rău? Aş fi ipocrit. M-am dus acolo singur, am ştiut că nu e casa ei. Vrei să discutăm altădată?
-Aş prefera să nu mai discutăm niciodată. Nu e nimic de explicat.
-Aşa este. Nu e nimic de explicat.
Acum, că cel puţin ştia cum stau lucrurile, că reuşise să-şi clarifice cinstit şi sincer relaţia dintre Petre şi Claudia, Aurorei îi era mai bine. Reuşise să scape de îndoielile şi frământările ce o urmăriseră de câteva luni. Ar fi putut să fie mulţumită. Dar niciodată în viaţa ei fericirea nu a venit la pachet decât cu bonus mai mic sau mai mare de suferinţă. Unde, unde greşise şi când? Era ruptă în două între femeia din ea, dornică de iubirea unui bărbat şi mama care îşi asumase o răspundere odată cu naşterea fiului ei. Dar cu Petre ce ar fi putut discuta? Cu ce ar fi putut să o ajute? Era, ca mai întotdeauna în viaţa ei, iarăşi, singură şi responsabilă de decizii.
Tom a plecat într-o altă ţară, să trăiască mai bine, să respire alt aer, dar niciodată nu şi-a imaginat că atât de repede se va converti şi la religia acelor oameni. Religie, religare, relegarea unei legături, îi veni în minte etimologia cuvântului. De ce o fi trebuind să relegăm? Pentru că ai fost legat, iar apoi dezlegat, nu-i aşa? Dacă Adam nu ar fi dezlegat niciodată aceste legături, cât de bine şi de simplu ar fi fost să trăim azi! Tom, niciodată prea mult interesat de Dumnezeu. De ce o făcuse, de ce nu scrisese nici un cuvânt despre asta până atunci? Oare îl obligaseră cei de acolo? Auzise poveşti verzi şi uscate despre cum sunt ademeniţi tinerii cu tot felul de avantaje ca să intre în biserici din astea suspecte. Şi iarăşi nopţile Aurorei deveniseră un infern.
Căută pe internet. Ce-i drept, nu găseai biserici ortodoxe pe acolo. Să fi vrut, şi Tom nu ar fi avut unde să intre să aprindă o lumânare. În ţările nordice, în Germania şi Benelux, biserica luterană era majoritară. Asta să fi fost explicaţia? Dar Tom nu se ducea la biserică decât de Înviere. Şi atunci? Ce s-o fi petrecând oare în mintea lui de a făcut asta? Serena? Prietena lui l-a dus la acea biserică, asta trebuie să fi fost. Era un ceva necesar dacă amândoi se gândeau la căsătorie. Şi, de ce nu a trecut ea la religia lui? Cu siguranţă, aşa cum există instinctul matern, există instinctul de soacră în orice mamă de băiat. Aurora experimenta întâia oară acest dat, de soacră neputincioasă în faţa unei nurori necunoscute dar care îi domină întru totul fiul. Unde, cum, de ce a făcut Tom al ei asta? O să se ducă la părintele Davidescu. El era consilier pe probleme de culte în cadrul inspectoratului. Se cunoşteau bine. La el o să găsească mai multe răspunsuri şi cel mai competent sfat. Trebuie să-şi găsească explicaţii şi mai ales liniştea. Îl găsi la Protopopiat. Îmbrăcat în sutană, cu o servietă imensă din piele, de care probabil se despărţea numai în somn, o invită într-una din încăperi, fiind sigur că Aurora îl căuta, ca de obicei, în probleme de serviciu.
-Cu ce pot fi de folos?
-E o problemă personală şi nu am ştiut cui să cer un sfat. Dar e confidenţial, se poate? Aveţi un moment liber?
-Nici nu trebuia să pomeniţi de aşa ceva. Ce s-a întâmplat?
Ea îi întinse scrisoarea de la Tom. Preotul îşi puse ochelarii şi citi. Acum se uita la Aurora şi nu ştia cu ce anume să înceapă. Femeia din faţa lui era o femeie citită, respectabilă, cunoştea probabil destul de multe lucruri, nu dorea să audă din partea lui o predică, aşa că preferă să fie el cel întrebat.
-Ce e cu biserica asta, luterană?
-Acum, că veni vorba, desigur, nu ştiu în ce calitate mă întrebaţi. Consultant în probleme de culte sau cea de preot ortodox?
-În ambele, dacă e posibil.
-Asta nu e tocmai uşor. Ca şi consultant, ar trebui să fiu echidistant. Ca preot ortodox am însă datoria să vă spun că băiatul dumneavoastră a săvârşit un mare păcat. Mă doare că vă spun, dar să te dezici de religia în care te-ai născut, de cruce, de icoane, de Maica Domnului, e un mare păcat. Şi apoi, scrie şi în Scriptură, există un singur botez. Şi a fost deja botezat. Sau mă înşel?
-A fost botezat, ca toţi copiii.
-Vedeţi, plecarea asta a tinerilor noştri în lumea largă aduce nu numai bucurii, cât mai degrabă necazuri, la unele nici nu ne gândim.
-Şi biserica asta, există în oraşul nostru una, să merg şi eu acolo, să văd cu ochii mei…
-În oraşul nostru nu este. În Ardeal sunt o mulţime. Dacă aveţi un duhovnic, el va şi spus, desigur, că nu aveţi voie să intraţi într-o astfel de biserică.
-Nu înţeleg. Merg doar să văd cum este acolo, nimic altceva.
-O să primiţi un canon greu, vă avertizez. Nu aveţi ce discuta cu ei, să citiţi din cărţile lor ori să staţi la masă cu ei, iar să întraţi într-o biserică de-a lor este o erezie.
-Tot nu înţeleg. E o biserică interzisă?
-Nu, nu pot să spun asta. Face parte din grupul bisericilor admise şi recunoscute în ţara noastră.
-Adică e asemănătoare cu bisericile pocăiţilor, vreţi să spuneţi?
-Chiar aşa, doamnă. Biserici evanghelice, reformate, protestante, despre asta e vorba.
-Trebuie să vă mărturisesc, sunt o ignorantă. În toată viaţa mea nu am intrat decât în biserica noastră, ortodoxă. Şi acum sunt pur şi simplu speriată şi răvăşită de ceea ce mi-a scris Tom. Nu am bănuit nimic nici o clipă. Totuşi, nu am unde să mă duc, de unde să primesc un sfat. Spuneţi că nu am ce căuta acolo la ei. Ce să fac acum?
-Nu ştiu. Va trebui să vorbiţi cu băiatul şi să-l convingeţi să se spovedească şi să se întoarcă la adevărata credinţă. Ortodoxia este adevărata credinţă.
-Dar, părinte, cum pot să îi dau un sfat în necunoştinţă de cauză? Tom e la trei mii de kilometri distanţă şi nu ştiu nimic despre biserica asta unde se roagă el.
-Toate sunt la fel, ascultaţi ce vă spun eu. Toate destramă unitatea spirituală a creştinătăţii. Dar, fie ca fac apel la calomnie, fie că practică prozelitismul, formaţiile sectare dau dovadă de aversi¬une şi agresivitate şi intră în conflict direct cu iubirea ca valoare supremă a creştinismu¬lui şi reprezintă o negare a Evangheliei.
-Şi atunci, de ce nu se iau măsuri, să fie scoase în afara legii?
-Nu este permis, intrarea asta în Europa e unul din impedimente. Trebuie să avem toleranţă de toate felurile.
-Explicaţi-mi mai pe înţelesul meu, părinte. Vreau să cunosc mai multe, altfel nu ştiu cum să îl fac pe Tom să se răzgândească. Cum să îl conving că a greşit?
-Sunt multe de spus.
-Eu ascult. Nicicând nu am fost mai interesată de acest subiect ca acum, când mi s-a întâmplat tocmai mie aşa o ruşine. Cu ce sunt ei diferiţi de noi?
-Hristos este înţeles de ei mai mult ca om decât ca Dumnezeu, El încetează de a mai fi considerat ca Mântuitor al întregului cosmos şi se transformă într-un palid Mântuitor personal al fiecăruia. Bisericile evanghelice, eu le spun la toate secte, căci asta şi sunt, şi pentru noi şi pentru catolici, nişte răzvrătiţi, înfăţişează lumea noastră ca pro¬fund alterată de păcat. Pe de alta parte, în concepţia lor, mântuirea are caracter individua¬l. Ei transformă creştinismul într-un autentic super-market religios, în care fiecare îşi alege produsul preferat, ce să mai lungesc vorba!
-Dar Tom este un om matur, cu picioarele pe pământ, informatician, cum de nu a realizat în ce se bagă?
-Liderii lor religioşi recurg la o adevărată spălare a creierului menită să anuleze personalitatea adepţilor şi să-i transforme în instrumente care execută orbeşte ordinele.
-Dar e îngrozitor ce spuneţi.
-Pocăitul îşi pierde capacitatea de a gândi şi a trăi independent. Uneori devine incapabil chiar de a-şi gestiona propriul buget.
-Asta explică de ce…
-De ce… ce?
-De ce nu mi-a mai trimis Tom nici un ban în ultima vreme.
-Vedeţi? Înţelegeţi acum că nu mint? Ritualurile, jurămintele, secretul şi iniţierea gradată, întăresc această posesiune şi dependenţă totală a adepţilor de liderii lor religioşi, până la anularea capacităţi lor creative şi într-un final la moartea lor spirituală. Fac paradă de preţuirea pe care o atribuie Sfintei Scripturi şi acuză Biserica Ortodoxă că ţine seama mai mult de tradiţie. În realitate, sectele au o atitudine extrem de duplicitară faţă de Biblie. Se mărginesc să invoce în sprijinul pro¬priei lor doctrine anumite texte din Scriptură şi fac abstracţie de alte texte. Ţin seama mai mult de Vechiul Testament, fiindcă acolo se vorbeşte despre poporul ales şi caută să bage în cap credincioşilor că fac parte din tagma celor aleşi de Dumnezeu spre mântuirea veşnică.
-Dar ce l-a făcut oare pe Tom să ia o astfel de decizie radicală, tocmai pe el, pe care problemele de religie nu îl prea interesau?
-Bisericile astea noi, apărute după aşa zisa reformă a lui Luther, pe la 1500, îşi recrutează adepţii din rândul celor ce caută o apartenenţă, stare de comuniune, ca reacţie împotriva unei societăţi depersonalizate, cum este cea occidentală. Este adevărat că societatea în care şi noi trăim astăzi tinde să scufunde omul în singurătate, este o societate animată de dorinţe după profit material. Într-o astfel de situaţie, bisericile reformate îi oferă individului senti¬mentul apartenenţei la grup care reprezintă un răspuns la însingurarea care îl confruntă din punct de vedere social. Dar tot atât de adevărat este că ele nu pot oferi cadrul unei comuniuni autentice. Individul este supus în cadrul sectei unui proces de depersonalizare, cu scopul de a-l transforma în instrument docil. Exista secte care cultiva în rândul adepţilor ura faţă de proprii lor părinţi, din dorinţa de a-i face să devină total dependenţi de conducătorii sectei. Sunt extrem de numeroase cazurile în care părinţi mi s-au plâns de metodele folosite de sectanţi pentru a-i înstrăina de propria lor familie. Sentimentul de apartenenţă şi comuniune este o simplă iluzie care ascunde trista realitate a manipulării omului pentru profituri personale, pentru pofta de dominaţie şi exploatare.
-Deci ruptura pe care eu o simt acum atât de real şi de dureros, nu e doar în imaginaţia mea.
-Îmi pare rău, dar acesta este adevărul.
-Dar de ce s-a grăbit? Am sentimentul că a făcut ceva ce nu-i stă în fire, forţat de alţii. A fost păcălit pur şi simplu.
-Sunt convins de asta. Bisericile reformate reuşesc să ademenească incredibil de repede adepţii prin faptul că răspund la nevoia acestora de a obţine răspunsuri precise, factori de siguranţă, într-o lume aflată în schimbare rapidă, în care tradiţiile par demodate, anacronice. Învăţătura de credinţă creştină a fost profund devalorizată, a fost amputată de adevăruri fundamentale, fără de care nu poate exista o religie, cum ar fi preoţia, jertfa sau tradiţia.
-Undeva mă simt şi eu vinovată. Mă credeţi sau nu, în materie de credinţă a fost o mare lacună în educaţia lui Tom. Spiritul acesta vine oricum odată cu înaintarea în vârstă, aşa mă aşteptam şi la el să vină. Am lăsat pe alţii să se ocupe de asta şi acum culeg roadele. S-a dus unde a crezut că e mai bine. Nu ştiu ce a găsit el acolo, dar îmi cunosc bine fiul, nu este un exaltat, mai degrabă aş spune că este exagerat de chiţibuşar şi cârcotaş. Ce să-l fi atras acolo?
-Ceea ce oferă bisericile răsăritene adepţilor lor, în marea lor majoritate ignoranţi în materie de adevăr şi doctrină creştină, este siguranţa cu care aşa-zişii profeţi îşi expun propriile lor născociri religioase în faţa ascultătorilor. Acum îi aud şi pe la noi, pe unele posturi de televiziune, de radio, făcând evanghelizări şi debitându-şi cu convingere inepţiile. Siguranţa pe care o oferă ei nu este nimic altceva decât o revărsare de fanatisme care se transmit adepţilor, pentru ca şi aceştia să devină, la rândul lor, agresivi şi fanatici. Poate că ei predică iubirea de Dumnezeu şi aproape, dar predica despre iubire rămâne o abstracţie care nu poate coborî în viaţa de toate zilele a credinciosului, nu poate deveni o realitate.
-Tom e singur în locul acela. Nici măcar nu a avut cu cine se sfătui.
-Şi acesta poate fi un alt motiv pentru care bisericile reformate par să aibă succes în societatea contemporană. Ele oferă cadrul unei recunoaşteri sociale, de participare şi angajare activă, prezentă în special în straturile defavorizate ale societăţii. Poate că asta îi lipsea acolo băiatului dumneavoastră. Nimeni nu poate contesta că fiecare adept are posibilitatea să se afirme printr-o activitate particulară. De cele mai multe ori devin însă simple instru¬mente puse în slujba liderului, şi nu al lui Hristos. Gândiţi-vă la toate astea.
-Dumneavoastră vă imaginaţi că mai pot avea linişte? Am un subiect, şi încă unul dureros de gândire. Aş vrea nespus să mă pot limpezi. Nu mai am tihnă, nu mai am somn, viaţa mea s-a schimbat incredibil de mult.
-Treceţi pe la parohia mea, chiar dacă nu sunt acolo, lăsaţi nişte acatiste şi o să mă rog pentru liniştea dumneavoastră şi pentru Tom. Altfel, nu ştiu cum să vă ajut. Dumnezeu e mare, trebuie să aveţi speranţă.
Aurora îşi luă rămas bun şi ieşi în stradă cu spaime şi nelinişti nedesluşite nici măcar ei. Ceva o speriase, dar nu înţelegea ce anume şi de ce. În definitiv, nici ea nu fusese o fanatică în materie de credinţă. Religia nu era ceva la care să se fi gândit prea mult, părea un ceva colateral, oarecum demodat şi întotdeauna de lăsat pentru mai târziu şi dintr-o dată toate astea deveneau atât de importante. Ce anume o definea pe ea ca fiind ortodoxă? Nu mare lucru. Se numea aşa în virtutea unei tradiţii sau poate numai din simplul motiv că nu îşi afirma o credinţă anume. Iar acum de ce se revoltase într-atât? De ce? Doar pentru că Tom luase o decizie şi nu-i ceruse părerea? Doar pentru că Tom a simţit înaintea ei nevoia de a-şi găsi drumul lui spiritual? Doar pentru că era diferit de cum se obişnuia din generaţie în generaţie? Copilul ei s-a pocăit, deci. Cuvântul acesta îi suna atât de nefiresc în urechi. Tom s-a pocăit, repeta ea. Asta însemna că acum era şi el un rătăcit, doar că, spre deosebire de ea, cel puţin avea un nume. Dar ce păcate mari o fi având Tom? De ce să se fi pocăit? Pocăinţă însemnă schimbarea minţii, îşi aduse aminte ca prin vis de etimologia cuvântului. Mesteca aceste gânduri şi liniştea ei se risipise văzând cu ochii. Trebuia să vorbească cu Tom, asta ar fi fost cel mai bine, dar la telefon nu se putea. Tom nu făcuse doar o mică năzbâtie, nu spărsese un geam. O urecheală zdravănă nu ar fi rezolvat problema. Apoi, Aurora înţelesese prea bine că e un subiect atât de delicat încât, o clipă de gestionare proastă, ar fi putut însemna ruptura definitivă de Tom. Trebuia să rămână raţională. Între un Tom sturlubatec, iresponsabil şi ateu, şi unul care se închina lui Dumnezeu, fie şi într-o altă biserică decât neamul ei, era clar că îl prefera pe cel de al doilea. Poate că avea timp să accepte, poate că trebuia doar să cunoască mai multe. Angoasele ei veneau din necunoscut. Preotul Davidescu îi spusese un punct de vedere. Destul de drastic şi fără menajamente. Punctul lui de vedere. Era normal să îşi apere credinţa. Dar, în lumea asta mare, de ce milioane de oameni au ales altceva decât ortodoxia? De ce, când există deja ceva ajuns la desăvârşire, sunt în lume milioane de catolici, reformaţi, musulmani, budişti, taoişti? Suntem cu toţii chiar aşa, o specie de imbecili şi inculţi, uşor de manipulat? În nici un caz Tom nu era aşa. Trebuia să meargă mai departe, căci răspunsurile pe care le aflase nu o mulţumeau. Aşa că se hotărî să meargă la una din bisericile evanghelice din oraş. În ciuda restricţiei pe care tocmai o primise, curiozitatea şi durerea ei de mamă erau mai puternice decât aceasta. Doar aşa putea să scape de îndoieli, de frică, de ruşine. Trebuia să se convingă cu ochii şi cu urechile ei. În duminica următoare, îi spuse lui Petre că nu se pot vedea.
-De ce?
-Trec pe la ai mei, vom lua masa împreună, trebuie să mai vorbesc şi cu ei, sunt bătrâni, prea i-am neglijat în ultimul timp, ştii bine de ce.
Spre prânz comandă un taxi şi ceru şoferului să o ducă la o biserică de pocăiţi.
-La care din ele? Penticostală, baptistă, creştini după Evanghelie?
-La cea mai mare, dori ea.
Bărbatul de la volan o privi ca pe o ciudăţenie, dar o duse unde ceruse, pe una din străzile de la periferia oraşului. Găsi cu greu loc de parcare, printre un lung şir de maşini, în faţa unei clădiri frumoase, înalte, cu intrare sub formă de boltă, de o parte şi de alta străjuită de arbuşti ornamentali şi de spaţii verzi, impecabil îngrijite.
-4 lei face. Aşteptaţi probabil pe cineva?
-Nu. Vreau să particip la slujbă.
-Dar slujba tocmai se va termina. E aproape 12.
-Mă descurc, lăsaţi.
Plăti şi coborî, îndreptându-se pe aleea ce ducea spre intrarea impunătoare. Tresări când auzi taximetristul strigându-i grijuliu din maşină:
-Nu pe acolo! Intraţi pe uşa din spate, doamnă, că nu-i frumos să deranjaţi!

Făcu ocolul clădirii şi intră pe uşa din spate, ce dădea într-un mic hol. De acolo, prin geamurile din sticlă sablată, se întrezărea o încăpere impresionantă. Oamenii de dinăuntru cântau în cor, sunetul unei orgi reuşea să răzbată destul de intens şi vibrant până la urechile ei. Pornind de acasă îşi imagina că va intra în biserica aceea fără emoţii şi cu destul de mult tupeu, de parcă ar fi voit să ceară socoteală celor de acolo, preotului lor, pentru tot necazul ei, pentru că aşa, din cauza lor, copilul ei s-a rătăcit pe drum şi ea nu mai are tihnă. Acum îi venea să facă drum întors, sunetul acela de orgă îi înmuie genunchii şi în mintea ei se instalase un gol de gânduri.
-O să intru şi o să privesc, doar atât pot azi. Nu trebuie să vorbesc cu nimeni. Dacă mă dau afară o să ies şi gata. Mai bine o să vin altă dată. Dar măcar să-i privesc în ochi pe cei ce smintesc minţile credincioşilor adevăraţi.
Cu gândurile astea îşi făcu curaj să apese pe clanţă şi intră, dorindu-şi să treacă neobservată. Rămase o clipă în prag şi privi imensa sală, cu două şiruri de bănci, pentru femei şi pentru bărbaţi, cu două balcoane laterale, pline ochi. La amvon, un bărbat în costum maron şi cu cravată crem, undeva în jur de 40 de ani, o observă, insistând cu privirea asupra ei. Aurora se simţi timp de o fracţiune de secundă atât de incomod, încât îi veni să facă imediat cale întoarsă şi să plece din acel loc fără să se mai uite înapoi. Însă femeile din ultimul rând se înghesuiră şi-i făcură imediat loc lângă ele, continuând să cânte, cu cărţile lor de cântări în mâini. Observă că deranjase oarecum întreaga adunare, căci mai multă lume întoarse capul să o privească. Se simţea ca o şcolăriţă care a intrat în clasă după ce sunase clopoţelul.
-Se pare că aici nu e ca la noi, vii şi pleci când vrei, fără să-i pese nimănui de tine. Ce penibil ar fi fost să fi intrat pe uşa principală, să-i privesc în faţă pe toţi! Noroc de taximetrist, probabil că el a mai fost pe aici, ştia ce spune.
Cântecul se termină în acorduri prelungi de orgă. Cel de la amvon continua să vorbească despre ceva ce era început, desigur, de mult mai devreme. Aurora nu putea urmări nimic, dezorientată de tot ceea ce era atât de nou pentru ea. Se aştepta să găsească, ca în orice biserică, icoane la care să se închine şi un loc unde să aprindă lumânări. Fără de astea cum puteai simţi că te închini unui Dumnezeu? Preotul Davidescu avea dreptate. Ce fel de biserică este acesta, fără un preot sfânt, în haine preoţeşti, fără picturi pe pereţi, fără icoane, fără candelabru şi fără sfeşnice? Fără catapeteasmă? Fără mirosul de lumânări arse şi de tămâie? Lume neaşteptat de multă în biserică, bărbaţii la costum, femeile, în stânga, elegant şi totuşi simplu îmbrăcate, cu toţii erau atenţi la cel ce se predica. Copiii ocupau rândurile din faţă.
-Da, acum văd, au minţile spălate, stau nemişcaţi şi ascultă şi cred tot ce li se spune. Oare aşa stă şi Tom, în acea biserică? Nici măcar nu cred că poate înţelege tot, abia se descurcă în limba aia încurcată. Deci dacă Tom nu înţelege mai nimic, cum poate el să creadă? Oare cântecele astea să-l fi atras? Exclus, într-o discotecă e muzică mai bună. Numai că l-au silit să intre în biserica lor! Ar trebui să fie sesizată curtea pentru drepturile omului.
Pastorul termină predica şi făcu semn întregii adunări să se ridice în picioare pentru rugăciunea şi pentru un cântec de final. Aurora desluşi refrenul: „Sfânt eşti, sfânt eşti, sfânt eşti, Dumnezeul…” oare o fi acelaşi Dumnezeu? se întrebă ea.
Pastorul se îndreptă apoi spre ieşire şi începu să dea mâna cu cei ce plecau. Cu unii schimba câteva vorbe. Avea un permanent zâmbet pe buze, o seninătate în priviri şi un calm care Aurorei i se părură nefireşti, deci mai mult ca sigur artificiale, fabricate, scenariu în slujba misiunii de racolare a celor veniţi aici, probabil aduşi forţat. Ea nu o să se lase impresionată de tot acest circ, o să-l înfrunte. O să-i spună în faţă toată durerea ei. Nu oare acesta era planul şi scopul vizitei ei aici. Aşteptă să rămână ultima. Pastorul o privi cu acelaşi zâmbet, parcă ştiind cine este şi de ce era acolo. Îi întinse mâna şi o privi drept în ochi:
-Nu sunteţi membră în biserica noastră dar mă bucur să vă cunosc. Eu sunt pastorul Samuel Doboş.
-Aurora Hatman.
-Cu ce vă pot fi de folos, soră Aurora?
-…..
-V-am văzut când aţi intrat. Mă gândesc aşa, că nu aţi făcut drumul până aici întâmplător. Aş fi fost onorat dacă aţi fi venit mai de dimineaţă, să participaţi împreună cu noi la slujire.
-Cred că nu am venit unde trebuia. Să mă scuzaţi, eu sunt ortodoxă, e prima oară când vin într-o altă biserică, nu cunosc obiceiurile dumneavoastră.
-Mi-am dat seama, dar nu aveţi de ce să vă simţiţi stingheră. Toţi musafirii ne sunt dragi şi bine veniţi.
-Am … am…
-Aveţi ce?
-Am câteva probleme. Poate că nu este momentul şi locul potrivit, poate sunteţi obosit acum, poate nu se cade…
-Ba nu! Veniţi în biroul meu, să stăm în tihnă.
Pastorul o invită într-o încăpere alăturată. O pofti să ia loc pe unul din fotoliile de piele din faţa biroului pe care erau aşezate un telefon cu fax şi un calculator. Nimic duhovnicesc în ele. Aurora, privindu-le, îşi aminti avertismentele preotului Davidescu despre manipularea omului pentru profituri personale, pentru pofta de dominaţie şi exploatare.
-Cred că deranjez, totuşi, zise, vrând să bată în retragere.
-Să vă spun ceva: aici, prin acest birou, pe acest scaun au mai stat, la fel ca şi dumneavoastră, mulţi oameni care au avut probleme şi care mi-au cerut un ajutor, un sfat, fără să fie membri în biserica noastră. Nu aveţi de ce să vă simţiţi stingheră, eu sunt obişnuit, e o onoare pentru mine dacă pot fi de folos. Am şi eu, ca şi preoţii ortodocşi, studii superioare. Îmi puteţi spune tot ceea ce vă tulbură, nu trebuie să vă fie frică că vă voi judeca, că nu voi putea înţelege, ori că voi povesti altora. Uneori obişnuiesc să spun credincioşilor că am răspuns la toate întrebările lor, chiar dacă un răspuns posibil ar fi „ asta e ceva ce eu nu ştiu!”.
-Nici eu nu ştiu multe lucruri. Am o mulţime de întrebări, nici nu ştiu cu care din ele să încep, nu ştiu dacă se cuvine asta.
-Poate cunoaşteţi, poate nu, dar în Biblie este scris că Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă. Iisus i-a îndemnat pe toţi oamenii să întrebe, să caute, să cunoască, să nu rămână cu întrebări fără răspuns în inima lor. Aşa că e mai bine să întrebaţi. Iar dacă răspunsul este la mine o să-l aflaţi. Dacă nu, veţi merge şi veţi căuta în altă parte şi dacă veţi stărui e cu neputinţă să nu primiţi răspunsurile. Uneori ele sunt în noi înşine, dar nu ne dăm seama de asta pe moment.
Aurora se simţi puţin mai destinsă. Omul din faţa ei nu părea nicidecum un impostor pus pe a-i acapara banii sau sufletul. Dar merita să fie prudentă până la proba contrarie.
-Cum să vă spun… eu am un băiat, Tom, plecat în Belgia de un an. Acum câteva zile mi-a scris că a renunţat la tradiţia noastră, cea ortodoxă şi a trecut la luterani. Acum, nu avem în oraş o biserică luterană, dar într-un fel am înţeles că aveţi o gândire comună cu ei, că aţi fi biserici foarte asemănătoare. Am venit să înţeleg unele lucruri despre Dumnezeul dumneavoastră.
-Dumnezeul nostru e al tuturor, există un singur Dumnezeu. Poate noi suntem diferiţi, El nu.
-Ştiu, cred că nu m-am exprimat corect.
-Înţeleg ceea ce gândiţi. Într-adevăr, şi la noi sunt familii în care copiii aleg alt drum de credinţă şi atunci toţi suferim. Dar, cu toate acestea, considerăm că fiecare om are libertatea să îşi aleagă credinţa. O cale spirituală urmată cu forţa nu are nici o valoare. Desigur, vă înţeleg durerea ca mamă, dar credeţi-mă, eu am motive care să vă facă să fiţi mândră şi bucuroasă pentru băiatul dumneavoastră.
-Nu e nici o bucurie. De când am aflat vestea asta nu mai am linişte şi somn.
-Dumnezeu vă va da tot ceea ce aveţi nevoie ca să vă liniştiţi, trebuie numai să aveţi încredere şi credinţă în puterea Lui. Nimic nu-i întâmplător, stă scris, nici măcar un fir de păr, nici o frunză, nu cade fără ştirea Lui. Dacă Duhul nu ar fi lucrat în inima băiatului dumneavoastră, nimic nu l-ar fi putut forţa să se boteze.
-Dar el a fost botezat o dată. E un mare păcat al doilea botez.
-Aşa spun preoţii ortodocşi. Se grăbesc să boteze copiii de mici, să-şi asigure succesiunea, apoi proclamă că există un singur botez. Aici trebuie să le dau dreptate, aşa scrie în Biblie. Şi luteranii administrează botezul tot de la naşterea copiilor. E cam singurul nostru punct diferit faţă de ei. Nu a spus oare Iisus: ”Lăsaţi copilaşii să vină la mine!” Dar nu scrie nicăieri că s-a repezit să-i boteze. Şi-a pus mâna pe creştetele lor şi i-a binecuvântat, atâta tot. Iar mai apoi în Biblie stă scris despre oamenii maturi din acele vremuri că „au crezut şi s-au botezat”. Deci botezul trebuie să fie precedat de credinţă personală. Când avea câteva luni, Tom credea? Era conştient de ce i se întâmplă?
-Nu, dar a avut un naş care a crezut şi s-a lepădat de Satana pentru el.
-Şi la judecata de apoi naşul tot aşa va face? Va răspunde pentru fin? Botezul nu este garanţia pentru mântuirea sufletului. Fără fapte creştine, fără credinţă, botezul în sine nu mai semnifică mare lucru.
-Mergeţi prea departe. Un botez e un botez şi gata.
-Bine, atunci să vă întreb altceva: să presupunem că v-aş adormi sau v-aş lega cu forţa şi v-aş scufunda în baptisteriu. Botezul ar fi valabil?
-Nu, cum să fie?
-Atunci cu un copilaş nu este la fel? Cât de responsabil este un bebeluş? Acum discuţia asta vi se pare fără sens. Eu nu vreau decât să vă răspund la întrebare, să vă explic faptul că Tom nu a greşit într-atât încât consideraţi dumneavoastră. Dacă aţi venit să-mi cereţi un sfat, o părere, eu vă stau la dispoziţie. Nu vreau să credeţi că am nu ştiu ce intenţii ascunse. Problema mântuirii este o problemă personală. Biserica nu poate mântui o furnică, dară mi-te un om!
-Dar am auzit atât de multe lucruri ciudate despre bisericile acestea, reformate, evanghelice, cum le zice.
-Aţi auzit… Dar oameni pocăiţi aţi cunoscut?
-Nu prea. Aşa, întâmplător.
-Şi vi s-au părut oameni răi?
-Nu, nu pot spune asta.
-Gândiţi-vă nu la toţi, ci la unul singur. Ce aţi spune despre el în câteva cuvinte?
-Cunosc o familie în blocul meu. Ştiu că nu beau, că nu dansează, că nu mănâncă una sau alta, că nu postesc aşa ca noi, posturile noastre. Ne salutăm şi atât, am preferat să nu prea stau în apropierea lor.
-De ce?
-Nu cred că pot răspunde. Prejudecăţi. Dacă mă gândesc, nu am auzit niciodată lucruri urâte despre ei. Mie, una, nu mi-au făcut nici un rău. Oamenii aceştia nu fură, nu mint, sunt respectuoşi, curaţi, de încredere şi totuşi îi evit. Aşa fac toţi, aşa fac şi eu.
-Dar pocăiţii vi se par oameni buni, în cele din urmă?
-Da, buni.
-Şi atunci ce e rău în bisericile astea, dacă oamenii lor vi se par buni?
-Sunt secte, sectele nu sunt un lucru normal, ştie oricine.
-Cred că sunteţi doar dezinformată. Ne numim culte. Cuvântul de sectant e folosit tendenţios, credeţi-mă, şi e o rămăşiţă de pe vremea în care comuniştii foloseau tactica dezbinării între credincioşi.
-Ştiu şi eu, ce credinţă mai este asta, nu vă închinaţi la sfinţi, la icoane, nu aveţi moaşte, nu credeţi în cruce…. Sunt multe lucruri păgâne.
-Păgâne? Oh, Doamne, nu pot să cred! Bănuiesc că trebuie să vă spun unele lucruri de căpătâi în ceea ce priveşte bisericile reformate. Biserica luterană, de care vă interesaţi, la fel cu noi, nu acceptă deciziile sinoadelor din primele secole şi alte scrieri din acea vreme sau mai recente ca având putere de lege, şi pe care unii creştini o numesc tradiţie bisericească. Apostolul Pavel precizează că e mai important să ascultăm de Dumnezeu şi nu de oameni. Recunoaştem că mulţi creştini, mai ales în primele secole, au dus o viaţă de sfinţi şi ne sunt un real exemplu. Dar nu uităm că au fost oameni. Oameni plăcuţi lui Dumnezeu dar, subliniez, oameni. Majoritatea au murit moarte de martir pentru că au refuzat să se închine altcuiva decât lui Dumnezeu, Lui şi numai Lui. Au plătit cu viaţa neacceptând să se închine unor idoli. Iar noi, ce facem acum cu memoria lor? I-am transformat chiar pe ei înşişi într-un fel de idoli, ne închinăm la oasele lor! Ne rugăm lor, uzurpând slava lui Dumnezeu. Eu cred că nici ei, dacă i-am putea întreba, nu ar fi de acord ca să ne închinăm şi să ne rugăm lor pentru ajutor precum ne rugăm Lui Dumnezeu. S-ar ruşina de asta, mai mult ca sigur, în marea lor smerenie. Iată motivul pentru care singura noastră autoritate în materie de credinţă şi de viaţă spirituală rămâne Biblia.
-Dar am auzit că Biblia dumneavoastră este diferită de a noastră.
-Cine v-a mai băgat prostia asta în cap? Nu sunteţi prima persoană de la care aud asta. Există o multitudine de traduceri ale Scripturii. Şi în lume, în fiecare limbă există o multitudine de traduceri. Fiecare om este liber să o prefere pe una sau pe alta. Noi nu avem pretenţia că a noastră este perfectă. Pur şi simplu traducerea Cornilescu, 1921, o folosim ca să ştim cu toţii versetele din Biblie în acelaşi mod şi o considerăm o traducere făcută în spiritul real creştin. Cred că nu aveţi cunoştinţă, dar acest traducător al Bibliei a fost preot ortodox şi nu reformat, dar a avut o gândire clară şi un profund respect faţă de Cuvânt, studiind Scripturile originale ani şi ani de zile, meditând la înţelesurile lor. Fiecare credincios este îndrumat să studieze zilnic Biblia, să-şi dezvolte trăirea în comuniune cu Dumnezeu, aplicând în viaţa sa de fiecare zi principiile pe care le găseşte singur în Biblie.
-Crede şi nu cerceta, aşa am auzit că se spune.
-Se spune unde? Căci în Scriptură scrie altceva: „Cere şi ţi se va da, caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide.” Nu cred că nu aţi auzit de acest îndemn şi că nu recunoaşteţi autoritatea acestei scrieri de inspiraţie divină.
-Nu, nu o recunosc, pentru că nu e sfinţită de cruce.
Pastorul zâmbi, se ridică şi scoase din bibliotecă mai multe Biblii, mai mici, mai mari, unele cu cruce, altele fără.
-Care e deosebirea dintre una cu cruce şi una fără cruce?
Aurora ridică din umeri.
-Un frate drag a spus cândva un lucru ce mi-a plăcut mult: dacă mănânci un cartof cu o furculiţă din lemn sau cu un a din aur, ce te satură? Furculiţa sau cartoful? Dacă citiţi o pagină sau un cuvânt dintr-o Biblie cu cruce credeţi că e altfel decât acelaşi cuvânt dintr-o Biblie fără? Contează ce, pentru dumneavoastră, când în Biblie este scris că la început fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Şi apoi, sunt sigur că nu ştiţi, crucea a fost introdusă relativ târziu în creştinism, după anul 300, de împăratul Constantin. Petru sau Pavel nu au scris în vreo epistolă despre cruce ca despre un obiect de închinare. A fost un simbol din care mai târziu s-a dezvoltat o adevărată temă de idolatrie. Mult mai târziu, pe la 430, a apărut cultul Mariei, mama lui Iisus, ca mijlocitoare către Dumnezeu, catolicii au dezvoltat un cult aparte pe această temă. Dar despre ea apostolii nu fac nici un fel de precizare că ar fi jucat un rol anume după Înălţarea Domnului nostru. Însuşi Iisus a spus în mai multe rânduri, oricine poate citi asta, că El este singurul mijlocitor la Tatăl. Multe lucruri ce vă par familiare, biblice, sunt de fapt edicte papale. Tot sinoadele bisericeşti şi reglementările papale au făcut ca începând cu anul 800 să se folosească apa sfinţită, să se admită închinarea la icoane şi relicve, şi astea toate după aproape un secol de dezbateri aprinse chiar şi în sânul prelaţilor de atunci. Pe la 998 se instituie regula posturilor de vineri şi de dinaintea sărbătorilor mari religioase, ca să nu mai spun de rugăciuni pe bani şi de vânzarea indulgenţelor, care s-au introdus pe la 1200 iar pe la 1300 s-a interzis citirea Bibliei de către laici, din ce motiv credeţi?
-Nu ştiu.
-Biserica ajunsese să se îndepărteze atât de mult de spiritul biblic, iar preoţimea devenise atât de puternică în stat, adunase atât de multe averi, încât adevărul ar fi deranjat şi le-ar fi subminat statutul privilegiat. Papa devenise mai presus de Scriptură. Şi iată-ne în secol XXI nu departe de acele vremuri. Martin Luther a început acum 500 de ani o reformă ambiţioasă şi corectă, dorind debarasarea bisericii de aceste toate incluziuni. Biserica luterană îi poartă numele şi îi duce tradiţia. Cântăriţi singură dacă valorile simple şi adevărate ale creştinismului, aşa cum au fost lăsate de Iisus şi de apostolii lui, sunt o cale corectă sau nu.
-Nu pot să gândesc acum. Nici nu sunt o cunoscătoare, ca să vă pot da un răspuns. M-aţi luat prea repede. Eu atâta ştiu, că tradiţia părinţilor trebuie respectată. De unde să ştiu eu care din religiile astea sunt corecte şi care e cea adevărată? Preotul ortodox spune că a lui, dumneavoastră vreţi să mă convingeţi că a dumneavoastră.
-Eu nu vă pot convinge de nimic dacă nu vreţi dumneavoastră să fiţi convinsă. Şi apoi, credinţa nu vine cu forţa. Eu nu pot să cred pentru dumneavoastră. Nu pot să fac nimic pentru dumneavoastră.
-Vedeţi? Preoţii noştri se roagă pentru noi, ne iartă păcatele, se roagă pentru cei morţi.
-E bine. E şi comod, la urma urmei. Îmi definitivez chiar acum o lucrare despre păcatul omenesc. De multe ori am avut senzaţia că multe biserici nu încurajează, cât mai degrabă reciclează păcatele omeneşti, căci de aici provine, în definitiv, o mare parte din câştigurile lor materiale. Sunt sigur că şi dumneavoastră sunteţi ferm convinsă că unui mort i se pot ierta retroactiv păcatele contra unor slujbe sau pomeniri costisitoare. Nimic mai fals, nu există nici un temei biblic pentru aşa ceva. Oamenii, după ce păcătuiesc, se simt datori să dea bani în schimbul a tot felul de servicii de iertare. Cu cât păcatul e mai greu, cu atât e mai de trebuinţă o sumă mai mare în folosul bisericii. Apoi o iau de la capăt cu aceleaşi păcate, ştiind ca vor scoate peste o vreme din buzunar alţi bani şi vor fi din nou iertaţi. Dar Dumnezeu nu are nevoie de banii noştri, ci de inima noastră bună.
-Nu e chiar aşa, e vorba doar de tradiţie aici, aşa se procedează din moşi strămoşi.
-Credeţi-mă, am convingerea că viaţa de creştin înseamnă ceva mai multă implicare decât o sumă de bani. Oare ştie altcineva mai bine decât dumneavoastră ce aveţi pe suflet? De ce să nu vă rugaţi singură pentru ceea ce vă apasă? Când mergeţi la părinţi, rugaţi un vecin să le transmită problemele pe care le aveţi sau le vorbiţi singură, sincer şi direct? Şi… nici iertarea păcatelor nu e un lucru rău, dar nu e mai sigur să încercaţi să nu păcătuiţi? Nu vi se pare de bun simţ să încercaţi să evitaţi tot ce nu este conform dorinţei lui Dumnezeu? Dar asta înseamnă, nu-i aşa, să ştiţi mai întâi ce aşteaptă Dumnezeu de la oameni, pentru asta ne-a fost trimisă Biblia, e un fel de scrisoare de dragoste, un manual pentru viaţă, dacă vreţi, trimisă de Dumnezeu copiilor Lui, iar noi ce facem cu ea? Mai nimic. Nimănui nu-i este permis să spună că nu a ştiut voia Lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia e cea mai tradusă şi cea mai răspândită carte de pe tot pământul.
-E datoria preoţilor să ne-o povestească. De asta merge lumea la biserică, nu-i aşa? Biblia e o carte greu de înţeles chiar şi pentru mine, care sunt profesoară de limba română la bază, şi dacă nu are cine să te îndrume mi s-a spus că aş putea interpreta multe lucruri în sens eronat. Aşa ştiu eu, de la ai mei, din casă. Pentru asta este biserică, să-ţi explice corect ca să înţelegi ce şi cum trebuie din Biblie. Dacă, citind singură, ori nu înţeleg, ori înţeleg greşit, nu e mai mare păcat?
-Nu, tocmai acesta este misterul şi farmecul Bibliei, ea este scrisă în aşa mod încât oricine, de orice pregătire, o poate înţelege, chiar dacă la niveluri diferite. Nici o altă scriere din lume nu a egalat vreodată Biblia ca bogăţie şi înţelepciune.
-Preoţii noştri ştiu ei ce spun şi ce fac. Altfel de ce s-ar mai duce oamenii la biserică? Să înveţe.
-Pentru noi, biserica nu este o şcoală, o cazarmă, un teritoriu, o parohie, în care locuitorii acesteia sunt adoptaţi ca membri prin diferite ritualuri. Ea este adunarea voluntară a celor care au ales personal ca Mântuitor pe Christos. Noi ne adunăm împreună pentru a ne închina lui Dumnezeu, pentru a ne zidi duhovniceşte, şi pentru a păstra curată credinţa şi învăţătura creştină. Credem în ceea ce numim preoţia tuturor credincioşilor. Credem că fiecare credincios are intrare liberă la Dumnezeu, prin singura mediere a lui Christos şi avem comuniune personală cu Dumnezeu fără medierea unui preot sau a unui sfânt. De aceea bisericile evanghelice nu au preoţi, ci sunt conduse de pastori, îndrumători spirituali, nimic mai mult.
-Aşa cum explicaţi pare simplu, dar eu nu sunt obişnuită cu astfel de puncte de vedere. E întâia oară când mi se spun astfel de lucruri şi sunt destul de confuză. Mă scuzaţi, nu vreau să spun că nu aveţi dreptate, dar e altceva decât am eu în suflet acum. E ceva foarte nou şi diferit pentru mine.
-Nu e chiar atât de diferit precum pare. O simplă lectura a crezurilor bisericilor creştine v-ar dovedi foarte repede că, în ceea ce priveşte conţinutul biblic, ele sunt aproape la fel. Ar fi mult mai înţelept dacă am vedea bisericile răspândind astăzi mai puţină învrăjbire şi mai multă cunoştinţă despre Iisus în istorie şi în lume. Neînţelegerile dintre creştini sunt de multe ori artificial induse. Eu, unul, cred cu tărie că orice biserică unde este proclamată Evanghelia mântuitoare şi iertarea prin sângele ispăşitor de la Golgota are în ea sămânţa strict necesară pentru dobândirea vieţii dumnezeieşti prin naşterea din nou. Că această viaţă nouă este uneori împovărată cu alte învăţături şi practici discutabile, chiar regretabile, este o altă problemă şi ea nu neagă caracterul creştin al acelei biserici. Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici creştine, decât au ele în comun cu ateismul, nu credeţi? Suntem aliaţi, nu duşmani, într-un război spiritual în care ni s-a încredinţat să răspândim lumină, nu să o stingem. Regret că fraţii ortodocşi nu ne văd cu ochi buni, dar noi ne rugăm pentru toţi oamenii, căci peste toţi Tatăl a trimis soare şi ploi. Şi, să nu vă imaginaţi că în Rai vor ajunge numai catolici, sau numai ortodocşi, sau numai reformaţi. E o iluzie. Dumnezeu ne vrea pe toţi cu el. Calea asta pământeană este o alegere. Dacă băiatul dumneavoastră a ales, eu vă zic că e un lucru bun. Orice alegere e mai bună decât nehotărârea. Că nu a ales după voia dumneavoastră ci după inima lui, asta e un al doilea lucru bun. Priviţi totul detaşat şi vi se va risipi orice îndoială.
-E simplu aşa, spus de altcineva. Dacă aţi avea un copil şi el ar veni la o biserică ortodoxă, cum aţi proceda?
-Eu mi-am dus copilul să vadă cum este într-o biserică ortodoxă, cum este într-una catolică.
-Nu v-a fost teamă?
-De ce să-mi fie oare teamă? Scrie în 1 Tesaloniceni 5-21: „cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun”. V-am spus, dacă Dumnezeu îţi vorbeşte într-un mod personal şi îl ai cu tine pretutindeni, nu te mai impresionează nici aurul poleit pe o icoană, oricât de frumoasă ar fi ea, eşti conştient că doar ceea ce ai sădit în suflet este valoros, de nepreţuit şi mai ales de folos.
-Nu mi-aţi răspuns la întrebare.
-Sincer, aş suferi, m-aş simţi în faliment, dar m-aş simţi la fel de mult un criminal să îl aduc cu forţa în această biserică numai pentru că eu sunt pastor şi mi-ar fi frică să nu mă fac de râs în faţa oamenilor.
Aurora îşi plecă privirea, pastorul părea atât de sincer, încât se simţea dezarmată. În definitiv, asta se întâmpla cu ea. Revolta ei pornea din faptul că Tom alesese altceva şi că s-ar putea să se facă ea de râs. Nu s-a gândit nici un moment la ce voia sau ce era mai bine pentru Tom, ci la ce era mai convenabil pentru viaţa ei. Venise să limpezească apele şi ele s-au tulburat şi mai tare.
-Eu o să plec acum. O să mă gândesc la tot ce mi-aţi spus.
-Numai o clipă. Noi obişnuim să ne rugăm pentru cei care ne calcă pragul, fie că au sau nu probleme.
Şi pastorul se ridică şi îngenunche pe covor. Aurora îi urmă exemplu, împreunându-şi mâinile sub bărbie. Pastorul, cu ochii închişi, rosti:
-Tată Cresc, Tată Sfânt. Te rog, binecuvântează-ne, căci venim înaintea Ta cu reverenţă şi smerenie să-ţi mulţumim pentru că Tu eşti cel ce îşi revarsă în permanenţă peste noi toţi, indiferent de comportament sau credinţă, binefacerile, şi ne consideri deopotrivă copiii Tăi. Tu ne dai lumină şi căldură, datorită puterii tale curg apele şi cresc munţii, Tu eşti Creatorul acestei lumi perfecte şi-ţi mulţumim pentru că ai decis să ne-o încredinţezi, deşi noi nu suntem vrednici şi nu merităm atâta cinste. Tată bun, la tine vin azi să mă închin şi îţi aduc pe braţe de rugăciune problemele sorei Aurora, binecuvânteaz-o, Doamne, pe ea, şi toată familia ei. Dă-i sănătate şi prosperitate şi răspuns la întrebările ce o frământă. Deschide-i Tu, Doamne, inima şi ochii, să poată înţelege mai multe despre puterea Ta şi despre Împărăţia Ta. Dă-i putere sufletească şi îmbărbăteaz-o, apăr-o de gânduri nejuste despre copilul ei şi despre cei din jur, păzeşte-o de tot ce nu-i pe placul Tău, Doamne. Curăţeşte-i sufletul, sfinţeşte-o şi bucură-i inima cu credinţă adevărată, luminează-i căile pe care va umbla ca să poată vedea dreptatea şi adevărul Tău. Ţine-i credinţa trează robului tău Tom şi nu dezbina mama de fiu, ci adu-i pe amândoi la picioarele tale şi fă-i să urmeze după voia Ta. În numele Domnului Iisus te-am rugat. Amin.
Aurora, cu un bob de lacrimă în colţul ochilor, înţelegând că rugăciunea s-a terminat îşi făcu reflex obişnuita cruce. Pastorul se ridică şi el în tăcere, fără să spună nimic.
-Aţi rostit cea mai frumoasă rugăciune pe care am auzit-o până acum. Nu aţi vrea să mi-o scrieţi şi mie, să o mai citesc acasă?
Pastorul râse ca de o glumă foarte bună.
-Rugăciunile noastre sunt scrise direct în inimă, nu în cărţi sau în memorie. Dacă o să mai intraţi aici, o să înţelegeţi mai bine.
Aurora îl privi cu reţinere. Asta începea să semene a prozelitism. Şi totuşi, neaşteptat pentru ea, era nevoită să recunoască faptul de cât de frumos vorbise despre alte biserici. Acest pastor nu părea deloc îngrijorat că cineva din altă confesiune i-a trecut pragul, a vorbit fără patimă, documentat, nici măcar crucea făcută cu sârg de ea nu l-a intrigat şi nu l-a speriat, aşa cum auzise ea despre oamenii ăştia, că fug de semnul crucii ca dracul de tămâie. Făcuse bine că venise aici. Prea multe nu reuşea să decanteze, dar era clar un lucru: se afla într-o mare confuzie. Problema nu era la Tom, ci la ea însăşi. Adevărul era undeva la mijloc, dar acum cel puţin ştia că doreşte să descopere acest adevăr, să meargă până la capăt. Căutase nu demult răspunsuri existenţiale şi nu găsise nici unul, poate tocmai pentru că nu bătuse la uşa potrivită. Nu va ţine seama nici de părintele Davidescu, nici de pastorul Samuel. Atunci unde va găsi adevărul? Va trebui să deschidă o Biblie? Oare cartea asta nu o va dezamăgi, nu o va minţi? Oare va putea să nu fie de nici un fel părtinitoare sau subiectivă? Oare va reuşi să priceapă de una singură adevărul din ea? Poate nu degeaba preoţii nu sunt de acord cu cititul ei aşa, de unul singur, fără îndrumător. Dar atunci de ce pastorul o îndemna cu atâta căldură să o citească? Ce ar fi avut de câştigat din asta? Şi, de parcă îi citise gândurile, pastorul întrebă:
-Aveţi acasă o Biblie?
-Eu nu, cred că mama are una, o să o împrumut de la ea.
-Fiecare om ar trebui să aibă propria lui Biblie. Şi pe ea să nu se aşeze niciodată praful. Scriptura vă va da soluţii la orice problemă v-ar frământa. De asta sunt absolut sigur.
-Nu, nu pot să cred, asta nu e posibil.
-De exemplu, ce v-ar interesa să aflaţi şi nu credeţi că Biblia ar avea un răspuns?
-Se face undeva referire la….o să vi se pară ciudat.
-Nu, la ce?
-La blesteme sau vrăji?
-Cu siguranţă că da. Citiţi şi o să găsiţi vorbindu-se ades despre astea. Ca despre foarte multe alte lucruri. Scriptura vorbeşte, v-a spus, despre toate problemele umane, valabile şi în ziua de azi. Doar să aveţi răbdare şi veţi descoperi o comoară de înţelepciune în ea. Am o onoare deosebită şi o mare plăcere să vă ofer o Biblie. E o traducere mai nouă şi are şi cruce pe copertă, am văzut că aveţi suspiciuni. Vă asigur însă, Cuvântul rămâne Cuvânt, şi el nu are valoarea cernelii şi a hârtiei pe care stă scris, ci valoarea pe care i-o dăm noi, în sufletul nostru. Să nu uitaţi asta niciodată

Puse Biblia în poşetă, cuprinsă de acelaşi sentiment ca şi atunci când, ieşind din cabinetul Iuliei, căpătase cadou oul ei de onix. O luă pe jos spre casă, vrând parcă să îşi limpezească mintea şi să-şi facă ordine în idei. „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun”, iată, gândea Aurora, ce vorbe înţelepte! Trebuie că Biblia este ceva minunat, nu degeaba spunea pastorul că e cea mai tradusă, cea mai citită şi cea mai adevărată şi recunoscută până azi dintre scrieri. Biblia, biblio, bibliotecă. O bibliotecă într-o carte! Era confuză. Nu putea pricepe de ce i se vorbise de rău şi de ce i se interzisese intrarea într-o astfel de biserică. Ce era atât de nelalocul lui aici? De ce urma să ispăşească un canon greu pentru asta? Unde era păcatul ei? Iar dacă era scris într-adevăr în Biblie „caută şi vei găsi”, ea nu asta tocmai făcuse? În definitiv, alegerile ne aparţin, căci de ce altceva ne-a dat Dumnezeu gândire, conştiinţă, liber arbitru! Poate că Tom a ales nu numai un loc de muncă, un oraş, o casă mai civilizată ci, poate, şi un loc mai civilizat unde să se închine, aşa, ca în biserica de unde tocmai ieşise, cu bănci ordonate, unde să te aşezi ca să stai de vorbă cu Domnul, în tihnă, cu evlavie şi despovărat de trebuinţa de a îndeplini câte şi mai câte cutume. Asta trebuie să fi fost! Tom nu era nicidecum un exaltat, nu îl manipulase nimeni, Tom al ei devenise un om liber şi atât.
Vremea era plăcută, lumina se cernea printre câţiva nori cu blândeţe, uşor adia câte o pală de vânt, răcorindu-i fruntea şi zburlindu-i zulufii. Îi devenise clar că trebuie să-i scrie lui Tom o scrisoare mai lungă sau mai scurtă dar din care el să înţeleagă că, orice s-ar întâmpla în viaţa lui, mama va rămâne mama. Încerca să-şi compună în memorie cuvintele de început. Să-i scrie cum o pusese pe drumuri, cum se zbuciumase? Oh, aşa ceva nu, poate va veni vremea şi pentru asta, dar nu acum, într-o altă zi, poate când vor fi faţă în faţă. Atunci? Poate ar fi prudent doar să-l lase pe el să-i povestească ce simte. Desigur, asta ar fi cel mai bine.
Deodată, o maşină frână brusc chiar lângă bordura trotuarului, speriind-o de moarte.
-Pofteşte înăuntru, imediat.
Era Petre. Aurora ascultă, docilă, surprinsă, neînţelegând cum de o găsise pe acea stradă destul de periferică. Nu îndrăzni să întrebe nimic.
-Deci?
-…..
-Deci aici locuiesc ai tăi? Ai zis că stai cu ai tăi toată ziua şi nu ne putem vedea.
-Discutăm acasă, nu aici, în maşină, încercă Aurora să tragă de timp. Minţise crezând că va fi imposibil să fie prinsă. Acum ştia că Petre se simte trădat. Nu-l mai văzuse niciodată în aşa măsură de furios. Ce-i va spune, nu ştia.
-Nu acasă, acum, aici, vreau o explicaţie, răcni el.
-Nu am nici o explicaţie. Vreau să te linişteşti şi discutăm civilizat.
-Dar tot tu m-ai minţit foarte civilizat!
-Stai puţin, ce faci? Mă urmăreşti?
-Nu, a fost o întâmplare, Ţuchi te-a văzut coborând dintr-un taxi acum o oră. Te-am sunat pe mobil, mobilul închis. De ce îmi faci una ca asta? Eu am fost prost de cinstit cu tine şi tu, uite, nu îţi este deloc jenă?
-Nu e ce crezi.
-Cu cine te întâlneşti? De asta nu vrei să ieşim în lume! Ce Claudia? Tu ai un alt iubit. Poate mai mulţi. Toate sunteţi nişte curve fără astâmpăr. Dar terminăm, nu sunt eu bătaia ta de joc. Prost am fost că m-am îndrăgostit de tine. Eşti ca toate celelalte, nu meriţi nimic, eu ţi-am dat tot sufletul pe tavă.
-Petre, mergem la tine şi discutăm pe îndelete.
-Desigur, numai la mine, căci la tine se poate să fii căutată de celălalt iubit. M-am săturat, Aurora, eşti ultimul om în ochii mei. Mă miram eu să-mi poată fi atât de bine cu cineva. Te duc la tine acasă şi pa! Uită de mine. Prost am fost de am pus suflet. Prost! Acum m-am convins cu ochii mei ce poţi şi cine eşti cu adevărat.
-Petre, nu-mi face aşa ceva. Trebuie să mă crezi.
-Nu mai pot avea încredere, orice mi-ai spune acum. Nu înţelegi că nu mai vreau să te văd?
Petre conducea deja pe artera principală a oraşului, făcând depăşiri imprudente, de parcă ar fi vrut cu bună ştiinţă să facă un accident. Aurora, pe scaunul din dreapta, nici nu îndrăznea să spună vreun cuvânt, de teamă că asta ar fi însemnat sfârşitul amândurora în primul stâlp de iluminat. În sine, se ruga ca un poliţist să le taie calea, dar asta nu s-a întâmplat. Petre frână în faţa blocului ei, cu scrâşnet de roţi. Coborî primul. Aurora speră o clipă că vor urca sus şi vor sta amândoi de vorbă în linişte. Dar nu, Petre făcu doar înconjurul maşinii, îi deschise Aurorei portiera şi, arătându-i cu mâna să coboare, zise:
-Poftim, domniţă, coboară. Noi doi nu ne mai cunoaştem de azi încolo!
Apoi, mai liniştit decât oricând, fără nici un alt cuvânt, de parcă terminase tot ce-şi propusese de făcut în acea zi, reintră în Fordul lui alb şi porni mai departe. Aurora rămase în mijlocul trotuarului, urmărind cu privirea maşina ce se pierdu în trafic. Nu reuşea să facă nici un pas, nu reuşea să se adune, Petre plecase, Petre o abandonase, nimic nu mai putea acum îndrepta. Ea plătea preţul pe care nu l-au putut plăti femeile ce l-au înşelat cu adevărat pe Petre. Era atât de nedrept! O durere vie în piept o cuprinse, îşi împreună mâinile, de parcă s-ar fi luat pe sine în braţe să-şi aline durerea. Nu era ceva din trup în durerea ce o resimţea, era de parcă îi murise cineva foarte drag, era ca un plânset fără de plâns. Se uita la trecătorii de pe stradă, ar fi vrut să strige după ajutor, dar nimeni nu o vedea, toţi erau veniţi acolo parcă din altă lume, de pe alt pământ, nimeni nu ar fi înţeles-o. Să fii părăsit, prost înţeles, neînţeles, ce tragedie este asta, atâta vreme cât încă mai eşti în viaţă şi mai poţi remedia ceva? Şi toate începură să se învârtă în juru-i, de parcă o tornadă se stârnise din senin. Apoi întuneric.
-Aurora!…. Aurora!…..
Era vocea unei femei îmbrăcate în negru din cap până în picioare, care se apropia fără grabă de ea. Îi ştia numele. I-l pronunţa limpede, clar, de parcă vocea i se revărsa dintr-un glob de cristal. Mergea încet, şi picioarele aproape că nu atingeau trotuarul. Aurora o vedea destul de neclar, dar, pe măsură ce se apropia, întrezărea din ce în ce mai bine, de parcă ochii, veniţi dinspre lumină, se acomodau treptat, cu întunericul dimprejur. Femeia avea un aer familiar, deşi, cu siguranţă, nu o mai văzuse niciodată în viaţă. Când fu chiar lângă ea, necunoscuta îi zâmbi, mângâindu-i fruntea şi părul cu mâna. Atunci, chipul ei, Aurora îl putu desluşi clar. Semăna izbitor de mult cu ea însăşi, dar parcă nu avea vârstă.
-Cine eşti? Te cunosc?
-Sunt Cloe, străbunica ta.
-Dar eşti moartă de mult, Cloe.
-Sunt moartă într-un fel, dar în altul nu.
-Nu ştiu cum este asta. Nu eşti în cer?
-Am murit, dar uite, nu sunt nici pe pământ şi nici în cer. Linişte nu am şi lacrimile mele nu s-au uscat pe obraji. Încă îmi jelesc neamul. Şi pe tine, poate, te voi jeli. Dar dintre toţi, numai tu mă poţi vedea. Numai ţie îţi pot vorbi, pentru că numai tu ai vrut să afli adevărul.
-Nu ştiu care este adevărul, străbunico!
-Timpul meu e pe sfârşite, Aurora. Ascultă-mă bine. În primăvară am vrut să te avertizez dar tu m-ai uitat atunci prea devreme. Sper ca de data asta să-ţi aminteşti. Trebuie să îţi povestesc ceva important.
-Cloe, deci ai existat….
-A trecut vreme multă. Eram tânără, mult mai tânără decât eşti tu acum şi, după moartea străbunicului tău, mi s-a năzărit să mă călătoresc până la Bucureşti. Auzisem de o mare expoziţie, voiam să o văd, să merg cu trenul, să văd cu ochii mei oraşul, lumea largă. Acolo, în pavilionul cu flori, am întâlnit un bărbat, Auroră. Era frumos, cum nu mai văzusem aşa: brunet, cu ochi de tăciune şi cu faţa albă, albă. Mi-a vândut doi butaşi de trandafir. Şi, Auroră, m-am îndrăgostit de bărbatul acela şi l-am iubit cum parcă nu mai iubisem niciodată. Nimeni nu era ca el. Nimeni, nici chiar eu nu am înţeles de ce îl iubeam aşa de tare. Şi el mă plăcea mult. Doar că nu era om ca toţi oamenii. Mi-a dat, când ne-am despărţit, în gară, o basma roşie, frumos mirositoare, să mi-o leg în păr, să-mi poarte noroc. Şi, mi-a mai zis, că, pentru a-şi păstra puterea, doar în apă curgătoare să o spăl. Şi noaptea, ori de câte ori îmi punem basmaua sub pernă, îmi apărea în somn şi mă drăgosteam cu el până dimineaţă. Şi viaţa îmi devenise îndestulată cu de toate şi nu duceam lipsă de nimic nici eu, nici copiii mei. Până într-o zi când, sub pernă, am găsit că năframa mea devenise neagră. Şi nu l-am mai visat de atunci iar viaţa mea devenise un chin. Aşa că, într-o dimineaţă, m-am hotărât să mă duc la Siret să o spăl. Atât a fost. Iar de atunci plâng şi nu-mi găsesc nicăieri locul. Auroră, îl cunoşti şi tu, te vrea şi pe tine, presimt asta. Fugi, nu îl lăsa să te înşele. Fugi, caută-ţi drumul cel bun. Căci altfel te vei pierde, ca şi mine, pentru totdeauna. Aurora, liniştea neamului nostru este şi în mâinile tale. Salvează-te cât mai ai timp, căci altfel vei ajunge ca mine. Nu te pierde. Nu mai vreau să sufăr şi pentru tine. Bărbatul acela din vis… te va înşela …. într-o zi… ţine minte asta…
Glasul femeii devenea din ce în ce mai slab şi figura ei începea să destrame ca într-o ceaţă ireală.
-Timpul meu a sfârşit…. dar tu încă mai poţi face ceva…. încă mai e vreme pentru tine, Auroră…. Salvează-te…. Asta e tot ce îmi este permis să-ţi spun… nu uita… E foarte important să-ţi aminteşti….
-Stai, străbunico!
Încercă să o cuprindă între mâini, să o strângă la piept, să o reţină, dar Cloe nu mai era lângă ea. Întunericul de la început reveni, îi inunda inima, îi curgea prin vene, îi acoperea toate gândurile. Aurora plutea undeva, pe un tărâm tăcut, nedefinit, ca într-un somn fără vise şi fără trup. Nu îşi dădu seama cât timp trecu, dar când deschise ochii avea în interior o pace imensă, o linişte total necunoscută până atunci ei. Din cer, din văzduhul alb, se desprindeau fragmente moi ce coborau şi treceau prin ea duios şi fără nici o durere. Era aşezată pe un pat tare şi un înger blond, îmbrăcat în alb, cu o faţă translucidă, îi făcea o injecţie în venă. Nici o durere în trup, nici o nelinişte în suflet. Ceva minunat o fi şi moartea, nu am ştiut că e aşa de plăcut, gândea. Apoi, un bărbat grizonat, cu halat de molton, o prinse destul de puternic de bărbie şi îi clătină capul.
-E mai bine? Mă auziţi? Cum vă numiţi?
Aurora nu putea scoate nici un cuvânt. Se dezmetici abia când asistenta scoase acul şi o rugă să-şi îndoaie braţul. Din cer nu se mai desprindeau nici un fel de fulgi imenşi, liniştitori. Era doar tavanul unei camere de spital. Se ridică încet, încă ameţită, încă amorţită, la marginea patului. Cel de îi clătinase bărbia, medicul de gardă, consulta după un paravan pe altcineva. Aurora aşteptă tăcută să i se acorde din nou atenţie.
-Aţi mai avut crize din astea?
-O singură dată, în primăvara asta, am mai leşinat. Dar în rest m-am simţit bine.
-V-a văzut de atunci vreun specialist?
-Nu, m-am simţit bine, v-am spus.
-Luaţi reţeta asta, îi zise doctorul într-un final, şi mergeţi la medicul de familie. El o să vă trimită la un neurolog, noi am rezolvat urgenţa, mai departe nu este de competenţa noastră.
-Ce a fost cu mine?
-Lipsă de calciu şi mult stres, cred.
-E… Grav?
-Nu, înclin să cred că vă trebuie mai multă odihnă. Nu am timp acum, nu vedeţi ce aglomeraţie este aici? Mergeţi cu hârtia asta la medicul de familie, aşa cum aţi auzit. El va şti ce-i de făcut mai departe. Puteţi să mai rămâneţi câtva timp pe hol, dacă sunteţi slăbită, sau chemaţi pe cineva, o rudă, un taxi să vă ducă acasă. Să intre următorul.
Aurora ieşi din încăpere. Se strecură printre oamenii ce aşteptau, cu durerile lor fel de fel, în dreptul cabinetului de consultaţii şi se aşeză pe primul scaun liber. Îşi scoase din buzunarul lateral al poşetei celularul. Formă numărul lui Petre. Un apel, două, trei, nici un răspuns. Apoi Petre chiar îşi închisese telefonul. Aurora stătea nehotărâtă pe holul de aşteptare al spitalului, acelaşi hol unde cu nici un an în urmă stătuseră împreună, aşteptând ortopedul. Acum era altfel. Acum era singură şi nu reuşea să-şi aducă aminte nimic. Trebuie să fi fost ceva, de ajunsese la spital. În memoria ei era o prăpastie, nu îndrăznea să se apropie şi să privească în hăul ei, nu desluşea nici o punte să o traverseze. Chemă un taxi şi ajunse acasă. Deja se însera. Deschise poşeta ca să îşi scoată cheile şi dădu peste o carte. I se păru ciudat, nu reuşea să înţeleagă ce este cu ea acolo, în poşeta ei. O puse pe masa din bucătărie. Îşi aduse aminte cu greu, şi doar deschizând televizorul, că era duminică. Mintea ei se blocase, aşa cum uneori se întâmpla cu hardul calculatorului şi atunci trebuia restartat. Se simţea fără vlagă, nu îi era nici foame, nici sete, îi era pur şi simplu somn, aşa că îşi puse pijamaua şi se băgă în pat. Adormi parcă instantaneu, fără gânduri, înainte chiar de a simţi cum atinge perna cu obrazul.
Dimineaţa o trezi din hol soneria mobilului uitat în poşetă. Se ridică în capul oaselor, confuză. Se uită la fereastră, era destul de întuneric. Rămase încă o clipă în pat, timp în care soneria continua să sune sâcâitor. Aurora rămase cu ochii închişi, încercând să îşi adune gândurile. Unde era, ce zi era, ce era cu ea? O clipă nu putu să găsească răspunsuri la întrebările acestea atât de simple şi intră în panică. Aprinse veioza de pe noptieră. Se duse în baie şi îşi dădu cu apă rece pe faţă. Se privi în oglindă. Îşi amintea ca din vis. Cu o zi mai devreme îşi pierduse cunoştinţa, ajunsese la spital şi medicul îi spusese că e din cauza stresului. Acum era o dimineaţă de luni. Se simţea încă slăbită şi nu avea chef să se ducă la slujbă. O va suna pe Claudia, mai avea destule zile din concediu, se va odihni, asta va face, se va odihni şi va avea mai multă grijă de ea. Aşa îi spusese medicul, aşa va face. Şi, odată hotărârea luată, se relaxă ca prin minune. Se duse în bucătărie şi dădu drumul la filtrul de cafea. Căută în sertarul bufetului şi scoase pachetul de Kent, din care mai rămăsese cam jumătate. De o vreme încoace simţea uneori nevoia să-şi aprindă câte o ţigară, nici ea nu era de acord cu ceea ce face, dar îşi spunea că e un lucru inofensiv, de vreme ce nu fumează mult. O ţigară, două, pe săptămână ce înseamnă? Nimic. O plăcere inocentă. Îşi turnă cafeaua în ceaşcă, luă o scrumieră şi se aşeză la masă. Trase primul fum fără grabă, savurând cu plăcere micul păcat. Se uita la şerveţel, la ceaşca din faţa ei, la mâinile ei cu pete maronii, la farfurioara din porţelan cu dungă aurie, la fumul de ţigară şi, deodată, descoperi în spatele acestui tablou, cartea rămasă de cu seară acolo: Biblia. În acea fracţiune de secundă totul prinse contur în mintea Aurorei, totul deveni clar, îşi amintea perfect fiecare amănunt din ziua precedentă, de parcă în memoria ei se aprinse în noapte o lanternă ce deconspira toate lucrurile ascunse de temporara şi curioasa ei amnezie. Îi reveni imaginea pastorului, apoi cearta cu Petre, apoi tavanul curgător şi medicul de la urgenţă. Şi de straniul ei vis cu străbunica. Ce zi împovărătoare avusese, nici nu e de mirare că mintea ei refuzase o vreme să o mai asculte.
Ajunsese, habar nu avea cum, să-şi încurce firele vieţii într-atât încât, singură, nu ştia cum să le deznoade. Trebuia să îşi facă un plan, trebuia să se gândească la ceea ce făcuse, de ce făcuse. În primul rând trebuia să se împace cu Petre, trebuia să-i explice, să discute cu omul ei drag. Nu se putea să se termine totul aşa, dintr-o lipsă de comunicare. Trebuia să se împace cu Tom, nici cu el relaţiile nu erau în ordine. Nici măcar ea cu ea nu era în ordine. Trebuia să vadă ce e cu sănătatea ei, leşinase a doua oară, dacă era un semnal de alarmă pentru ceva mai grav? Sau poate că baba Floarea, ştia cândva ce spune, că diavolul nu pleacă aşa, cu una, cu două, iar când pleacă trebuie să-ţi ia din tine ceva, din timpul, din trupul, din amintirile, din sufletul tău. Poate că nu era o simplă problemă de sănătate leşinul ei. Cine îi putea confirma asta? Nici măcar medic de familie nu avea. Nu avea nici măcar o prietenă adevărată cu care să se sfătuiască. Nu avea un duhovnic. Nu avea nici măcar un Dumnezeu la care să se roage. Un Dumnezeu ca cel al bunicii ei, Cel care i-a purtat de grijă şi care a ţinut-o pe Rusalda în pace întreaga viaţă. Îşi amintea acum, seară de seară, bunica lua de pe o poliţa de deasupra patului Biblia ei. O ţinea învelită într-un ştergar, să nu se prăfuiască, să nu prindă miros de mâncare, de fum, să nu se murdărească, să nu o atingă muştele, să nu o decoloreze lumina. Cu pioşenie o deschidea şi citea până târziu în noapte, încât foile subţiri ajunseseră să se roadă la capete, de atâta întors. Trebuie să fi fost ceva preţios acolo, căci bunica, neştiutoare de carte, învăţase odată cu mama a buchisi literele doar pentru a putea citi Biblia. În viaţa ei nu mai citise nimic altceva, nici măcar un ziar, dar se pare că îi era de ajuns Scriptura, că de acolo îşi trăsese bunica Rusalda întreaga ei înţelepciune şi întreaga ei chibzuinţă şi măsură în viaţă. Iar ea, Aurora, ce făcea cu această carte? Cu această scrisoare de dragoste din partea lui Dumnezeu? De cum o primise, o pusese pe masa din bucătărie, lângă scrumieră şi ceaşca cu cafea. Cel puţin mama ei o ţinea în bibliotecă! Aurora stinse ţigara, luă cartea de pe masă şi o răsfoi. Se opri la Faptele Apostolilor, singurul reper cunoscut de ea, îi amintea de Biblia cea mare din biserica preotului Vraciu. Deveni puţin curioasă. Ştia că acolo, pe undeva, preotul găsise un pasaj pentru ea, ce amintea de vrăji şi de vrăjitoare. Nu reuşi să dea de el, în schimb ochii îi căzură pe un verset, cuvinte spuse chiar de Mântuitor:
„Nu e treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a luat sub stăpânirea Sa”
Aurora citi şi reciti, şi, ca şi cum un curent electric îi străbătu trupul, îşi aduse aminte de miss Iulia, de curiozitatea ei morbidă de a afla destinul oamenilor în stele sau aiurea. Dacă Biblia spunea adevărul? Atunci înseamnă că tânăra aceea, nu numai că făcuse drumuri nepermise dar era, desigur, o impostoare, nici nu e de mirare că nimic din previziunile ei nu se adeveriseră. Iulia îi servise contra cost un fel de anestezic bun pentru orice fel de dureri, dar puteri peste destinele oamenilor nu avea cum să aibă. Cum nu putea schimba nici traiectoriile planetelor şi legile universului. Dar oare ea, Aurora, nu era şi mai vinovată decât femeia aceea? De ce, oare, nu-şi ascultase primul imbold al inimii şi ce o făcuse să se tot ducă în acel loc amăgitor? Răsfoi în continuare. Ajunse la un alt pasaj:
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, căci, sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?”
Era fermecată de înţelepciunea care i se revela prin el. Bunica ei, Rusalda, desigur citise şi ea, şi cunoscuse cuvintele astea, viaţa ei fusese însăşi exemplificarea acestora. Bunica ei ştiuse unde să găsească răspuns la durerile ei, oare de ce nu se gândise mai demult la asta? Şi, iarăşi, câteva pagini mai încolo citi ceva ce o cutremură:
„Mulţi îmi vor zice în ziua judecăţii Doamne, Doamne! N-am profeţit noi în numele Tău şi nu am scos noi demoni în numele Tău şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău? Şi atunci le voi spune: niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la mine voi ce lucraţi cu fărădelegea!”
Frisonă aducându-şi aminte de baba Floarea, cea care, cu icoana pe masă, invoca spirite ciudate. Şi de popa Vraciu, cu pretenţiile lui de dezlegări de cununii şi vindecarea ologilor. Dar oare nu acolo o îndemnase mama ei să meargă? Oare nu mama ei o descântase de deochi? Ce fel de Dumnezeu avea mama ei? Avea cu siguranţă unul, ascuns în spatele candelei de pe perete, la care se închina şi la care se ruga. Dumnezeul ei era un fel de Lampă a lui Aldin. Mama era încredinţată că o rugăciune fermecată, un post sever, un sacrificiu odată făcut, e gajul că Dumnezeu era obligat să te asculte şi să-ţi îndeplinească cererea. Mama ei mereu spunea tuturor că numai şi numai datorită ei Achim mai este în viaţă şi, cu boala lui atât de gravă, un necredincios ar fi murit de mult. Că numai rugăciunea Maicii Domnului, spusă de ea cu conştiinciozitate de trei ori pe zi, în genunchi şi candela aprinsă îi ţine bărbatul în viaţă. Minunat Dumnezeu trebuie să fie Cel al mamei ei, dar unde era atunci când s-a născut, când a suferit Sandu?
Oare Tom al ei reuşise să îşi descopere Dumnezeul? Probabil că da, de vreme ce luase o hotărâre ce ştia că va influienţa pe mulţi oameni dragi lui. Da, asta era clar, Tom îl iubea mai mult pe acel Dumnezeu decât o iubea pe ea, mama lui, sau pe bunica. Şi dacă e un singur Dumnezeu, de ce atâtea feluri de a-L percepe, de a ne închina Lui? De unde atâta înverşunare pentru întâietate între oamenii care pretind că L-au cunoscut, că L-au găsit? Oare Avraam, Isaac şi Iacov au avut şi ei, fiecare, Dumnezeul lui? Oare Dumnezeu ni se revelează fiecăruia în alt mod, după credinţă? Oare Dumnezeu este atât de imens încât micimea noastră umană ne face să Îl percepem limitat şi pe bucăţi? Dacă nici măcar pe un om, că e om, şi nu-l poţi cunoaşte întru totul, atunci cum Îl poţi cuprinde în tine pe tot Dumnezeul? Desigur, credinţa în Dumnezeu trebuie să fie nu neapărat o formă de închinare ci mai degrabă un mod de viaţă.
Trăise pe pământ aproape 50 de ani. Jumătate din ei fusese fetiţa mamei şi a tatei, într-un anume fel cei doi au fost Dumnezeul ei. Îi era teamă de ei şi nu voia să-i supere. Cealaltă jumătate din viaţă a avut alt Dumnezeu, se numea Tom. Nimic nu fusese mai important pentru ea decât Tom. Îl slujise cu credinţă şi dragoste. Să pregătească teme, să facă de mâncare, să-i spele, să-i fie alături atunci când a făcut hepatită, să fie atentă la ce prieteni are în preajmă, să îl pregătească pentru bac, admitere, să îi trimită bani de cămin şi mâncare şi hainele potrivite, asta era ceva mai important decât ea, decât orice. Şi acum, părinţii au îmbătrânit, nu se mai poate înţelege cu ei, Tom a plecat. Şi realiză subit că vidul unui Dumnezeu o îndemnase să caute un alt Dumnezeu. Era pe un drum în căutare de răspunsuri, dar se prea poate să nu fi întrebat pe cine trebuia. Asta era, greşise calea, şi calea asta o pierduse până şi de sine, de puţinele lucruri stabile ce o ancorau în viaţă. Trebuia, trebuia să îl găsească pe Dumnezeul bun şi plin de iubire al bunicii ei. La El va găsi sfat şi adăpost. La El va plânge şi se va ruga şi va cere îndrumare. Iar dacă într-adevăr există un blestem în familia ei, atunci nicăieri decât numai la acel Dumnezeu va găsi salvarea. Căci Dumnezeu cel adevărat poate porunci până şi Diavolului să plece. Şi poate că îi va da iertare şi pace până şi străbunicii Cloe.
Iar Petre? Dumnezeul lui Petre unde era? Avea oare Petre un Dumnezeu? Sau se abandonaseră unul pe celălalt? Uite, despre asta nu au discutat niciodată. Nu au discutat despre multe lucruri, îşi dădu Aurora seama, în cele nici trei luni de când erau împreună, de abia de se exploraseră oarecum epidermic, abia de se obişnuise fiecare cu normalitatea celuilalt. Aurora nu îi povestise mai nimic despre familia ei, despre fiul ei, despre drumurile ei. Despre căutările ei neobişnuite. Acum, mai bine ca niciodată, Aurora vedea clar ce avea de făcut. Umblase întreaga viaţă ca o corabie în derivă, călăuzindu-se după stele căzătoare. Dacă voia să ajungă la un ţărm, atunci avea nevoie de o busolă şi de un cârmaci. Busola se pare că era chiar în faţa ei, în mâinile ei. Cârmaciul avea să sosească din urmă. Era încredinţată că aşa va fi: când ucenicul e gata, va apărea şi maestrul. Azi a venit vremea când îi va scrie răspunsul lui Tom. Îi va spune că se bucură pentru el. Îi va scrie că a luat cea mai frumoasă şi mai importantă decizie din viaţa lui: aceea de a fi statornic şi iubitor unui Dumnezeu. Că va veni şi ea, poate, de Crăciun, să Îl cunoască. Aşa îi va scrie. Se aşeză în faţa calculatorului şi redactă mai calmă decât oricând şi cu nemărginită dragoste pentru băiatul ei, scrisoarea cu destinaţia Belgia.
Iar cu Petre? Trebuia să se întâlnească neapărat cu el. Formă numărul lui. Nu voia să răspundă. Petre era un bărbat orgolios din cale afară. Avea o mulţime de reacţii nefireşti. Aşa sunt toţi artiştii, ciudaţi pentru oamenii de rând. Aurora era convinsă că va trebui să aibă multă răbdare. Ce-ar fi putut face? Şi, aşa, în faţa calculatorului, de parcă ceva îi luă un văl de pe ochi, deschise un nou folder în My documents pe care îl intitulă „Scrisori pentru Petre”. Ştia că un timp nu va fi de găsit, dar aceste scrisori puteau ajunge la el. Vor fi, cu siguranţă nişte scrisori lungi. Era singura ei şansă de reabilitare, de iertare. Realiză dintr-o dată că Petre nu va putea-o înţelege, dacă nu-i va da răgazul de a-i explica pe îndelete cine este ea, de unde vine, cine a fost străbunica ei Cloe, şi bunica Rusalda, şi mama Ana. Fără drumurile ei din primăvară, Petre nu va putea înţelege ce căuta ea pe o stradă de la marginea oraşului, la o biserică de pocăiţi. Îi va scrie oare despre Mihnea? Despre Valeria? Despre farmecele babei Floarea? Oh, nu mai era mult şi se va împlini anul. Va trebui să reînnoiască pactul acela cu…
Ce făcuse? Aurora se îngrozi de propriile ei decizii. La fel ca străbunica ei, Cloe, preferase să rişte, dar acum îşi dădea seama cu disperare că mizase pe o carte periculoasă. Iubirea lui Petre pentru ea era oare o iubire adevărată, pământească, durabilă? Sau era o iubire de mucava, era doar o punere în scenă, era rodul unor farmece pentru care ea plătise cu 300 de lei, sau poate cu 30 de arginţi, cu sufletul? Şi, dacă iubirea lui Petre nu era una reală, ci una surogat, ce valoare ar mai fi avut aceasta şi cât ar fi durat? Să meargă an de an la babă? Iubirea lui Petre fusese de la început ciudată, ieşirile acelea ale lui în noapte, nu semnificau oare o inconştientă fugă de lângă ea? Ea, la care se întorcea fără să ştie apoi de ce şi ce îl îndeamnă să o facă. Era oare asta acea dragoste pe care şi-o dorea Aurora? Ce femei puteau să-şi fi dorit o astfel de dragoste? Şi ce fericire îţi putea da o iubire astfel obţinută? Îşi aminti de Lidia şi de mătuşa mamei ei, cea care îşi vânduse sufletul pentru o fericire trecătoare şi mincinoasă. Trebuia să afle neapărat mai multe amănunte despre povestea aceea. Formă numărul. La celălalt capăt, mama Lidiei.
-Doamna Dupir, sunt Aurora.
-Te-am recunoscut, draga de tine, ce-ţi mai face piciorul?
-E ca nou. Mi-o puteţi da pe Lidia la telefon?
-Nu, asta nu pot.
-Se simte rău?
-Nu, Lidia a murit în august.
Glasul mamei era calm, resemnat, de parcă ar fi spus: Lida se odihneşte şi ea, e bine, în sfârşit. Aurora nu îndrăzni să mai întrebe nimic.
-Condoleanţe, nu am ştiut, vă rog să mă iertaţi.
Închise telefonul, convinsă că nu va mai forma niciodată acel număr. Fiecare familie cu morţii, cu durerile şi cu secretele ei. Se întoarse la folderul cel nou, „Scrisori pentru Petre” şi începu, pe îndelete să scrie. Aşa cum îşi amintea şi cât îşi amintea. Fără să ascundă nimic. Trebuia să mizeze pe sinceritatea nudă, trebuia să parieze pe adevăr. Dacă mai avea o cât de mică şansă, dacă mai putea schimba ceva din răul făcut, asta era soluţia. Iar de nu avea să iasă la liman, dacă Petre nu va mai fi niciodată omul ei, atunci trebuia să fie încredinţată că Dumnezeul ei asta a hărăzit pentru ea.
Bunica Rusalda îi spusese într-o seară de vară pe prispa casei, când se uitau amândouă spre bolta plină de stele, ca la nişte mărgăritare rupte de la gâtul universului:
-Când nu oi mai fi, tu să ţii minte ce-ţi spun acum: eu nu m-am încrezut toată viaţa decât şi decât în Dumnezeu şi numai şi numai în Dumnezeu.
-De ce, bunică?
-Pentru că El a rămas credincios promisiunilor pe care mi le-a făcut înainte ca eu să fi fost în lumea asta.
-Dar, bunică, ai avut o mulţime de necazuri în viaţă! Asta cum mai vine? Unde era atunci Dumnezeu?
-Auroră, noi aici suntem călători într-o ţară străină. Avem de străbătut o cale lungă, istovitoare, plină de primejdii. Dumnezeu nu a promis nimănui o viaţă uşoară, dacă aşa crezi tu, că asta e datoria Lui faţă de noi. Nu scrie nicăieri în Scriptură că vom avea doar cer senin, şi nici grâu fără neghină. Dumnezeu nu a promis niciodată, nici măcar poporului evreu, o viaţă fără dureri, fără suişuri sau coborâşuri grele. Nu mi-a promis nici mie că mă va ţine departe de ispite, de încercări, că nu voi trece prin boli sau dureri.
-Atunci, bunică, de ce Îl iubeşti aşa de mult? La ce bun aşa un Dumnezeu, care nu ţi-a dat nimic?
-Ba mi-a dat. M-a dat pe mine, aşa cum sunt. Mi-a dat-o pe mama ta, pe voi, lumea asta atât de frumoasă în care am trăit.
-Şi ce ţi-a promis, îmi poţi spune, sau e secret?
-De ce-ar fi un secret? Mi-a promis că nicicând pe drumul vieţii nu mă va părăsi. Că îmi va da în întuneric din lumina Sa. Mi-a promis Harul Lui în toate încercările călătoriei mele pământeşti şi mângâierile Lui în toate întristările de aici.
-Atât de puţin? Dar tu, bunică, I-ai dat viaţa ta! Nu e drept, El ţi-a dat atât de puţin…doar nişte biete promisiuni!
-Ba, Auroră, când vei mai creşte, vei înţelege cât mare preţ au.
-Şi, măcar Dumnezeu s-a ţinut de cuvânt?
-S-a ţinut, Auroră. Niciodată nu m-a dezamăgit, ci mi-a rămas credincios. S-a ţinut zi de zi de fiecare promisiune pe care mi-a făcut-o. Va veni o vreme în viaţă când vei simţi şi tu asta. Şi în acea clipă vei fi sigură că acela şi numai acela este Dumnezeul tău cel adevărat. Dumnezeu este pentru om, pe cât de departe, pe atât de aproape. Pentru că pe Dumnezeu nu îi poţi descoperi uitându-te aşa, sus, la stele, la Calea Laptelui, la Ursa Mare, ci uitându-te mai întâi şi mai întâi în inima ta. Acolo stă, în fiecare din noi Dumnezeu. Acolo trebuie să Îl cauţi şi tu, Auroră, numai acolo.

SFÂRŞIT
Botoşani, decembrie, 2006

Eu, străbunica mea (I)

Eu, străbunica mea (II)

Bărbații altor femei (I)

ELENA CARDAŞ / BĂRBAŢII ALTOR FEMEI – ROMAN

Prolog

Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul ei, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, speră totul, rabdă totul. Dragostea nu piere niciodată. Profeţiile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi profeţim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; dar când am devenit matur, am lepădat ce era copilăresc. Căci acum vedem ca într-o oglindã, în chip neclar; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte aşa cum am fost şi eu cunoscut. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.[1 Corinteni 13 ]

Duminică 30 mai

Doamne, nu ştiu ce este cu mine şi unde mă aflu acum. Plutesc fără să-mi dau seama dacă mai sunt pe pământ sau dacă am murit şi sunt în ceruri. Dar cred că pe pământ sunt, de vreme ce simt durere, aud glasuri, simt mirosuri ciudate. Nu-mi dau seama, Doamne, unde sunt şi ce s-a întâmplat, dar dintr-o dată totul e altfel decât îmi aduc eu aminte că trebuia să fie. Cred că nu sunt nici tânără, nici bătrână, nu mă simt rău, dar nici sănătoasă nu cred că sunt. Poate că sufletul meu este nemuritor şi acum sunt pierdută între două lumi, căutând ceva ce nici eu nu ştiu. Poate că sunt nemuritoare şi acum trec într-o nouă dimensiune, poate sunt chiar în burta viitoarei mele mame şi de aceea nu-mi mai amintesc nimic, de aceea nu văd nimic.
Acum ascult voci, acum sunt de-a dreptul foarte sigură că nu am murit încă, simt, simt carnea din mine, doar că nu văd şi nu ştiu bine ce mi se întâmplă. Maria îmi tot vorbeşte de o vreme de Tine, Doamne. Eu nu ştiu cine este Maria, ea îmi spune că e o prietenă. Cred că are dreptate, e o prietenă, dar nu ştiu cine este, nu reuşesc să îmi amintesc nimic de ea, nu ştiu cum arată dar cred că mă iubeşte. De o vreme nu am mai auzit vocea ei.
– Domnule doctor, veniţi aici, pacienta de la patru începe să se agite!
Aud, e vorba despre mine? Poate că da, simt că cineva îmi ia o mână. Poate că îmi caută pulsul ….oare am murit şi… am înviat?
– Soră, dă telefon la neurologul de gardă.
Aud totul, dar nu ştiu nimic, cred că sunt în spital, din moment ce este chemat un doctor. Maria, aşa se numeşte ea, îmi spune mereu că trebuie să-mi revin. Aşadar sunt bolnavă şi sunt într-un spital, acum vor chema pe cineva să mă vadă.
– Care e numele ei mic?
– Magda!
– Magda, mă auzi?
– Te aud, cine eşti că nu te văd! Curios lucru, nu-mi aud nici vocea!
– Este doar agitată. Începe să aibă unele reflexe. Sedaţi-o în continuare. O să vin mâine dimineaţă.
– Hei, nu vreau, nu mă lăsa, sunt aici! Totuşi nu-mi aud vocea, ceva e în neregulă. Cred că sunt în vis, o să mă trezesc în curând şi totul va fi obişnuit, mă voi trezi dimineaţă şi voi merge la serviciu. Totuşi, de ce nu mă pot trezi acum? De ce nu pot vorbi? Vocile par atât de reale şi de aproape! Vocea mea unde este? Cineva mă prinde iarăşi de mână.
– Soră, aşteaptă un moment. Magda, mă auzi? Dacă mă auzi, strânge-mă de mână.
Nu ştiu cine îmi cere asta, vreau să ştiu unde sunt, cine mă ia de mână, cine îmi spune pe nume? Nu ştiu de ce nu pot să vorbesc, sunt în plin coşmar, dar dimineaţă o să mă trezesc, desigur, şi atunci va fi altfel. Oare unde merg la serviciu? Intru pe o poartă, acolo mă salută nea Grigore, merg pe o alee şi… nu mai ştiu, e aşa de multă vreme de atunci… sunt într-un coşmar, desigur mă voi trezi curând, îmi voi face cafeaua şi voi pleca pe jos, pe bulevard. Oare cu ce o să mă îmbrac? Oare ce anotimp e? Sunt în somn, când mă voi trezi toate se vor limpezi, o să-mi pun pe mine hainele de ieri, nu e nici o problemă.
– Magda, dacă mă auzi, strânge-mă de mână, repetă vocea.
Strâng de mâna care m-a cuprins, strâng cu putere să mă asigur că o fac, deşi nu văd nici o logică în nimic din ce mi se cere.
– Magda, eşti în spital, înţelegi asta? Eu sunt medic, dacă înţelegi ce spun strânge-mă de mână, fă ceva.
Doamne, ce să înţeleg, de ce sunt în spital? Sunt încă în somn. Nu înţeleg nimic. Îmi trag mâna deşi simt ceva real în mâna ce m-a atins. Nu ştiu cum să întreb, cum să vorbesc. Desigur sunt într-un vis. Coşmarul meu se va termina în curând şi totul va fi normal. Am mai avut coşmaruri conştiente. Ar trebui să mă trezesc şi să adorm iarăşi, să pot visa ceva nou şi frumos. Nu ştiu de ce nu reuşesc de data asta, cred că sunt prea obosită, altfel ar fi ca de obicei, m-aş trezi şi aş adormi visând altceva.
– Magda, eşti în spital. Eu sunt medicul care te îngrijeşte, vreau să ştiu dacă mă auzi şi dacă înţelegi ce vorbesc. Strânge-mă de mână acum dacă mă auzi.
– Te strâng cât pot eu de tare, de ce nu te văd, de ce nu pot vorbi?
– Mulţumesc, Magda, o să reuşim să ne înţelegem, o să te ajutăm să te faci bine, acum o să te las să dormi, o să vin mâine.
– Stai, care mâine, ce zi e azi? E dimineaţă, e noapte? Nu pleca, nu-mi da drumul la mână.
Doamne, nu visez, mă simt în trup, sunt într-un pat, îmi simt pielea, îmi simt picioarele amorţite, pot să-mi mişc mâinile. De ce nu văd, de ce nu reuşesc să-mi amintesc nimic clar? Cine e Maria, e o voce care îmi tot spune de un timp că e Maria, că e prietena mea şi mă tot roagă să-mi revin, dar eu nu ştiu cum arată şi cine este Maria. Oare am murit şi Maria e Maica Domnului ce îmi îndrumă primii paşi? De ce să fi murit şi cum? Nu, desigur visez un vis din care nu mă pot trezi!
– Soră, poţi să pui acum diazepamul pe venă.
– Vreau să mai vorbim. Unde sunt acum, de ce sunt aici, ajută-mă!
Şi poate din instinct întorc mâna precum un cerşetor, cerşind conştienţă, cerşind răspunsuri, cerşind celui de lângă mine să mai stea. Dar semnul meu rămâne alături, nimeni nu l-a văzut sau nimeni nu a priceput sensul mâinii mele făcute căuş. În somn te cufunzi ca în moarte, cred că nimic nu diferenţiază cele două stări, nu ştiu, pentru că eu nu ştiu dacă sunt moartă sau dacă dorm.

Luni 31 mai

– Magda, sunt Maria, bună dimineaţa, am auzit că ai început să-ţi revii după operaţie, aseară târziu. Nici nu ştii cât de mult mă bucur, nu mi-a venit să cred, e o minune ce se întâmplă. Azi o să stau cu tine, o să-ţi vorbesc, să nu ai grijă, sunt aici ca să mă ocup de tine, nu am să te las singură. De asta să fii sigură.
Un miros suav ce mi se pare familiar vine de lângă mine, de undeva. Întind mâna stângă într-acolo, cea dreaptă parcă mi-ar fi legată, dar asta nu mă interesează acum. Sunt curioasă să ştiu cine e Maria, glasul ei l-am auzit în ultima vreme clar vorbindu-mi, ea mă cunoaşte, altfel nu ar fi aici, ea trebuie să mă ajute să înţeleg ce e cu mine. Simt o mână fină, puţin rece, o strâng şi ea mă strânge de răspuns, asta e bine, mai este cineva aici cu mine, în vis.
– Magda, draga mea, nici nu ştii cât de mult mă bucur că îţi revii. Aproape ne pierduserăm speranţa. Eşti cea mai curajoasă femeie de pe pământ. Acum o să te spălăm şi o să te schimbăm, ca în fiecare dimineaţă. Sunt sigură că tu înţelegi ce vorbesc, trebuie doar să ne ajuţi cât poţi şi tu.
Mă întoarce pe o parte, asta o simt cu toţi porii, cineva mă susţine şi această Marie îmi dă cămaşa jos de pe mine. Mă vede oare cineva aşa? Cred că sunt în pielea goală, oare e normal? Ba nu, cred că am pemperşi, mi-i scoate şi pe ăştia, de abia acum sunt goală. Mă şterge cu ceva umed şi călduţ, e plăcut, simt cum îmi trece pe la subţiori buretele cu apă caldă, acum e minunat, pe şira spinării mă freacă cu un prosop, simt cum mă doare tot spatele. Deci nu e vis şi nici nu am murit, durerea e un semn că trăiesc. Acum îmi şterge picioarele, e plăcut, simt tot ce mi se întâmplă. Maria îmi vorbeşte, îmi explică tot ceea ce face, de parcă să nu mă sperii cumva. Acum mă curăţă între fese, cred că e ceva jenant, încerc să găsesc mâna ei cu mâna mea dar mă simt dată uşor la o parte.
– Trebuie să te şterg peste tot, nu trebuie să te jenezi de mine. Îţi aduci aminte, când m-am pregătit să nasc te-am rugat înainte de a mă interna la maternitate să mă razi tu jos, aveam o burtă enormă, şi tu m-ai ras, şi nu era nici o ruşine în asta. Acum e rândul meu să te spăl. Trebuie să fii curată, nu se poate altfel, trebuie să mă asculţi. Eu o să tot vorbesc cu tine, de o săptămână vorbesc mereu cu tine, aşa mi-a zis doctorul să fac, dar o ştiu şi singură. Oh, sper să-ţi aduci aminte de mine, sper să nu fi uitat tot. Azi e o zi de primăvară aşa de plăcută, cum nici nu-ţi poţi imagina. Am venit pe jos până la spital. Stau la fosta noastră gazdă. Ţi-o mai aminteşti? Ce bine îmi pare că îţi revii, o să fie bine, ai să vezi.
Simt nevoia să duc mâna spre faţă, acolo era ceva în neregulă cu mine dar gestul îmi este întrerupt din zbor cu fermitate.
– Acolo nu. Acolo o să te panseze la sală. Magda, sunt sigură că mă auzi şi că mă înţelegi. Acum o să-ti pun o cămaşă curată şi o să îţi pună după aceea perfuziile. Dacă ai putea să mănânci ceva ar fi grozav, nu poţi trăi doar cu aer şi cu ape pe venă! Ce-ar fi să încerci să te întorci singură cu faţa în sus?
Să mă întorc singură cu faţa în sus! Fac lucrul ăsta, nici nu e aşa de greu, deşi mă dor toate încheieturile, cine ştie de câtă vreme stau aşa, în patul ăsta, cum să nu mă anchilozez?
– Bravo. Bravo, Magda. Hai că tu eşti o luptătoare, vreau să te faci repede bine şi să te duc acasă.
Acasă. Unde o fi acasă? Da, e un apartament de bloc, urc acolo cu liftul. Intru într-un hol. E un dulap pe partea stângă, acolo îmi pun hainele când intru în casă. Şi cheile le las tot acolo, pe o poliţă. Apoi nu mai ştiu, holul mi-l amintesc însă perfect, pe un perete este o oglindă imensă şi în fiecare dimineaţă mă machiez acolo şi-mi aranjez părul. În oglindă se reflectă un ceas şi eu mereu citesc dimineaţa, în timp ce mă pregătesc să merg la serviciu, orele pe de-a-ndoaselea, să nu întârzii… oare fac astea de multă vreme, oare sunt tânără sau bătrână? Nu îmi dau seama câţi ani am, dar probabil că am destui, de vreme ce am o casă şi mă duc la serviciu. Oare am copii, familie, ar trebui să îmi aduc aminte cel mai bine de asta.
Doamne, poate că totuşi am murit şi sunt acum undeva aşteptând să Te văd, nimic nu mai este ca altădată, îmi amintesc ca din depărtări, eu trăiam într-o lume cu lumini şi culori, cu oameni cu care vorbeam, aveam o casă a mea, mergeam la muncă zi de zi, oare ce făceam acolo? Mergeam pe un drum şi intram pe o poartă, ba nu, lucram undeva, într-o cameră cu multe flori şi multă lumină, iar seara mă întorceam acasă şi mă uitam la televizor. Şi mai ce era? Emil? De ce numele ăsta îmi spune ceva? De ce e Maria lângă mine, cine este ea? O fi sora mea?
– Acum eşti bine. Uite, eu o să stau pe un scaun lângă tine şi o să-ţi citesc din reviste, aşa cum am făcut în fiecare zi. Cu ce vrei să începem? Ia să vedem ce am aici prin geantă. Revista „Avantaje”, e ultimul număr, azi l-am luat, ştiu că ţie îţi plăcea să o citeşti.
Revista „Avantaje”, ce o fi asta? Eu zac aici şi femeia asta citeşte despre avantaje? Ce ridicol! Nu, nu vreau să-mi citească, vreau să vorbim. Ridic mâna şi clatin din deget în semn de nu.
– Dumnezeule, Magda, tu chiar ţi-ai revenit. Nu pot să cred, tu înţelegi ce vorbesc, nu-i aşa?
Încerc să dau din cap că da. Mă doare, ameţesc şi mi-e imposibilă vreo mişcare, iarăşi vreau să duc mâna la cap şi iar sunt oprită. Oare ce să fie asta? Întorc căuşul palmei în semn de cerşit, sperând ca această Marie să mă înţeleagă.
– Vrei să vorbim, nu-i aşa ?
Dau din mână în semn de da.
– Oh, ce mă bucur. O să vorbim, doctorul tău spune că cel mai important pentru tine este să comunici, să îţi exersezi mintea. Acum nu poţi vorbi, nu-i nimic, o să vorbesc eu şi pentru tine. Sunt sigură că ai să te faci bine, Magda. Acum e mai greu, dar deja ai făcut progrese foarte mari. Asta e cel mai important lucru. Magda, tu înţelegi ce vorbesc acum, nu-i aşa? O să ne înţelegem o vreme prin semne, dar sigur o să începi curând să şi vorbeşti, nu trebuie să intri în panică, noi două ne-am înţeles întotdeauna în toate modurile, chiar numai din priviri.
Din priviri spune ea, din priviri… Întorc mâna căuş.
– Vrei să mă întrebi ceva, nu-i aşa ?
Fac semn că da dar nu pot să îmi imaginez cum şi ce să întreb când nu ştiu nimic despre ce e cu mine.
– Uite, eu o să îţi spun câte ceva, dacă vrei să mă opresc, mă strângi de mână, bine?
Fac din mână că da, apoi o prind din nou, mi-e frică să pierd singurul contact cu ceva real. Acum sunt sigură că nu mai visez, că Maria este aici cu mine, că vrea să mă ajute.
– Acum eşti la Spitalul Universitar din Bucureşti. Ai avut un accident de maşină. Ai fost arsă şi lovită la cap. Te-au operat de urgenţă, ai avut un cheag de sânge pe creier, undeva, în lobul frontal, de aceea poate multe ţi se par ciudate, dar o să recuperezi. E o minune că ai scăpat cu viaţă, draga mea, au murit foarte mulţi oameni, nu ai de unde să ştii. A fost o explozie pe autostradă. Oare îţi aminteşti? O maşină cu îngrăşăminte chimice a explodat la Mihăileşti. Tu erai în drum spre Otopeni. Ghinionul tău a fost să treci chiar pe acolo când s-a produs nenorocirea asta. Ai fost pur şi simplu aruncată din maşină. Erai într-un taxi. Şoferul avea 25 de ani şi a murit, săracul de el, atât de cumplit a fost suflul. Era cât pe ce să fiu eu în locul lui, căci eu promisesem să te duc la aeroport în dimineaţa aceea. S-a defectat ceva la bordul Skodei noastre şi tu ai luat în ultimul moment un taxi, să nu întârzii, să nu pierzi cursa de Roma. Prin ce cumpănă mare am trecut! Nu ai nici o vină, n-ai nici o vină tu, de asta să fii sigură.
O strâng de mână, vreau să ştiu cine este ea.
– Vrei să-mi mulţumeşti? Nu trebuie!
Scutur iarăşi mâna ei, nemulţumită de răspuns.
– Vrei altceva, să mă gândesc, vrei să ştii de ce nu poţi vorbi.
Am lăsat mâna moale, cred că şi asta vreau să ştiu.
– În timpul exploziei, suflul ţi-a ars faţa dar cel mai tare ochii, de asta ai pansamente acolo. Ai fost aruncată din maşină şi te-ai lovit la cap. Creierul tău a fost bine zdruncinat, unele zone recuperează greu, dar spaima cea mai mare era că nu o să-ţi mai revii din comă. Doctorii de aici au făcut minuni cu tine. Şansa ta a fost că ai rezistat, că nu ai murit pe loc. Acum e bine, cu paşi mici o să fim ca înainte.
O strâng tare de mână, cum am fost înainte, asta vreau să ştiu, Doamne, de ar înţelege …
– Mulţumesc, eşti tare drăguţă. Acum vine vizita de dimineaţă. O să-ţi aranjez pătura, ordine şi disciplină, ştii că nu pot altfel.
Mă lasă din mână şi mă simt dintr-o dată cumplit de singură. Aud voci, aud paşi, Maria aranjează pătura pe pat, eu nu vreau decât să vorbesc cu Maria, încerc să i-o spun, dar din gât nu mi se articulează nimic, doar un mârâit afon, dau din mâini, din picioare, nu ştiu cum să comunic altfel.
– Te rog eu mult să te linişteşti, dacă nu, o să rog să-ţi facă un sedativ. Nu e bine pentru tine să te agiţi. Te rog eu mult, dacă mă înţelegi ce îţi spun, încearcă să te linişteşti. Vine vizita, vin doctorii să te vadă, tu auzi, tu înţelegi ce vorbesc cu tine? Dacă nu te linişteşti, să ştii că plec şi ai să rămâi singură şi ai să te descurci cum poţi!
Nu-mi place că mă ameninţă. Cine este ea, de vorbeşte aşa cu mine? Desigur, e cineva din familie, cred că e sora mea.
– Bună dimineaţa, doamnă doctor.
– Bună dimineaţa, domnule doctor, azi am veşti foarte bune, Magda îşi revine.
– Ştiu, s-a vorbit la raportul de gardă.
Nu pot să cred, Maria e doctor aici? Dacă Maria e doctor, oare eu cu ce mă ocup?
– Bună dimineaţa, doamna Magda, mă bucur că vă reveniţi.
Simt o mână caldă că îmi mângâie mâna. Mişc din degete în semn de răspuns. Tocmai am învăţat lecţia de comunicare.
– O să vedeţi, pe zi ce trece va fi mai bine. Ştiţi cine sunt eu?
Omul ăsta e cretin? De unde să ştiu eu cine este dacă nu văd nimic, nu ştiu nimic? Dau din deget că nu.
– Îmi imaginam că nu mă cunoaşteţi, dar aş fi teribil de încântat ca atunci când veţi ieşi de aici să mă strângeţi de mână, să mă priviţi în ochi şi să-mi spuneţi pe nume. OK?
Îmi aduc aminte de gestul americanilor pentru OK şi îl schiţez.
– Doamna Magda, sunteţi incredibilă, gestul pe care l-aţi făcut mă face să cred că analizele ne-au înşelat, credeam că memoria v-a fost serios afectată, dar mă bucur că nu e aşa. Facem tot posibilul să vă ajutăm. O să fie foarte bine, trebuie puţină răbdare.
Mi-a luat mâna în semn de la revedere, scuturând-o.
– Domnule doctor, dacă a început să coopereze cred că pot încerca să îi dau să mănânce. E numai piele şi os.
– Da, puţin câte puţin şi uşor de digerat. Bravo, doamna doctor, aţi făcut minuni adevărate cu prietena dumneavoastră.
Prietena mea. Deci Maria e prietena mea, aşa cum spunea şi ea. Stă aici cu mine şi mă îngrijeşte. Oare pentru că e doctor şi se pricepe mai bine la asta? Oare familia mea unde este? Oh, nu reuşesc să-mi aduc aminte nici un amănunt. Familia mea. Ce poate fi familia mea? Părinţii, poate fraţii, surorile, soţul, copiii? Nu îmi amintesc nimic. Doar de holul de la intrarea în casa mea, dar nu-mi amintesc cu cine locuiesc acolo în casă. Oare sunt singură? Deja am obosit. M-am trezit dintr-o dată într-o nouă dimensiune care mă oboseşte, care mă sperie. Deci: acum sunt în spital, nu am murit, am supravieţuit unui accident, Maria e prietena mea şi are grijă de mine, o să mă fac bine în curând, o să plec acasă, acolo unde o fi casa mea şi voi face ceea ce am făcut şi până acum. Oare cât e ora? Nu mai aud nimic. Maria a plecat. Vreau să vină Maria, bat în pat, încep să dau din picioare, unde este Maria, de ce sunt singură?
– Magda, linişteşte-te. Vorbesc cu medicul care te îngrijeşte. Fii şi tu puţin mai înţelegătoare. Nu durează mult.
Pricep ideea. Maria nu mă părăseşte, trebuie să am răbdare, sunt la început, e o nouă lume în care trăiesc. Sunt nemulţumită şi nerăbdătoare. Dacă o să continuu să mă port aşa, nu o să rezolv nimic. Mă vor ocoli toţi. Oare cum eram eu înainte de accident? Oare eram o fire agitată şi violentă? Oare înainte eram o alintată? Poate o timidă? Ce îmi plăcea să fac? Cine eram eu? Nu pot să cred că nu îmi aduc aminte nimic, nici măcar dacă iubeam pe cineva. Ba da, îmi aduc aminte de nişte tablouri, îmi amintesc bine culorile. Oare soţul meu era pictor? Merg singură printr-o expoziţie de tablouri. Asta e tot ce îmi aduc aminte, aşa cum îmi amintesc de holul apartamentului. Fragmente.
– Am revenit. Doctorul spune că va fi bine, că recuperezi foarte repede şi bine. Probabil o să coborâm pe secţie. Aici suntem la terapie intensivă. Nu mai ai de ce să rămâi aici. Te vor duce nu peste mult timp la pansat. Eu nu o să fiu cu tine, ai să mergi cu asistenta şi ea o să aibă grijă de tine, asta e regula aici. O să plec şi eu puţin, mă duc să-ţi cumpăr un iaurt, o banană, oare mai vrei altceva? Stomacul tău s-a dezobişnuit să mai primească mâncare, o banană şi un iaurt cred că e suficient. Mâine o să fie alt meniu. Vrei altceva ?
Dau din mână că nu, nici nu-mi dau seama dacă îmi este foame, dar înţeleg că trebuie să mă las pe mâna Mariei, până una-alta, e singurul om pe care îl cunosc. Oare sunt speriată de ce mi se întâmplă? Nu sunt. Ar trebui să fiu? Poate că după ce treci peste moarte nu îţi mai este frică de nimic. Maria spune că am avut noroc, e bine că am scăpat cu viaţă, o să văd şi o să vorbesc peste ceva vreme, o să mă întorc acasă la ai mei, cine or fi ei, familie, colegi, prieteni. Când eram copil, am avut tuse măgărească şi mi-a fost aşa de rău, încât credeam că mor. Atunci eram mai speriată decât acum. Oh, ce ciudat, asta îmi amintesc aşa de bine, în copilărie am avut tuse măgărească. Atunci când presimţeam că vin accesele de tuse mă duceam şi mă ţineam de poala mamei să nu mă lase să mor fără aer. Mama mea. Cum era mama mea? Avea fustă lungă de care îmi prindeam mâinile şi nu mă dezlipeam de acolo până nu trecea răul. Dar de ce nu mi-o pot aminti pe mama? Răbdare. Maria spune că o să fie totul bine. Ea e doctor. Oare şi eu sunt doctor şi de aceea suntem prietene? Acum îmi este clar că nu mai sunt în vis, sunt trează de-a binelea. Vreau să mai vorbesc cu Maria, dar sunt aşa de obosită! Arăt semnul ceasului.
– E puţin trecut de ora 10 dimineaţa. Toate zilele astea am tot vorbit cu tine, mă întreb dacă m-ai auzit.
Fac semn cu degetul că da.
– Medicii m-au pus să-ţi tot vorbesc, ţi-am povestit verzi şi uscate, mai ţii minte?
Nu, nu mai ţin minte decât nişte lucruri foarte vagi, ca atunci când te trezeşti din somn şi încerci să-ţi aminteşti ce ai visat, e clar că nu pot să spun asta în modul complicat în care gândesc, aşa că fac un semn de nu cu mâna.
– Magda, tu nu îţi aduci aminte de mine?
Fac semnul de nu, presimt că ea e dezamăgită, şi eu sunt la fel, eu aş putea să fiu de-a dreptul disperată pentru motivul acesta, dar curios, sentimentele mele sunt mai mult teoretice, nu simt nici măcar disperare, nici tristeţe, nici recunoştinţă. E în mine un vid de sentimente, poate este un fel de protecţie, poate că durează un timp, desigur, asta trebuie să fie, o să-mi aduc aminte de mine încetul cu încetul. Şi de Maria o să-mi amintesc. Nu vreau să fie dezamăgită. Pare o femeie cumsecade.
– Nu-i nimic, nici nu speram din prima zi, eşti probabil foarte tulburată. Ce îţi aminteşti? Ştii ce făceai de exemplu înainte de accident? Îţi aminteşti?
Nimic. Nu-mi dau seama cum să spun asta folosind mâinile. Îmi nivelez în aer fruntea.
– Nu-i nimic. O să îţi aminteşti încetul cu încetul totul. O să îţi povestesc eu câte ceva. Nu îţi face griji. Acum cel mai important lucru este să fii liniştită, să te faci bine repede. Cei de aici au făcut oricum minuni cu tine. Mai bine că nu-ţi aduci aminte prin câte ai trecut. Eu mă bucur tare mult că ţi-ai revenit. Ce-a fost greu a trecut. Să se vindece şi ochii şi plecăm acasă la noi. O să ne fie mai uşor la amândouă. Ştii tu cum sunt bărbaţii, se descurcă ei cât se descurcă singuri, dar tot vor o femeie în casă. Vlad de abia dacă ştie să-şi facă doi cartofi prăjiţi, mai degrabă Bogdan ştie să gătească, cred că va fi un soţ grozav, de ar avea parte de o nevastă bună, cine mai ştie!
Oare Vlad e soţul meu sau al ei? Bogdan e un copil, dar al cui? Ce căutam eu în drum spre Bucureşti, poate eram cu probleme de serviciu? Oare am un copil student aici, la Bucureşti? Nu, zicea că trebuia să merg la Roma. O să aflu, o să-mi dau seama, o să-mi amintesc într-o zi.
– Magda, vrei să încerci să bei puţin ceai? Uite, îţi dau să bei cu un pai. Te întorc pe o parte, e bine aşa?
Simt paiul între buze şi gust. Ceai de spital fără zahăr. Merge, îmi simt gura încărcată, o senzaţie acută că aş vrea să mă spăl pe dinţi, nici nu e greu să înţeleagă Maria asta. Îi arăt semnul cu mâna.
-Vrei ca să te speli pe dinţi, desigur, am înţeles ce vrei. Când mă întorc din oraş vin cu periuţă şi cu pasta de dinţi. Dar va fi dificil, o să iau şi o apă de gură poate că ar trebui să începi doar să-ţi clăteşti gura cu ceva.
O să ascult de Maria, ea e un om întreg, ea ştie şi înţelege tot ce se întâmplă, eu depind acum de ea cu trupul meu şi mintea mea, nu trebuie să o supăr. O să o ascult. Se pare că nimeni nu-mi vrea răul. Iar dacă Dumnezeu m-a lăsat să trăiesc, atunci bănuiesc că are un plan cu mine, că nu a făcut-o degeaba. Ce va fi să fie, tot va fi.
– Magda, acum o să te ia cu tot cu pat şi o să te ducă la pansat. Să nu te sperii, nu o să te doară. O să vină asistenta şi o să te ducă, eu nu o să fiu cu tine. Dar să nu te agiţi, te rog eu mult. O să lipsesc foarte puţin de aici. Au făcut asta zi de zi cu tine, nu e ceva nou, tu să nu te sperii.
Am simţit din nou mâna ei, singura mea dovadă că există cineva pe lume căruia îi pasă de mine. Din nou linişte. De fapt nu e linişte, se aud paşi, se aud şoapte, se aud maşini trecând undeva pe stradă, e un sunet de fond pe care doar îl percep ca pe o linişte. Dar nu e. Întind mâna spre faţă, cu grijă să nu stric nimic, să nu o supăr pe Maria. Ochii mei sunt pansaţi, nu mai am păr, ci doar o plasă, cred că a trebuit să mi-l taie, nu-i nimic, o să-mi crească mai des. Cred că ceva nu e în regulă cu faţa, o simt altfel decât restul pielii, nu ştiu. Sunt mult prea multe lucrurile pe care nu le ştiu, poate nu voi rămâne aşa. Doamne, dă-mi putere, scapă-mă de povara asta, dă-mi înapoi amintirile, spune-mi cine sunt! Oh, să mă văd sănătoasă, să merg, să văd, să fiu cu cei dragi, asta vreau. Ajută-mă, Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa!
– Doamna Magda, eu sunt asistenta de salon, o să mergeţi cu mine la pansat.
Cum adică să merg? Pot oare să merg deja? Aşa de repede? Nu, aud rotilele patului şi simt mişcarea în spaţiu, cineva mă duce, nu pot să-mi dau seama cât durează drumul, coborâm cu un lift, un etaj, poate două. Cotim, mergem drept, aşa cred, totul e atât de relativ atunci când nu vezi. Parcă aş juca baba-oarba. Da, iarăşi e din copilărie, e un joc, îl jucam uneori. Era o livadă, alergam desculţă pe iarbă. Asta simt că am trăit eu, nu am văzut în nici un film, îmi aduc aminte senzaţia pe care ţi-o dă iarba sub picioarele goale. Probabil am crescut undeva la ţară. Ne-am oprit. Nu se aude nimic. O uşă care se deschide sau poate se închide, ce curios, niciodată nu m-am gândit că nu poţi să faci deosebirea dintre una şi alta decât cu privirea. Linişte, aştept, pentru mine timpul oricum nu există, nu cred că îmi permit luxul de a mă grăbi undeva, totul e o perpetuă aşteptare în noapte. Se aude o voce nouă.
– Vin imediat! spune vocea.
E o femeie, dar vocea ei nu-mi este cunoscută. Din nou uşa, probabil că se deschide, probabil că acea femeie tocmai intră.
– Aşadar e mai bine. Mă bucur. Ia să vedem ce avem noi aici….
Simt o mână care îmi desface plasa şi pansamentul de pe cap ca şi cum ar fi o meşă. Îmi şterge pielea capului cu iod, simt mirosul de iod în nări. Cred că îmi scoate nişte fire, nu spune nimic, nu vorbeşte cu mine, parcă aş fi un manechin din plastic. Îmi întoarce capul pe o parte şi pe alta cu degetele, ceea ce mă tulbură până la a-mi veni să vărs.
– Acum o cobori la oftalmo. Aici e bine, rămâne fără bandaje.
Patul meu porneşte din nou, îmi este frig, dar încerc să rezist, poate senzaţia porneşte de la cap, unde nu mai am nici pansament şi nici păr, se pare. Ne oprim iarăşi. Aşteptarea e o veşnicie. Nu se aude nimic, aproape intru în panică închipuindu-mi că m-au abandonat aici şi am rămas singură. Nu vorbeşte nimeni cu mine. Pentru ei e rutina de zi cu zi, eu sunt doar un trup, o bucată de carne. Pe lângă mine se pare că trec alţi oameni, le aud paşii şi deodată lângă mine se opresc paşii uşor scârţâiţi ai cuiva încălţat în adidaşi. Voce de bărbat:
– Băgaţi-o înăuntru.
Patul se mişcă lejer, asta înseamnă desigur că nu am fost nici o clipă singură, doar că nimeni nu se sinchiseşte prea mult, poate sunt o povară, o cauză pierdută, poate că Maria e subiectivă, de-mi spune că voi fi bine. Mi se desfac bandajele, acum voi vedea, nu bine, dar sper că destul de bine. Mai este un strat. Cel ce nu-mi vorbeşte pulverizează peste el un spray fără miros, apoi îl desprinde uşor. Cu o mână îmi ridică o pleoapă, nu ştiu de ce nu mi-o cere să o fac singură, crede că încă mai sunt în comă, asta trebuie să fie explicaţia. Deschid singură şi celălalt ochi. Totul e dureros, suportabil, dar dureros, durerea vine mai ales din faptul că nu văd nimic, nici o lumină, nici o scânteie.
– Domnule doctor, să ştiţi că şi-a revenit, a început să înţeleagă. Încă nu vorbeşte, dar oricum e mult mai bine, o aud pe asistentă.
– Vezi ceva, stimată doamnă?
Dau din mână că nu.
– Nici acum, nici un fel de lumină?
Fac acelaşi semn. Nu văd nimic, cred că mi se pun nişte picături în ochi, simt căldura mâinilor ce umblă aproape de faţa mea, simt că am ochii umflaţi, parcă aş avea două feţe una în alta. Sunt bandajată la loc.
– Mâine la aceeaşi oră.
– Bine, domnu’ doctor.
Patul meu iarăşi se mişcă, uneori parcă s-ar legăna. Da, era cândva un leagăn între copaci, o scândură şi două sfori, ăsta e alt fragment pe care nu ştiu unde să îl pun. O să mă gândesc mai târziu la asta, o să vorbesc cu Maria despre astea. O să o întreb pe ea ce e cu ochii mei şi când o să văd din nou, ca înainte. Cred că am ajuns în salon de vreme ce nu se mai mişcă patul. Nu, aşteptăm liftul, se aude cum vine, cum se opreşte, intrăm în el. Urcăm. Iarăşi un drum drept, o cotitură şi de abia acum sunt iarăşi de unde am plecat. Maria nu e aici, altfel ar fi vorbit cu mine. Ea e singura care vorbeşte cu mine. Oare cum arăt? Oare sunt desfigurată? Îmi ridic mâna spre cap, cineva mi-o opreşte din drum, mă leagă de pat, să nu mă mişc, de ce-mi fac asta? Ce apucături barbare! Protestez, trăgând de mână dar nu rezolv nimic. Cred că asistenta îmi face asta, crede că vreau să-mi smulg pansamentele, Doamne, de ar veni Maria mai repede, ea ştie că eu pot să înţeleg şi că sunt ascultătoare, era destul să fi vorbit cu mine, atâta tot!
Aştept. Din nou mi se pare o veşnicie aşteptarea, nu am prea multe amintiri şi prea multe gânduri pe care să le gândesc. Cred că sunt un personaj interesant în spitalul ăsta. Te pomeneşti că o fi venit şi presa, televiziunea. Poate, de vreme ce Maria a pomenit de o catastrofă. Ştirile de la ora cinci nu ratează aşa ceva. Dar eu nu-mi amintesc absolut nimic, nici măcar nu ştiu să mă fi durut ceva. Încerc să mă relaxez, azi am avut primele mele amintiri de undeva, din vremea copilăriei. Acolo ar trebui să mă întorc şi poate că încetul cu încetul voi desluşi singură cine sunt şi de ce sunt aici. Trebuie să încerc să-mi aduc aminte şi, dacă nu azi, atunci mâine sau la noapte… Pentru mine oricum nu mai există decât o singură parte a pământului, cea întunecată, iar timpul s-a oprit în loc. Nici măcar nu este o simplă anestezie al cărei efect va trece în curând, mă gândesc că aşa s-ar putea să-mi petrec restul zilelor. Oare ce se întâmplă cu sentimentele mele? De ce nu simt milă sau îngrijorare sau revoltă? Oare sunt sub sedative sau pur şi simplu eu nu mai am suflet, poate că eu pe jumătate sunt aici, pe jumătate m-am urcat la ceruri, de aceea aici a rămas trupul, iar sufletul cu amintirile şi sentimentele mele hoinăresc toate aiurea. Nu, nu aiurea, poate că au ajuns deja la Dumnezeu. Acolo se duce sufletul. Asta trebuie să se fi întâmplat cu mine.

Marţi 1 iunie

Cred că am adormit o vreme. Sunt dezorientată. Oare e o nouă zi? E dimineaţă? E seară? Acum aud iarăşi sunete, motoare de maşini pe stradă, vorbe, şoapte, aud de undeva un cărucior cu roţile lui neunse, chiar şi un aparat de radio undeva, mai departe. Îmi amintesc, sunt la spital. Nu văd nimic, întind mâna. Simt mirosul suav de lăcrămioare. Maria, ea este aici, cu mine, mi-ar plăcea să o strig pe nume: Maria. Din gâtlej îmi răspunde un mormăit afon. Mai încerc, dar îmi dau seama că e în zadar. Ceva mă împiedică să spun cuvintele pe care le am în mine, parcă ar intra într-un labirint şi nu ar găsi ieşirea spre exterior. Cuvintele mele rămân captive ca într-o cuşcă.
– Te-ai trezit, draga mea, e bine. Îmi era teamă că iarăşi ai picat în starea de dinainte. Mormăiai. Te doare ceva? Vrei ceva? Vrei să vorbim?
Ah, mă ia prea repede! Dau din mână, încerc să o prind, să o simt, asta mă linişteşte. Prezenţa acestei femei mă linişteşte, îmi dă siguranţă, mă face să mă simt ocrotită.
– Mama.
– Ce ai spus? Mama? Eu nu sunt mama, sunt Maria, dar e minunat dacă ai reuşit să spui primul cuvânt, le vei spune pe toate în curând.
Am spus un cuvânt, e minunat, da, nu voiam să spun asta, dar poate că senzaţia pe care am simţit-o atunci, acea plăcere de a fi în siguranţă, a făcut loc primului cuvânt. Încerc să spun Maria dar nu reuşesc cu nici un chip. Poate că tocmai încrâncenarea mea de a vorbi mă face să ratez. În mintea mea totul e confuz şi greoi, cele mai simple lucruri pentru mine sunt un efort. Mai bine încerc să mă relaxez, Maria o să vorbească cu mine, eu o să ascult şi încetul cu încetul mă voi întoarce la cine sunt eu.

Miercuri – 25 august

Îmi aduc aminte de acea primă zi a vieţii mele cu aşa o mare acurateţe, nici eu şi nimeni altcineva nu poate explica de ce şi cum. Cred că mă îndârjeam să trăiesc, pur şi simplu am înfruntat atunci moartea, am sfidat prezicerile tuturor, legile cunoscute ale medicinii, şi am înviat din morţi. Viaţa mea a început atunci, ceea ce a fost înainte sunt doar amintiri de care nu o să fiu niciodată sigură că sunt adevărate şi că nu au fost doar himere pierdute într-un tărâm al nimănui. Pe Maria o mai întreb uneori, dar nici ea nu ştie tot. Există undeva, în interiorul nostru, lucruri tainice, numai de noi ştiute, şi dacă ne pierdem, se pierd şi ele, ca şi cum nu au existat nicicând. Ştiu că, ireversibil, o parte din mine s-a desprins atunci, în acel stupid accident. Cei din jur văd doar gesturi, aud cuvinte, povestesc despre mine ca despre un film văzut la cinema. Ce a mai rămas însă înăuntrul meu, numai de mine e cunoscut şi numai eu mă pot întoarce acolo ca să mă recunosc de sunt aievea sau nu. Or, eu nu mai ştiu cine sunt, cine am fost, am pierdut legătura cu mine însămi şi nu pot explica asta nimănui.
Am mai zăcut atunci încă trei săptămâni în spital. Maria a stat lângă mine aproape zi şi noapte, m-a îngrijit dureros de tandru, ca pe propriul copil. Nou născuţii nu-şi dau seama niciodată câtă trudă şi cât nesomn sunt într-o mamă, ei uită mereu. Nici eu nu aş fi ştiut asta, dacă nu mi-ar fi fost dat să cunosc grija cu care Maria mă spăla, mă hrănea, mă susţinea ca să fac primii paşi, mă ajuta să pronunţ cuvinte, îmi povestea despre mine, despre noi două. De ce a făcut Maria toate astea pentru mine nu ştiu, dar toată viaţa o să mă întreb dacă eu aş fi făcut acelaşi lucru pentru ea. E o întrebare la care nu am răspuns.
Acum este aproape toamnă, aşa spun cei din jur, căci eu nu mai pot să văd nimic, disting cu mare greutate între umbre şi umbre. Văd palid doar lumina soarelui, dacă îmi bate în faţă. Atât. Dacă e o zi mohorâtă, nu văd nimic decât o ceaţă groasă, gri. Şi asta după ce m-au operat de două ori: în iulie prima oară şi apoi acum o săptămână, iarăşi. Părul mi-a crescut blond, creţ şi probabil cu multe fire albe. Maria m-a adus acasă, în apartamentul meu cu două camere, între mobilele mele şi între lucrurile de care mi-am adus rând pe rând aminte. M-am ales cu 60 de milioane ajutor de la stat, o pensie modică şi un certificat de persoană cu handicap şi cu drept la însoţitor. Dora stă cu mine peste zi, asta, zi, este măsura timpului ei, nu al meu, căci pentru mine nu există zi şi noapte şi de aceea timpul pentru mine stă în loc. Într-un fel mă pot considera nemuritoare, căci timpul este cel care trece şi care te umileşte, suflându-ţi în faţă neputinţa ta, or eu, printr-o ciudată ironie a sorţii, par să nu mă mai supun legilor lui. Spiritul meu sfidează contactul cu timpul şi, pe zi ce trece, am tot mai mult convingerea că sufletul nu poate muri niciodată, poate doar trupul meu să aibă ceasul lui biologic ce ticăie, dar mie nu-mi mai pasă.
Dora nu mă place prea mult. Nici eu nu o plac. Stă cu mine pentru că este plătită să facă asta, dar ştiu că în orice clipă m-ar părăsi fără nici un regret, dacă ar găsi ceva mai bun sau mai interesant sau mai bine plătit. Nu o condamn, nici eu nu mă străduiesc să mă fac plăcută. Am devenit, sau poate eram, cine mai ştie, o scorpie. O sâcâi mereu şi fac mofturi din orice, cred că asta e un fel josnic de a-mi manifesta nemulţumirile existenţiale. Ar trebui să mă iau de piept cu Dumnezeu, dar Dumnezeu nu e tocmai la îndemâna mea, aşa că îmi vărs de fiecare dată năduful pe Dora. O trimit în fiecare zi să-mi cumpere câte o sticlă cu vin, în fiecare zi încerc altceva, alt soi, altă culoare, altă podgorie, altă aromă, alt gust, nici nu mi-aş fi imaginat vreodată că există o infinitate de feluri în care vinul te poate înlănţui. Simt senzaţii diferite, e un experiment nou pentru mine, dar alcoolul mă duce în lumea lui şi eu mă las înrobită de el precum de un zeu al pierzaniei, dar găsesc că e un fel plăcut de a te pierde de tine şi de omenire. Treptat, intru într-o nouă dimensiune şi încep să văd ca altădată, în culori. Acolo aş vrea să rămân, să nu mă mai întorc în această lume conştientă şi crudă. Şi aproape în acelaşi moment în care sunt pe culme, alunec în cea mai ingrată stare de rău, cu crampe insuportabile de stomac, cu un vuiet prelung în cap, de parcă demoni bezmetici îmi cântă în urechi. Dora mă adună de pe unde cad, mă pune în pat, îmi face un ceai şi mereu insistă să o cheme pe Maria.
– Dacă o chemi pe Maria o să dau vina pe tine! O să spun că o faci intenţionat ca să mor şi să scapi de mine, pramatie ce eşti. Ai să rămâi pe drumuri. Nu o să te mai angajeze nimeni! O să ajungi la tribunal, să te judece pentru omor calificat.
– Doamna Magda, sunteţi o femeie imposibilă, sunteţi un monstru. Ştiţi bine că nu aveţi voie să beţi. Nu o să vă mai cumpăr niciodată vin, ce o să-mi faceţi?
– O să mă plâng că nu te ocupi de mine. Şi tot pe drumuri o să rămâi. Zi mersi că sunt oarbă şi că mănânci o bucată de pâine din asta.
– Nu am mai văzut aşa o femeie de neînţelegătoare ca dumneavoastră. Cred că de aceea v-a bătut Dumnezeu! Că Dumnezeu nu bate cu băţul! Doamne, iartă-mă!
Dora are dreptate. Nu ştiu nici eu cum de am ajuns într-o relaţie aşa de ciudată cu Dumnezeu. În copilărie era altfel. Eram mereu împreună, El îmi ţinea de frig, de cald, de sete, de foame şi mă păzea de toate relele lumii. Satul în care m-am născut se întindea domol pe un platou la poale de munte. Erau acolo livezi nesfârşite de meri ionatani şi de pruni. Când venea primăvara, nu puteai să nu iubeşti locul acela plin de copaci înfloriţi. Iar dincolo de livezi, de parcă spectacolul nu ar fi fost îndeajuns, se vedeau tapetând cerul munţi în culori schimbătoare şi ele cu fiecare anotimp. Pădure de foioase, mereu alta, mereu fascinantă în culorile ei. Senzaţia că planeta e vie şi respiră am avut-o dintotdeauna în mine, aş putea spune că la şcoală nu am avut nici o mare surpriză, totul era în mine scris o dată cu naşterea mea, doar că trebuia ordonat în manuale, maculatoare, calcule, formule, legi.
Cred că aveam trei ani când părinţii mei au cumpărat o vacă. Atunci, la acea vârstă, m-am îndrăgostit pentru întâia oară. De vaca pe care ai mei au dus-o în staul. Mergeam acolo hipnotizată de ochii ei calzi, de un negru profund. Mă uitam uimită la gura ei şi la nările ei catifelate din care ieşea un abur fin. Crescusem mărişoară şi eu tot am continuat să iubesc vaca noastră şi pe toţi viţeii ei, rând pe rând, neînţelegând de ce ei dispar mereu când creşteau mari, se duceau desigur la casa lor, aşa mi se explica, iar eu credeam.
Exploram întreaga lume atunci cu o curiozitate maximă. Nu cred că era ceva în stare să mă sperie. Priveam fulgerele pe cer aşa cum mai târziu aveam să privesc jocurile de artificii: cu o bucurie de a vedea un spectacol de sunete şi lumină. Nimeni nu îmi sugera că ar trebui să-mi fie teamă. Într-o toamnă târzie m-am băgat alături de câinele casei în cuşca lui, mi s-a părut că se simte foarte singur şi că nimeni nu-l iubeşte, aşa că m-am dus cu el în cuşcă să-i ţin de urât şi de frig. M-a căutat tata o după-amiază întreagă prin vecini, prin livadă, prin pădure, disperat că ceva grav mi s-a întâmplat. Spre seară m-a văzut lângă Lupu, plină de paie şi poate de purici, dar nu mi-a zis nici o vorbă. Cred că gestul meu i s-a părut de copil ciudat sau de copil care voia să fie iubit şi pentru moment a găsit lângă un câine ceea ce căuta. Cred că el, tata, se simţea vinovat. Vinovat că nu ştie cum să mă iubească suficient de mult, încât să simt asta.
Sentimentul pericolului a venit mult mai târziu şi atunci s-a alterat odată pentru totdeauna toată vraja lumii. Într-o zi, în spatele casei, în umbrar, am găsit un şarpe. L-am prins cu amândouă mâinile şi l-am adus în curtea din faţă, încântată să-i privesc în soare solzii atât de miraculos coloraţi într-o multitudine de nuanţe de verde, aproape hipnotizanţi pentru ochii mei. N-am înţeles de ce au sărit cu toţii speriaţi. Tata mi-a smuls din mâini făptura pe care eu o vedeam minunată, gingaşă, docilă, şi i-a zdrobit capul cu toporul chiar sub ochii mei. Am rămas o zi întreagă nemişcată lângă trupul micului şarpe, plângând, neînţelegând de ce a făcut tata asta, simţindu-mă vinovată, încercând să fac şarpele să se mişte ca înainte, mângâind pielea incredibil de moale, cerându-i iertare. Cred că toţi copiii sunt la fel, doar cei mari îi îndeamnă să-şi lepede prea curând starea de graţie cu care au venit pe lume. Toţi copiii au în fiinţă nevoia de cunoaştere, dar prudenţi şi prevăzători, cei mari le taie încă din pruncie vârful aripilor. Poate că eu eram mai puţin inhibată, părinţii mei m-au lăsat să explorez singură, convinşi poate că în final voi ajunge în acelaşi punct în care m-ar fi adus ei, explicându-mi şi povestindu-mi. Poate că nu a fost aşa. Mai mult ca sigur în prima mea copilărie am avut nenorocul de a avea o mama bolnavă, mereu internată, mereu plecată de acasă. Nu a fost vina nimănui că a fost aşa. Eu am ştiut totdeauna că mama m-a iubit, că m-a dorit chiar şi cu preţul vieţii ei. În clipele petrecute împreună mă lua în braţe şi îmi mângâia părul moale ca mătasea, leit cu al ei, mi-l pieptăna şi mi-l împletea în codiţe. Uneori îmi aducea din oraş ciocolată şi-mi lua ceva frumos de îmbrăcat. Mama m-a iubit cu o tandreţe liniştită, cu o duioşie care mi-a străpuns sufletul fraged şi care este singura moştenire nealterată din trecut. Se născuse cu o boală de inimă, în acele vremuri fără leac, iar naşterea mea a fost cântecul ei de lebădă. Presimţea că va muri repede şi că voi rămâne doar cu tata. Poate că de aceea era aşa de tăcută, poate că nu voia ca dispariţia ei să fie pentru mine o traumă care să mă marcheze ireversibil, poate că boala îi luase toată vlaga şi toată bucuria de a trăi, cert este că în clasa întâi m-am dus la şcoală de mână doar cu tata. Tata era un om tăcut. Zile în şir nu auzeam nici o vorbă de la el. Parcă era în jurul meu o conspiraţie a tăcerii, poate de aceea vorbeam aşa de mult cu Dumnezeu şi El îmi purta de grijă şi mă făcea să înţeleg glasul păsărilor şi al copacilor şi rostul ierburilor. Oh, dacă aş fi putut păstra în mine pentru toată viaţa acea stare de mirare permanentă a primei copilării, dacă aş fi putut să nu mă mai desprind nicicând de lumea mea de culori şi de sunete magice, de înţelegerea primară a tuturor lucrurilor şi de iubirea aceea fără cenzură pentru tot ce nu eram eu. Eram o sălbătăciune mică, tăcută, nepermis de cuminte, contopită în lume. Eram precum o floarea-soarelui răsărită dintr-o sămânţă rătăcită, dar care tocmai pentru că nu era umbrită de suratele ei, era viguroasă şi-şi putea îndrepta nestingherită corola către soare, împlinindu-şi iubirea, îndeplinindu-şi menirea.
De şcoala din sat îmi amintesc foarte vag. Eram puţini copii şi de aceea eram împreună de clasa întâi şi de a treia şi învăţătoarea se străduia să ne înveţe pe toţi cum putea ea mai bine. Mie mi se părea totul un fel de joc, lucrurile le-am învăţat din mers, simplu şi fără încrâncenare, aşa încât, doar pentru că îmi plăcea să ascult ce vorbeşte doamna, m-am trezit în clasa a treia că eu deja cunoşteam cam tot ce era de predat şi pentru clasa a patra ce o făcusem cu un an înainte şi tot aşa, toate veneau de-a valma în mintea mea, iar mie nici nu mi se părea complicat. Tata îmi zisese să fiu atentă la tot ce spune doamna învăţătoare, iar eu nu înţelesesem timp de doi ani că acolo, în acelaşi timp, eram două clase de elevi! Credeam că doamna se joacă şi ne dă doar lecţii diferite după cum are ea chef. Ce-mi amintesc foarte clar este că în acea vreme eram obsedată de sugativă. Eram agasantă cerând mereu şi mereu sugativă tatei, deşi pe caiete scriam corect şi îngrijit. Pe mine mă fascinau sugativele pentru că pe ele culorile prindeau viaţă. În caiete totul părea mort, o linie trasată rămânea acolo definitiv, pe când sugativa era mereu şi mereu o provocare. Un tărâm al necunoscutului, al imprevizibilului, era precum norii de pe cer pe care eram în stare să-i contemplu câte o zi întreagă, de nu ar fi fost tata care să mă culeagă de pe jos de pe unde stăteam răstignită privind în sus la podeaua casei lui Dumnezeu.
Uneori, când beau peste măsură, mă ameţesc atât de tare, încât mi se pare că sunt din nou acolo, pe zăpadă sau între ierburi, şi mă tot uit la cer şi norii se mişcă în cerc şi se transformă în chipuri şi în flori. Uneori nu au nici un chip, sunt pur şi simplu şi frumos doar nori. Nori pe care probabil că nu o să-i mai pot niciodată vedea decât cu ochii minţii mele.
Dora este o fată de treabă, ei i se pare că îmi vrea binele, dar nu are de unde să ştie ce ştiu eu, nu are cum să înţeleagă dorul meu de lume şi nevoia mea de evadare din mine însămi. Dora îşi imaginează că sunt o bătrână ramolită şi ursuză care îi fac viaţa un chin, ea nu ştie nimic, cred că nu a cunoscut nici măcar bărbatul, poate, dacă aş avea mai multă diplomaţie, aş putea să mi-o fac prietenă, să discutăm, să ne apropiem una de alta. Dar nu, eu sunt cea care greşeşte şi culmea este că îmi dau perfect seama de asta, dar continuu să îi fac fetei viaţa un chin. Mâncarea are ori prea multă ori prea puţină sare, aeriseşte casa întotdeauna când e prea frig sau e prea cald, lenjeria nu e niciodată bine întinsă, apa pentru baie nu e niciodată aşa cum o vreau, inevitabil dă mereu prea mulţi bani la piaţă, consumă curent când se uită la televizorul meu inutil. Cred că o urăsc pe Dora, aşa, fără motiv, doar pentru că e tânără şi cumsecade şi harnică. Un fel de fata moşului care îşi va găsi într-o zi un prinţ şi va pleca în lume cu el, lăsându-mă în întuneric cu o altă Doră, precum un copil orfan înfiat mereu de altă familie. Mereu şi mereu îmi spun că va fi ultima mea răutate, că eu nu sunt aşa, că răutatea incită la răutate şi că eu întreţin acest cerc vicios, pentru că, la rândul ei, Dora se va purta, prin compensaţie, urât cu altcineva care nu e cu nimic vinovat şi tot aşa mai departe.
Uneori, când beau, mi se pare că tot răul din lume începe o dată cu mine. Şi atunci încerc să-mi cer iertare de la Dumnezeu, de la Dora, dar imediat mă gândesc că nu o să mă ia nici unul în serios, cât timp sunt în stare de beţie şi iarăşi îmi promit să fiu bună, atunci când mă voi trezi. Doar că mereu uit de promisiune şi o iau de la capăt cu reproşurile şi cu mofturile. Poate că Dora s-a obişnuit cu mine aşa cum sunt, nici măcar nu ar trebui să-mi pese prea mult, şi dacă aş fi sigură că nu o fac să sufere aş deveni ca prin minune o femeie cumsecade, plină de umor, spirituală, chiar simpatică, i-aş cere să mergem în parc împreună, poate chiar în vizită la Maria, poate că m-aş apuca să învăţ braille şi poate că ar mai fi o mulţime de lucruri interesante de făcut, dar eu nu, eu prefer să beau şi să fiu nesuferită până şi în faţa mea. E o criză pe care ştiu sigur că nu am să o depăşesc niciodată. Nu vreau şi posibil nici măcar să mai pot. Aici este punctul terminus. Mă simt deja dependentă de vin şi de scamatoriile pe care măria sa le descoperă pentru mine de fiecare dată. Cel puţin dacă aş găsi pe undeva un ceas cu cuc, din acela vechi şi cu lanţuri, cu conuri de brad sculptate pe colivie. Nu se mai găsesc nicăieri. Atunci aş putea şti ce oră este, mi-ar fi mai uşor să nu mă rătăcesc între hotarele timpului. Aşa un ceas avea doamna Lunic, un fel de rudă prin alianţă din partea mamei care m-a luat la ea în clasa a V-a să-mi fac mai departe şcoala la oraş. Doamna era o văduvă în vârstă, nu prea încântată să mă ţină şi să aibă grijă de o zgâtie ce îi făcea dezordine şi îi tulbura somnul de după-amiază. O făcea mai mult în amintirea mamei căci eu, una, eram un copil ciudat, o pacoste pe capul ei, de asta mi-am dat repede seama. Dar tata hotărâse asta, eu nu puteam să spun nimic, ar fi fost inutil să mă pun pe bocit că vreau să rămân acasă cu el. Nu-mi plăcea mirosul de muced şi de stătut din casă, din cearceafuri, uneori parcă mă sufocam, îmi lipsea mirosul de acasă, de iarbă crudă, de sânziene, de levănţică şi de regina nopţii. Zgomotele oraşului mă speriau, mă simţeam terorizată de maşini, de lift, de magazine, de oamenii ce mergeau frumos îmbrăcaţi pe stradă, de parcă în fiecare zi ar fi fost duminică şi ei ar fi trebuit să se ducă la biserică. Şcoala nouă în care am păşit mi s-a părut multă vreme un labirint, îmi era frică să nu mă rătăcesc şi să nu mai nimeresc în clasa mea. Dar nu puteam povesti nimănui de spaimele mele, spaime neînsemnate de copil adus de la ţară la oraş, precum un piţigoi prins în laţ şi pus în colivie. Nu mai înţelegeam nimic din ce se întâmplă, profesorii vorbeau atât de savant, eu nu recunoşteam mai nimic, parcă uitasem tot ce am învăţat sau poate că nici nu învăţasem vreodată temeinic, deoarece la sfârşitul primului trimestru eram pe punctul de a rămâne corigentă la matematică şi la limba română. Atunci diriginta a decis să mă mute în bancă cu Maria. Ea era premianta clasei, comandantă de detaşament, cu şnur galben la uniforma ei de pionier şi cu nota zece pe linie. A primit cu mare importanţă sarcină să mă ajute la lecţii. La început nici una din noi nu era prea încântată de situaţie. Eu vedeam în ea o tocilară autoritară, grasă şi urâtă, ea vedea în mine o proastă care nici măcar nu ştie să vorbească bine şi spune „chicior” în loc de picior. Dar asta a fost şansa mea de a mă apropia de Maria, aşa a început prietenia noastră şi, dacă ar fi vreodată să însemn în vreun calendar momentele cruciale în viaţa mea, ei, bine, acela ar fi unul din ele. Probabil că întreaga mea viaţă mi s-a decis atunci, în perioada în care de voie, de nevoie, a trebuit să fim eu şi Maria mai mult împreună decât separat. Mergeam zilnic la ea şi învăţam spre uşurarea gazdei mele. Maria avea o memorie fantastică, reţinea fiecare amănunt, înţelegea imediat totul, eu munceam din greu să ţin pasul cu ea, mintea mea nu cunoscuse până atunci nici un fel de disciplină, totul trebuia reorganizat, până şi tabla înmulţirii. De multe ori o simţeam pe Maria incomodată de inerţia mea, dar nu spunea nimic, repeta cu mine doar ca să fie ea sigură că eu am înţeles sau cel puţin am memorat pe de rost. Şi făcea asta dintr-o generozitate pe care sunt sigură că o avea în fiinţa ei de când s-a născut şi pe care probabil că o moştenise de la părinţi. Oameni cumsecade, care m-au adoptat ca pe o soră a Mariei şi care au insistat să stau la ei în următorii ani, fără vreun interes meschin, pur şi simplu erau mulţumiţi că Maria nu e singură, că are alături pe cineva cu care se înţelege foarte bine. Oare de ce nu au mai avut copii oamenii aceia? Nu ştiu. Tata trimitea de mâncare, trimitea şi bani din leafa lui de funcţionar la primărie, dar îl vedeam tot mai rar, iar părinţii Mariei îmi deveniseră pe zi ce trecea tot mai dragi, deveniseră familia pe care eu nu o cunoscusem până atunci. În vacanţa de vară, Maria venea câteva săptămâni cu mine la ţară, dar nu era acolo în apele ei. Nu-i plăcea să se spele în lighean cu apă rece şi nici mâncarea tatei, dar răbda. De obicei se ducea în livadă cu un braţ de cărţi şi citea de dimineaţă până seara. În fiecare vară aveam o listă lungă de lecturi obligatorii. Maria citea tot, iar eu mă mulţumeam cu povestirile spuse de ea. În schimb, eu eram toată ziua prin păduri, îmi plăcea să iau cu mine un creion şi un bloc de desen şi veneam seara plină de noroi şi de praf şi cu toate foile mâzgălite şi pe o parte şi pe alta spre disperarea tatei care trebuia să facă rost imediat de alt bloc de desen. Curios, deşi mă fascinaseră dintotdeauna culorile, încercam să desenez în alb negru, sugerând lumina în acel mod în care retina mea era impresionată cel mai puternic. Nimeni nu m-a învăţat cum se face asta. Aveam în mine deschis un al treilea ochi care vedea lucruri nevăzute de ceilalţi. Pentru Maria, truda mea părea o pierdere de vreme, nu înţelegea cum pot să irosesc timpul desenând, aşa cum eu nu înţelegeam cum poate ea să stea ore în şir cu nasul într-o carte. S-ar crede că cei cu preocupări comune se înţeleg mai bine. Nicidecum, eu şi Maria, nu se putea să fim mai diferite una de alta, şi cu toate acestea nimic nu ne împiedica să ne iubim una pe alta. Cred că eram fiecare un complement al celeilalte şi poate de aceea ne înţelegeam sau poate că s-a nimerit să fim amândouă suficient de tolerante una cu cealaltă dintr-un banal instinct de autoprotecţie: eu eram ocrotită de ea, asta era vital pentru mine, un pui rătăcit în lumea largă, ea avea faţă de cine să se simtă utilă şi pe cine să protejeze şi asta îi dădea un sentiment de bine pe care în alte circumstanţe nu l-ar fi cunoscut.
După un timp, tata s-a recăsătorit. Pe soţia lui am privit-o în permanenţă ca pe un musafir. Nu i-am spus niciodată mamă şi nici ea nu a insistat. Era educatoarea nou venită în sat. Dintr-o dată casa noastră a început însă să se schimbe, au dat cu var, au pus altfel de flori în faţa casei, chiar şi în casă mirosea altfel, chiar şi tata era altul. La vârsta aceea nu-mi dădeam bine seama ce e schimbat la tata, avea în priviri alte lumini, era mai vesel, chiar şi mie îmi dădea mai multă atenţie, parcă băuse din apa vie. Apoi am realizat că voi avea un frate sau o soră, căci tanti Călina avea o burtă din ce în ce mai mare. I-am spus asta ca pe un mare secret Mariei, da, copiii creşteau în burta mamelor lor, era adevărat, tanti Călina avea un bebeluş în burta ei, nu aveam nici o îndoială căci şi vaca noastră avea burta mare înainte de a aduce pe lume câte un viţeluş. Aici nu mă putea nimeni păcăli. Fratele meu s-a născut iarna, tata trecea atunci mai în fiecare zi în oraş, a adus de băut palincă adevărată din prune şi o jumătate din porcul tăiat, şi doamna Avram, mama Mariei, a pregătit o mulţime de bucate şi cei mari au stat până târziu la masă, îi auzeam din camera noastră cum cântă şi vorbesc şi se bucură, căci încetul cu încetul şi tata devenise unul de-al casei la familia Avram, de parcă toţi ar fi fost prieteni de când se ştiau. Am înţeles că părinţii Mariei aveau să-mi boteze frăţiorul.
Azi lumea este altfel, suntem însinguraţi şi ne înstrăinăm în spatele uşilor noastre închise oricui ar bate în ele. Pe atunci, oamenii comunicau mai uşor, până şi adulţii erau mai deschişi şi mai prietenoşi între ei. Alte vremuri, alte scări de valori, alte trebuinţe umane. Poate grijile acelor zile ne făceau să fim mai solidari între noi. Azi, dacă nu ar fi Dora, nu ar intra în casa mea nimeni zile întregi. Doar Maria vine în fiecare duminică, atunci când Dora are ziua ei liberă. Stăm de vorbă mult, ne povestim, mai bine zis ea îmi povesteşte o mulţime de lucruri, e singura zi când mă simt pentru scurt timp aproape un om normal. Mâncăm împreună în bucătărie, Maria mă ajută, îmi dă totul la mână, ca unui copil mic. După ce pleacă, eu îmi scot sticla de vin şi revin în tărâmul tuturor posibilităţilor, tuturor amăgirilor, indiferentă la gândul că poate pentru mine mâine nu va mai fi nici o zi, nici o noapte.
…La botezul fratelui meu am avut sentimentul că mi se făcea cea mai mare nedreptate din viaţă. Dacă trebuia să boteze un copil, atunci familia Avram pe mine ar fi trebuit să mă boteze, căci eu îi iubeam şi cred că şi ei mă iubeau, aşa ar fi fost corect, doar că eu eram deja botezată. Fratele meu îmi furase acest drept, la el se uita toată lumea, el era centrul pământului, eu eram o nimeni, o rămăşiţă din alte timpuri. Şi atunci m-am rugat la Dumnezeu din răsputeri să îl lase să moară, aşa de mic şi de neputincios nici nu era greu. Îmi doream asta din tot sufletul, voiam ca bebeluşul Călinei să dispară, să nu mai respire, să nu se fi născut pur şi simplu. Poate că răutatea în om este în el dintotdeauna, poate că aşa e şi cu mine, am fost rea de multe ori fără să ştiu de ce. Era o plăcere perversă să fiu rea. Multă vreme nu am putut să mă ating de el, îl găseam urât şi plângăcios şi mirosind a acru şi aşteptam să moară într-o zi, doar îl rugasem pe Dumnezeu! Dar asta, desigur, nu s-a întâmplat, fratele meu creştea încet, mergea de-a buşilea când l-am atins prima oară şi l-am luat în braţe şi i-am spus pe nume: Marcel. Ce nume stupid! Mie îmi spuseseră Magdalena, nume de sfântă, de prinţesă, dar Marcel? Era un nume fără importanţă. Şi asta m-a consolat o vreme şi m-am gândit că tot pe mine tata mă iubeşte cel mai mult, de vreme ce mie îmi dăduse un nume mai frumos.
Eram în ultima clasă de gimnaziu şi diriginta tot ne chestiona la ce liceu vrem să mergem mai departe. Întrebarea fiecărei zile era: ce vrei să te faci în viaţă? Toată lumea ştia. Maria voia să se facă doctor, părinţii ei erau asistenţi şi nu concepeau ca unica lor fiica să nu fie cu o treaptă mai sus ca ei în viaţă. Cei mai mulţi dintre colegii din clasă voiau să se facă profesori sau ingineri. Eu nu ştiam ce vreau. Eu voiam să mă întorc la mine în sat, să am grijă de o gospodărie, de o vacă a mea, să mă mărit într-o zi şi să fac un copil pe care să-l îngrijesc şi să nu mor prea devreme. Dar liceul era obligatoriu, pentru mine aproape hotărâse diriginta că ar fi bine să mă duc la un liceu textil sau la o şcoală profesională, să ajung muncitoare în vreo fabrică din zona industrială a oraşului, căci ce pretenţii puteai să ai de la o fată de la ţară cu note nu prea mari şi pe care o meditează premianta clasei, ca să nu rămână de căruţă şi să scadă procentul de promovabilitate al clasei. Asta era ca şi bătut în cuie până în una din zile, când profesoara de desen a trebuit să organizeze o expoziţie de sfârşit de an şcolar cu desenele cele mai reuşite ale elevilor din şcoală. Ne-a cerut să aducem cele mai frumoase desene pe care le aveam, ca să poată face o selecţie. Ce mirare a avut profesoara noastră când am apărut cu un teanc imens de crochiuri, foi desenate şi pe o parte şi pe alta, majoritatea în creion. Peisaje, chipuri, mâini, animale, fructe, navete spaţiale, blocuri, case, flori, toate de-a valma pe câteva zeci sau poate mai bine de o sută de foi de desen.
– Tu ai făcut astea sau le-ai luat de la cineva?
– Eu le-am făcut, doamna profesoară, pe cuvântul meu că eu le-am desenat!
– Da cine te-a învăţat să desenezi aşa?
– Eu singură!
– Nu se poate, ia acum o foaie albă şi desenează-mi ceva să te văd eu.
– Ce să vă desenez?
– Ce vrei tu.
Nu-mi trecea nimic prin cap în acel moment, dar încetul cu încetul pe hârtie am desenat vaca noastră, cu ochii ei negri şi înţelepţi şi blânzi. Aş fi dorit să o desenez pe mama, dar nu mai aveam pe retina mea nici o impresie cât de vagă, tot ce îmi mai rămăsese erau câteva fotografii la care mă uitam uneori, însă în ele nu era nici pe departe duioşia de care îmi aduceam eu aminte, ci era o femeie care zâmbea unui necunoscut, un zâmbet care nu era provenit din nici un gând sau stare de bine, ci pur şi simplu era o contracţie voluntara a muşchilor feţei ei, nimic altceva. Aşa că întreaga oră am desenat cu tristeţe vaca mea dragă, era suficient să închid o clipă ochii şi când îi deschideam ştiam ce umbre şi ce lumini să pun pe hârtie. Profesoara mi-a luat desenul şi l-a privit îndelung, cred că niciodată nu băgase de seamă până atunci, şi la orele ei desenam frumos, îmi dădea note de opt sau chiar şapte, să nu facă discordanţă prea mare cu restul notelor mele, dar cred că de fapt nu se uita niciodată la ce desenam. Ce să aştepţi de la una care de abia se târâie prin clasă dintr-un an în altul? Iar eu nici măcar nu mă simţeam vreodată nedreptăţită, într-atât de mult mă obişnuisem cu notele mele mici, chiar şi atunci când răspundeam foarte bine la lecţii. Cu toate desenele mele sub braţ, doamna profesoară a plecat atunci precipitat şi probabil s-a dus direct la directoare şi cum-necum, au decis că vor organiza ceva de excepţie, ceva ce nu s-a mai făcut până atunci niciodată în acea şcoală. Au făcut expoziţia în acel an exclusiv doar cu desenele mele. Devenisem peste noapte un talent descoperit şi îndrumat îndeaproape de ilustra profesoara de desen, ea era cea dintâi felicitată, eu nu aveam mari merite, eram descoperirea şi opera ei. Eu ştiam că eram opera lui Dumnezeu dar se pare că nimeni nu îşi aducea atunci aminte de asta. Tata a fost chemat la scoală de îndată şi i s-a propus să mă înscrie la Liceul de Arte unde era o clasă specială de desen. Nu prea înţelegea tata de ce aş face eu aşa ceva, cum aş putea mânca o pâine din desen, dar poate şi pentru orgoliul lui suna mai bine să aibă o fată artistă, decât muncitoare la fabrica de textile. Am trecut cu brio de proba practică, ăsta era criteriul cel mai important, restul obiectelor de examen le-am trecut cu strictul necesar, dar m-am văzut în toamna următoare la un liceu de care nici nu ştiam că există şi, în consecinţă, la care eu nici nu visam să ajung. Maria a intrat la Liceul sanitar printre primii, nici nu era de mirare, cu memoria ei infailibilă. Acum, că eram la şcoli diferite, tata a vrut să mă mute înapoi la doamna Lunic, dar eu l-am implorat să mă lase la familia Avram: la urma urmei devenisem rude. Nici Maria nu voia să se despartă de mine, aveam secretele noastre de fete cărora încep să le crească sânii şi le venise deja ciclul şi se uitau cu coada ochiului după băieţi chipeşi. Într-atât ne învăţasem una cu cealaltă, încât ne întrebam fiecare cum va fi atunci când una din noi se va întâlni cu un băiat şi cealaltă va sta acasă singură. Care urma să fie prima curtată? Cine va merge prima la o întâlnire cu un băiat? Fiecare din noi două speram că ea va fi aleasa.

Joi 9 septembrie

– Buna dimineaţa, doamna Magda.
– Bună, s-a făcut dimineaţa?
– Da, e ora opt şi jumătate. Ce să vă fac la micul dejun?
– Nu vreau nimic. O cafea.
– Nu vă mai fac cafea, nu aveţi voie, o să beţi o cană cu lapte şi atât.
– Nu am băut de multă vreme o cafea adevărată, ce faci tu se numeşte ceai. Hai, deschide un pachet nou şi fă-mi o cafea mică, bună, aromată, ce zici, hai să bem împreună cafeaua azi dimineaţă, vrei?
– Doamna Magda, nici nu mai ştiu cum să mă port cu dumneavoastră, când mă repeziţi, de nu mă văd, când mă invitaţi să bem o cafea.Vă fac o cafea mică dar mai întâi mâncaţi două ouă, să nu fie pe stomacul gol.
– Fie, fă cum vrei.
Niciodată nu am stat prea mult de vorbă cu Dora. Îmi este frică să nu ajung să o îndrăgesc, să mă leg de ea şi apoi ea să plece. Într-o zi tot va pleca, ştiu, are o viaţă de dus în faţă, se va mărita şi va avea nevoile ei, familia ei, viaţa ei, mă va uita sau poate că mă va ţine minte nu pentru ce am fost, ci mai ales pentru ce nu am fost. Mă dau jos din pat, îmi caut papucii, de fapt îi găsesc uşor, făceam asta automat şi pe vremea când vedeam bine, nu mă uitam în jos decât arareori. Mă duc la baie, aşa se cade, trupul meu mai trebuie din când în când curăţat. Am ajuns o epavă, aşa cred. Îmi trec mâinile cu apă călduţă peste faţă. Îmi simt epiderma de consistenţă uşor cartonată, dar fără cicatrici mutilante. Doar ochii mei probabil par neobişnuiţi celor din jur, cu o albeaţă difuză, compactă, stranie, precum a unui extraterestru.
– Dora, aveam undeva nişte cremă, nu o găsesc, mă ajuţi?
– Un moment, rămâneţi acolo că vin într-un minut.
Nimeni nu ştie ce înseamnă un minut de întuneric. Un minut în care nu faci nimic, un minut în care aştepţi. Dar trece. O simt pe Dora păşind pe lângă mine, deschizând un dulap.
– Este aici o cremă pe care scrie hidratantă şi una pe care scrie de noapte, hrănitoare.
Ce idioată! Nu a folosit în viaţa ei o cremă, dar citeşte de pe cutie şi se crede deja specialistă în cosmeticale.
– Dă-mi-le pe amândouă, să le pun la îndemână, cea hidratantă …buuun, şi acum cealaltă, aici.
Deschid prima cutie, recunosc mirosul ei de primăvară, îmi masez faţa, de multă vreme nu am mai simţit senzaţia plăcută de răcoare, parcă până şi tonusul meu e altul dintr-o dată. Era ritualul meu de fiecare dimineaţă, ani şi ani de zile. Pe lângă câte fericiri simple am trecut fără să ştiu…Îmi spăl dinţii. Îmi pieptăn părul, are deja câţiva centimetri buni lungime, e încâlcit, nu am ideie în ce fel ar putea fi aranjat sau măcar tuns. De când mă ştiu, am avut părul lung şi el se răsfira singur pe spate.
– Cum îmi stă părul? Oare nu ar trebui să îl spăl niţel, aş pune puţin balsam sau spumă, să îl îmblânzesc. Cred că-mi stă îngrozitor.
– Vă ajut să-l spălaţi, dar mai întâi lăsaţi-mă pe mine să vi-l pieptăn. Şi nu e adevărat că vă stă îngrozitor. Sunteţi o femeie frumoasă. Ce nu ar da altele să fie aşa frumoase ca dumneavoastră!
– Tu cum arăţi?
– Eu? Eu arăt ca o sperietoare. De ce credeţi că nu m-am măritat şi acuşi fac treizeci de ani!
Oare de ce nu mă miră să aud asta? Nu se putea o combinaţie mai potrivită între prostie, incultură şi urâţenie. Poate că nu e chiar o pocitanie dar ea aşa se vede şi sfârşeşte prin a fi până la urmă. Se raportează la ce văd bărbaţii în ea. Ce greşeală! E prinsă în propria capcană a existenţei ei înguste şi fără nici o perspectivă. Nici nu vrea să se schimbe, nu vrea să înveţe nimic de la nimeni. Are în ea o suficienţă malefică şi stupidă care o va devora în curând şi o va arunca în braţele mediocrităţii fără putinţă de salvare. Nici măcar nu merită să-mi bat capul cu ea, nu va înţelege nimic şi va sfârşi prin a mă urî şi mai mult. Cu oameni ca ea e bine să stai deoparte şi să îi laşi să-şi asume existenţa lor de nimic. Unii oamenei nu se pot schimba. Nu Dora.
– Lasă, exagerezi, nu cred că eşti o sperietoare. Ţi se pare ţie. O să te iubească cineva. Ai o mulţime de calităţi, eşti o gospodină bună şi răbdătoare, o să fie unul să le vadă.
– Nu cred, dacă nu a fost până acuma, slabe speranţe. A trecut vremea. Şi apoi unde şi când să mai cunosc pe careva dacă toată ziua stau aici cu dumneavoastră?
– Chiar nu ai nici un prieten?
– Nu am.
Aş vrea să spun că îmi pare rău dar de fapt mă bucur, mă bucur că nu are prieten şi aşa stă cu mine mai mult timp. Nu ştiu ce-mi veni azi să o întreb. Niciodată nu m-a interesat prea mult cine este Dora. Pentru mine va fi doar o servitoare. O plătesc ca să mă suporte, nu am de ce să-i fac favoruri. Dar e destul de proastă ca să nu-şi dea seama e asta. O duc uşor cu vorba de ici colo precum duci un animal la păscut. Prinde orice momeală cu o inconştienţă rară.
– Cred că aţi fost foarte iubită, cred că i-aţi înnebunit pe bărbaţi când eraţi de vârsta mea.
– Poate, cred că da. Da’ ce mai contează acum?
– Măcar aveţi la ce să vă gândiţi, aveţi de ce să vă aduceţi aminte. Eu nici măcar de asta nu o să am parte la pensie.
– Ştii că în liceu am fost „miss boboc”?
– Oau, cum a fost?
– Nu ai să mă crezi, am fost “miss boboc” dar nu pot să-ţi explic de ce anume şi cum de tocmai eu. Am făcut liceul de artă. Nu eram decît trei clase, două de muzică şi una de desen. A fost totuşi ceva nemaipomenit pentru mine la vremea aceea. Mi-a dat curaj. Parcă nici nu mi s-a întâmplat mie totul. Gândeşte-te, aveam nici cinsprezece ani, habar nu aveam să mă port, purtam o rochie de împrumut de la Maria, care avusese balul bobocilor cu o săptămână mai devreme decât noi, la liceul sanitar. Nici măcar nu ştiam să dansez bine, norocul meu că nu se dansa tango sau vals şi puteai să stai în cerc şi să dai puţin din mâini sau din picioare şi cu asta se termina tot. La sfârşit am fost chemate pe podium trei fete şi juriul ne-a pus mai multe întrebări. Îmi amintesc, prima era despre crezul nostru de a trăi.
– Şi ce aţi răspuns?
– Eh, ştii ce am spus? Că familia ta este locul unde eşti iubit, nu ştiu ce mi-a venit să zic atunci asta, cred că citisem pe undeva şi mă impresionase, nu aveam eu chiar aşa multă minte pe vremea aia. Celelalte au zis ceva de genul trăieşte-ţi clipa. Nu mai ţin minte, e chiar o veşnicie de atunci.
– Şi cu răspunsul ăsta aţi luat premiul de miss?
– Nu, cred că eram într-adevăr drăguţă, iar naivitatea a fost luată drept originalitate. Au mai fost nişte întrebări, despre culori, despre prieteni, una era despre floarea preferată. Eu am spus că îmi place floarea-soarelui şi toţi au râs şi mie aproape că-mi venea să plâng şi să fug de acolo. Cred că de multe ori în viaţă am câştigat tocmai datorită inconştienţei mele, ce ironie! Îţi dai seama, trebuia să fi spus crinul sau trandafirul, eu am zis floarea-soarelui. Dar sunt convinsă că nimeni din cei prezenţi acolo nu s-a uitat niciodată cu atenţie la o floarea-soarelui sau nimănui nu i-a trecut prin minte să o considere floare sau frumoasă. Cred că mi-au dat atunci premiul pentru că i-am scos din plictiseală pe profesorii din juriu şi pentru părul meu rebel căci în rest nu prea aveai ce vedea la mine. Nu e mare scofala, nu e nici un merit, aşa că nu trebuie să fii invidioasă pe fetele “miss boboc”. Acum chiar nu mai contează astea pentru mine, înţelegi şi tu de ce.
– Hai să mâncaţi. V-am făcut şi cafeaua.
Mănânc cele două ochiuri cu noduri, ştiu că nu primesc altfel cafeaua. Ce ciudat, să ajung să fac frumos pentru o cafea! Şi încă în faţa cui! Nu pricep de ce se chinuie cei din jurul meu să-mi interzică o mulţime de lucruri care ar putea să-mi scurteze viaţa. În definitiv, e vorba de viaţa mea, nu a lor, eu sunt o povară acum pentru toţi, ce-or fi vrut de la mine nu ştiu, nici o pagubă dacă mor chiar azi. Un infirm mai puţin pentru ei, o grijă în minus. Şi dincolo va fi tot întuneric şi tot singură o să fiu, nu văd care este diferenţa între a fi vie şi a fi moartă, eu oricum sunt pe jumătate moartă. Încă un pas şi sunt dincolo. Dora tace, cred că îşi bea şi ea cafeaua şi-şi mestecă gândurile. Mă irită ideea că femeia asta mă invidiază pentru ce am fost odată şi nu are pic de milă …milă, ce cuvânt! Nu, nu-mi trebuie mila nimănui, mai degrabă îmi trebuie doza mea zilnică de vin. Iar începe scandalul, iar trebuie să ameninţ, să insist, de parcă aş bea din banii ei. În definitiv, ce-i pasă ei ce fac eu, de vreme ce o las în pace să se uite la telenovelele ei preferate fără să comentez nimic? Oricum ar fi, trebuie să am răbdare până spre amiază. O să stau în fotoliul meu şi o să aştept. O să număr maşinile care trec pe stradă. O să aud paşii trecătorilor. O să învăţ limba portugheză. Sau bicotomană….ştiu, nu există aşa ceva, dar am să o inventez eu.

Vineri 1 octombrie

– Dora…
– Nu, ştiu ce vreţi, dar gata, azi nu mă mai duc în oraş.
– Dora, te rog eu mult, de ce nu mă înţelegi…ştii bine că după ce-mi cumperi vin te las în pace. Ce-ţi pasă ţie!?
– Dacă aude doamna doctor mă spânzură, nu, mă omoară încet, în chinuri.
– Nu te spânzură şi nu te omoară nimeni şi nu are cum să afle. Hai, te rog eu mult, nu ştiu ce să fac altceva, tu măcar ai treabă, te uiţi la telenovelele tale, diseară iei un maxi-taxi şi mergi la ai tăi, în satul tău, eu ce fac aici? Stau şi iar stau şi nici măcar nu aştept ceva. Pentru mine e finalul. Hai, fie-ţi milă de mine, nu fi rea!
Nici eu nu mai suport ceea ce spun. Nu mai suport să cerşesc. Asta sunt acum, o cerşetoare de ultimă speţă, o şantajistă. Mă prefac în fiecare zi că sunt vie, comunic, îi povestesc Dorei de una, de alta, să-i dau senzaţia că mi-ar păsa de ceva, că am memorie, că am gânduri. Oh, dacă aş avea un câine dresat l-aş trimite pe el cu coşul la cumpărături şi el nu ar comenta şi m-ar şi iubi. Dora nu mă iubeşte, ea îşi protejează simbria ei, e oricum mai bine decât muncind pământul, dacă eu mor, cine ştie unde va trebui să plece! Sau măcar dacă aş avea curajul să ies din casă, cu baston alb. Am văzut de atâtea ori pe străzi orbi descurcându-se singuri. Mi se părea că o fac în cel mai firesc mod. Eu nu aş putea asta. E peste puterile mele. Dar azi Dora nu s-a mai lăsat păcălită de poveştile mele cu nostalgii din vremuri de demult. Trebuie să plusez.
– Dora, te las să-ţi alegi din dulapul meu ce vrei tu, ia ce vrei tu de îmbrăcat de acolo, dar du-te şi-mi cumpără un vin bun, ce naiba, nici măcar atâta lucru nu pot să am? Hai du-te la piaţă! Mi s-a făcut poftă de o tocană de toamnă. Cu mult morcov, cu vinete şi cu gogonele. Poate mai găseşti ceva, dacă te duci acum, cine ştie. Uite, dacă te duci, promit să nu-ţi mai zic niciodată nimic. Uite, de mâine nu mai beau, dar azi nu pot fără. Numai azi. Numai un pahar. Te rog! Te implor!
Simt că încep să cuceresc teren. De fiecare dată câştig. Nu înţeleg de ce Dora nu-şi dă seama că e inutil să se împotrivească. Poate că îşi dă bine seama, dar îi place să mă chinuie aşa cum o chinui şi eu. Îi face plăcere să mă vadă cerşind bunăvoinţa ei. Aşa se simte confortabil, e şi ea superioară cuiva, cineva a ajuns la cheremul ei! Ce nesuferită femeie! O aud cum foşneşte câteva pungi, se încalţă, îşi pune pe ea haina de piele sau ce o fi îmbrăcat ea azi. Deci se duce până la urmă!
– Să nu stai mult!
– Nu, doamnă.
Nimic nu mă înfurie mai tare decât să rămân singură. Toată viaţa mea am tot fost cu cineva, iar, când nu eram cu cineva, îmi găseam câte ceva de făcut, ceva ce îmi ocupa mâinile, gândurile. Eram atentă la orice din jurul meu, mintea mea prelucra tot ce venea din exterior cu atenţie şi curiozitate, întotdeauna sunetele şi imaginile m-au ancorat în viaţă. Acum nu mai am nimic din asta. Trebuie să mă suport pe mine însămi, cu asta nu m-am obişnuit încă. E greu. Viaţa mea a fost mereu cu, prin, alături de cineva. Acum nu a mai rămas nimeni. Sunt numai eu cu Dumnezeu, ca atunci când m-am născut întâia oară. Doamne, oare în rotiţele pe care le tot învârţi unde m-ai aşezat atunci când m-ai zămislit, să nu-mi pot găsi liniştea niciodată? Nu înţeleg de ce m-ai ales tocmai pe mine, pe mine care nu am nimic special faţă de ceilalţi muritori de rând? Unde mi-ai găsit tu rostul ca eu să trebuiască să-i văd pe cei dragi mie cum se tot duc, iar eu rămân din ce în ce mai singură şi mai neputincioasă în urma lor? Cum de ai pus în mine atâta putere ca eu să le suport, să le trăiesc plecarea? Şi nu mi-ai dat şi putinţa de a schimba ceva din toate astea? Nu este durere mai mare decât să îmbătrâneşti, să devii parcă nemuritor şi la ce folos nemurirea, dacă ea nu-ţi aduce decât suferinţă? Dar nu sunt nemuritoare, nimeni făcut din lut nu este cu adevărat nemuritor, e ceva relativ, e ca şi cum, mergând cu trenul, vezi că din loc în loc mai coboară câte cineva până nu mai rămâne nimeni din cei cunoscuţi să-ţi fie aproape. Poate că Tu vrei să rămâi cu mine în cele din urmă şi să-mi şopteşti la ureche secretul vieţii şi al morţii deopotrivă, secret pe care oricum nu voi mai avea cui să-l spun. Nu ştiu ce planuri ai Tu cu mine, Doamne, ştiu doar că vrei să-mi spui ceva şi pentru asta nu m-ai lăsat să mor, mi-ai luat doar vederea, să nu mă mai uit în jur şi să mă uit doar la Tine, dar eu tot nu reuşesc încă să-ţi înţeleg tainele. Nu am pe cine întreba, ceea ce vrei să înţeleg Tu ai scris în mine, în sufletul meu, dar ai scris cifrat şi de multă vreme tot încerc să găsesc cheia magică cu care să-ti citesc mesajul. Am căutat ani de zile unde m-am priceput eu mai bine: în cărţi, în biserici, în rugăciune, în meditaţie, în somn, în iubire, în muncă, dar niciodată nu mi s-a deschis calea până la capăt, să pot vedea dincolo. Acum te caut poate şi în băutură. E al naibii de bine şi de uşor, deşi nici aici nu pare că exişti. Uite, peste tot te caut, să nu îmi reproşezi la judecata de apoi că nu am perseverat! Tot ceea ce ştiu este că Tu vrei să-mi vorbeşti şi că eu încă nu ştiu cum să-Ţi ascult glasul, aproape că am obosit, oasele mă dor, multe lucruri se şterg spălate de apa uitării, iar Tu încă mă mai ţii pe pământ, mai speri că eu nu o să mă las doborâtă de deznădejde şi într-o bună zi voi vedea totul limpede într-o simplitate dezarmantă, poate mirată că am ales mereu calea cea mai lungă până la Tine.
În copilărie am fost cel mai aproape de Tine, Doamne. Tu îmi dăruiai tot ceea ce sufletul meu îşi dorea, erai aproape de mine întotdeauna, ştiam că eşti pretutindeni în jurul meu, doar că erai nevăzut şi neauzit, dar existai şi-mi influenţai toată existenţa. Simţeam asta toate prin toţi porii. Erai în aerul pe care îl respiram. În apa pe care o beam. Apoi te-am pierdut sau poate chiar Tu m-ai lăsat o vreme departe de Tine, ca să vezi cine aş fi eu însămi abandonată pe tărâmul unde totul e posibil. Mi-ai scos în cale toate bucuriile şi toate dezamăgirile, rând pe rând, să le cunosc ca şi cum aş intra în Disneyland şi mi-ar fi permis să mă urc în toate maşinăriile şi să poftesc din toate dulciurile. O vreme pe gratis, până prind gustul, până mi se pare că eu sunt stăpâna tuturor lucrurilor, sentimentelor, anotimpurilor, timpurilor. De ce te joci cu sufletele noastre, Dumnezeule a tuturor bunelor şi relelor? Într-o zi, poate amuzat de infatuarea mea de om, ai stins toate luminile, m-ai lăsat în beznă, dezorientată, ruşinată de nesăbuinţa mea. Acum mi-am adus aminte că exişti, dar mi-e ruşine să Te strig. Între timp m-ai învăţat ce însemnă orgoliul. Şi, ca o veritabilă boală, orgoliul mă face să cred că mă pot descurca şi singură. Nu mă descurc deloc, precum vezi, Dumnezeule, stau şi aştept să vină Dora şi să beau şi nu mai vreau să fac nimic altceva, puţin îmi pasă că sufletul meu că e pierdut. Nu mă iubeşte nimeni, la ce bun să mai trăiesc dacă fericire nu mai am nici de oferit, nici de primit. Te simt, Doamne, de parcă ai sta şi m-ai pândi să vezi ce fac. Dar eu nu mai fac nimic, nu mai vreau nimic, nu mai valorez nimic, nu ştiu de ce nu mă iei odată de aici! Mi-ai dat la naştere un har, un talent, şi nu am făcut din el nimic. Mi-ai dat un trup sănătos şi nu am ştiut niciodată să preţuiesc asta. M-ai făcut femeie şi nu am fost în stare nici măcar să nasc un copil. M-ai făcut frumoasă şi din cauza nesăbuinţei mele am risipit totul. Măcar de aş fi fost proastă. Nu, ar fi fost prea simplu, aşa că Tu mi-ai dat o inteligenţă unică şi o intuiţie sclipitoare. Am avut în jurul meu o mulţime de femei ce nu au avut nici pe jumătate din ce mi-ai dăruit, Doamne, şi acum sunt mult mai departe decât mine cu viaţa lor, sunt fericite sau cel puţin împăcate cu ele.
Atunci, în liceu, cu mulţi ani în urmă, am realizat foarte bine ceea ce sunt şi cum sunt. Atunci, în acei ani, am fost pe creasta valului. Am descoperit treptat că sunt deosebită de cei din jur şi că tocmai asta mă face să fiu specială. Că e foarte important să fii tu însăţi, să nu te laşi intimidată de corsete impuse de modă, de tradiţie, de morală. Şi asta nu ca să fiu originală de dragul originalităţii, ci pentru că altfel nu aş fi putut să fiu cu adevărat creativă. Adică artistă cu esenţă. Iar a fi creativă era pentru mine cel mai important lucru. In liceu mi-am dat seama că nu eram limitată intelectual, aşa cum ar fi zis mulţi profesori din gimnaziu, cum credea poate chiar şi tata sau Maria, pur şi simplu nu reuşisem până atunci să fiu interesată de ceva cu tot sufletul. Or, în liceu am descoperit că pot face faţă oricărei provocări, dacă ceva mă interesează cu adevărat. Curiozitatea mea era dublată de o dorinţă teribilă de a şti lucruri interesante despre istoria artei, despre tehnică, despre simbolistică. Pornisem fără nici un handicap în anul întâi, desenam cu talent şi cu originalitate tocmai datorită lipsei mele totale de instruire care îi punea în încurcătură chiar şi pe profesori. Mintea mea funcţiona limpede, neobosită de cifre şi date ce dintotdeauna mie mi s-au părut inutile, aşa că la finele anului întâi eram cotată la superlativ. Maria era cumva intrigată de schimbarea de situaţie, în fiecare zi stătea şi învăţa până seara târziu, eu răsfoiam câte o carte, adeseori mă pasiona câte ceva atât de mult, încât mergeam şi căutam prin bibliotecă, uitând de celelalte materii cu desăvârşire. Maria era îngrijorată, mă scăpase de sub controlul ei, nu mai avea cine să mă asculte, eram după un program de voie, pe care ea nu-l mai putea monitoriza. Era sigură că mă voi pierde, că voi cădea la fund. Dar nu, tocmai desprinderea de Maria a fost momentul în care am fost nevoită să gândesc şi să mă descurc şi se pare că mintea mea, eliberată de o mulţime de lucruri inutile, acum era dispusă să aştearnă lucruri noi şi interesante înăuntrul ei, aşa cum scrii totul de la capăt pe o coală albă.
Atunci a fost o perioadă când mereu ne invidiam una pe alta pentru câte ceva. În anul întâi mergeam pe la ceaiuri sau discoteci ori de câte ori eram invitate. Părinţii Mariei ne lăsau, ştiau că suntem cuminţi, că nu fumăm şi că venim devreme acasă. Doar că acolo pe Maria nu o invita mai nimeni să danseze. La mine, în schimb, aproape că se înghesuiau să mă ceară la dans, ba mai mult, ne pricopseam şi cu câte cineva dispus să ne conducă până acasă. Maria numai nu izbucnea în plâns la întoarcere. Îmi amintesc şi acum glasul ei tremurat sau tăcerea încordată mereu din acelaşi motiv: probabil că eu voi avea prima întâlnire adevărată, iar la ea nu se va uita nimeni. Aşa şi a fost. Mă îndrăgostisem nebuneşte de un coleg de la vioară cu doi ani mai mare. Sorin era nespus de frumos şi de sensibil. Mă conducea zilnic până în faţa blocului şi pleca repede, nu cumva să dea de bănuit vecinilor. Ştiam că dacă află părinţii Mariei de relaţia noastră, sigur mă vor ţine din scurt şi va trebui să dau socoteală pentru fiecare minut lipsit din casă. Maria ştia de noi doi, cred că şi ea era îndrăgostită de Sorin, oare cărei fete nu i-ar fi plăcut de el? Dar el mă iubea numai pe mine, eu eram câştigătoarea marelui loz. Ieşeam şi ne plimbam prin parc sau o luam pe şoseaua de centură a oraşului, uneori ajungeam chiar prin cimitir, departe de priviri indiscrete. Era acolo o bisericuţă părăsită din lemn în care intram uneori cu frică. Îi spuneam, nu ştiu de ce, biserica cu fluturi. Intram ţinându-ne de mână, uneori el mă săruta, iar mie îmi plăcea şi nici prin cap nu-mi trecea să mă desprind prea curând de lângă el. Tu ne vedeai, Doamne, de acolo, de sus, ne ştiai iubirea şi gândurile şi fiorul dintâi. Spune-mi, Doamne, că nu am făcut nici un păcat atunci. Sorin avea mâini fine, cu degete lungi, avea un păr negru şi lucios precum coama cailor sălbatici, aşa mi se părea mie deşi nu văzusem niciodată vreun cal sălbatic. Visa să ajungă solist, să facă turnee internaţionale, să culeagă aplauze din lumea largă. Pe vremea aceea performanţa în sport şi în artă era cam singura calea a muritorului de rând să iasă, să vadă. Părinţii lui, profesori amândoi, îl susţineau în permanenţă. Avea o mamă foarte vigilentă, căci Sorin al ei era la o vârstă periculoasă, zicea ea, şi fetele i-ar putea distruge cariera. Aşa că întâlnirile noastre trebuia ţinute secrete din foarte multe motive. Iar biserica cu fluturi ne ocrotea. Poate că asta sporea şi mai tare misterul şi farmecul iubirii noastre.
Vara eu stăteam la ţară cu tata, cu Marcel, care avea vreo patru sau cinci anişori şi cu tanti Călina care se transforma în acea perioadă din an într-o ţărancă adevărată, cu basma pe cap, cu pestelcă, cu mâini muncite, cu faţa arsă de soare. Trebăluia de dimineaţa până seara prin gospodărie, mergea la prăşit, iar eu aveam grijă de frate-meu, pe care acum nu-l mai uram ca la început, acum era ca orice copil, nu prea zgâtios, şi de aceea poate mi se părea drăgălaş. Îl luam cu mine în livadă, el cu jucăriile lui, eu cu creioanele mele. Visam să ajung şi eu o mare artistă, să am o expoziţie personală adevărată, să mă cunoască lumea întreagă, să mă impun ca stil şi ca mesaj. Da, visam, asta era permis: eu şi Sorin vom deveni o pereche de mari artişti care va cuceri întreaga lume într-o bună zi. El, Sorin, pleca cu maică-sa în fiecare an la câte un concurs internaţional, era o adevărată luptă pentru asta, aveai nevoie de zeci de hârtii şi de aprobări, de confirmări, era un război psihologic care ar fi descurajat pe oricine, dar nu pe părinţii lui Sorin. Ei ştiau precis ce viitor vor pentru unicul lor fiu, economiseau leu cu leu, dădeau meditaţii pe bani şi probabil renunţau la multe, multe altele pentru fiecare plecare peste hotare. Dar erau concursuri oficiale şi securitatea nu spunea nimic. Toamna, când ne revedeam, el avea de povestit o mulţime de lucruri, văzuse la vremea aceea Viena şi Parisul iar la ultimul festival de la Veneţia primise chiar un trofeu.
– Cum e la Veneţia, chiar aşa, e apă peste tot?
– E straniu. Am ajuns acolo cu trenul. Imaginează-ţi ce surpriză a fost să văd că după ce trec de peron şi ies din gară ajung la Canale Grande care este ca un râu de-al nostru, aşa de mare este. Acolo circuli cu vaporetto, un fel de tramvai pe apă, cu staţii în care cobori şi mergi apoi din nou pe trotuar. Nu e numai apă la Veneţia, dacă aşa crezi. Sunt şi străzi. Lasă, într-o bună zi o să mergem acolo împreună, să vezi, să pictezi.
Niciodată nu-mi putea aduce nimic de pe unde călătorea. Doar fotografii alb-negru. Nu avea niciodată banii lui, maică-sa decidea totul. Dar mie nici nu-mi păsa de asta, cred că nici nu era important pentru mine asta, eu eram foarte îndrăgostită şi foarte mândră de iubitul meu. Maria suferea, o vedeam. Aparent se bucura pentru mine şi de abia aştepta să-i mai povestesc despre Sorin, dar ea era singură, nici un băiat nu îi dădea atenţie. Începuse atunci să ţină o cură de slăbire îngrozitoare, nu mânca mai nimic, arunca pachetul cu mâncare pregătit de doamna Avram zilnic pentru şcoală. Seara, după ce luam cu toţii cina, ea se închidea în baie şi îşi băga degetele în gât până vărsa tot. Într-o lună de zile abia se putea ţine pe picioare. Au dus-o la doctori, i-au făcut analize, au îndopat-o cu vitamine şi fier, dar degeaba. Eu bănuiam cauza răului ei, dar nu puteam să îndrept nimic, nu puteam eu să schimb viaţa nimănui. Atunci am realizat că Maria e o urâţică grasă, la care nu se uită nimeni şi m-am simţit cumplit de vinovată că eu sunt suplă, frumoasă, şi că am un prieten care mă iubeşte. Au cerut în cele din urmă şi sfatul unui psihiatru, dar nici el nu a reuşit să rezolve problema Mariei. Totul s-a sfârşit la fel de brusc, aşa cum a început, atunci când în anul trei de liceu eu am rămas singură, Sorin reuşise la Conservator în Bucureşti, iar Maria se împrietenise cu Vlad, un coleg din ultimul an de la liceul sanitar.
Cât de mult conta la acea vârstă un an şi cât de mult îţi putea schimba viaţa viitoare! Acum, un an s-a devalorizat, anii trec unii după alţii fără să se deosebească prin nimic, totul e prins într-un torent uriaş, timpul şi materia de-a valma, parcă ne-ar sufoca, ne-ar mistui. Sorin nu făcuse armata, maică-sa se ocupase de toate. Firea lui sensibilă, de artist, ar fi avut de suferit! Era student în Bucureşti, prins de marele oraş ca într-o capcană, îmi scria ades, eu îi răspundeam, dar de văzut ne vedeam foarte rar. Nici măcar în vacanţe nu ne puteam vedea, căci el venea la vremea când eu tocmai plecam la ţară, la ai mei. Mi-a scris într-una din scrisori că vrea tare mult să vin în Bucureşti, că îmi trimite el bani de tren, doar eu să găsesc o portiţă să pot pleca. Eram în ultimul an de liceu. Şi azi îmi pare rău că nu am avut atunci curaj. Îmi era frică să mint, îmi era frică să merg singură cu trenul, îmi era frică să nu mă rătăcesc într-un oraş aşa de mare, îmi era frică de mine, de faptul că ar fi trebuit să stau o noapte la gazda lui şi să dorm în pat cu Sorin, sau cel puţin în aceeaşi încăpere. Nu eram sigură că nu aş fi cedat tentaţiei de face dragoste cu el, de parcă asta ar fi însemnat însăşi condamnarea mea la moarte. Şi azi îmi pare rău că nu am avut atunci acel curaj, că nu eram molipsită de nebunia tuturor adolescenţilor îndrăgostiţi, că nu m-am dus la el, să fiu a lui atunci. Inima mea îşi dorea asta, trupul meu fremăta de dorinţă şi totuşi nu am putut. Ţărăncuţa din mine era încă o sfioasă. Eu aşteptam să facem nunta, să fiu mireasa lui şi să merg virgină la altar. În următoarea vară a plecat singur la Viena, la un concurs de interpretare. A luat locul întâi şi o bursă de studiu pentru doi ani, premiu. A rămas acolo, nu s-a mai întors în ţară. A fost angajat mai târziu la Filarmonica din Viena, s-a căsătorit cu o violoncelistă, aveau doi copii, ştiam asta pentru că într-un mic oraş se ştie orice, afli totul chiar dacă nu vrei. Dar Sorin al meu rămăsese la fel de frumos, de suplu, de maiestuos, avea un aer fericit, împăcat, calm, detaşat. S-a întors în ţară după revoluţie să-şi vadă părinţii. L-am văzut de departe pe stradă, mai mult ca sigur şi el mă văzuse, părul meu era ca un magnet, era imposibil să nu mă fi văzut şi el, nu puteam evita întâlnirea, dar nici măcar nu-mi doream să o evit chiar dacă era ceva dureros. Mereu m-am tot întrebat cu cine s-a căsătorit şi cum o duce. Era singura dorinţă pe care o mai aveam legată de el. Devenise bărbatul altei femei.
– Magda, ce bine îmi pare să te întâlnesc.
In ochi i-am văzut două luminiţe, se bucura, cred că i-ar fi părut rău să plece fără să mă vadă, cred că voia să ştie doar dacă sunt bine şi cum mai arăt după atâţia ani. Nu mă mai iubea de multă vreme, de asta eram sigură, dar întâlnirea cu mine l-a bucurat. Multe lucruri nu se spun, se percep, plutesc în aer.
– Ce surpriză, te-ai întors în oraş.
– Doar câteva zile stau. Să ţi-o prezint pe soţia mea, Ingrid.
Soţia lui nu ştia româneşte, aşa că el a tradus şi ea mi-a întins jovial mâna în semn de: „bună, îmi pare bine”. Am privit-o, dar nu am văzut-o, deşi ochiul meu era obişnuit să vadă. Mi-a rămas în memorie doar aerul ei de detaşare, privirea liniştită, şi nimic care să trădeze dacă este sau nu fericită. Cred că i-a spus despre mine că sunt o fostă colegă de liceu şi atât. Atât şi rămăsesem. Copiii, doi băieţi, puţin cam plictisiţi sau poate doar obosiţi, frumoşi amândoi, semănau cu el, adolescentul de odinioară, dureros de mult.
Dora s-a întors. Am auzit paşii ei încă de pe hol, nu m-am gândit până acum niciodată că fiecare are altfel de a păşi după cum are fiecare vocea sa. E ca o amprentă auditivă. De când nu văd, am început să aud mult mai atentă şi îmi dau seama că viaţa noastră are o infinitate de amănunte pe lângă care trecem, care se diluează, creierul este obosit de prea multe informaţii vizuale, nu poate procesa tot. Ar trebui să aud acum cheia în uşă, da, e Dora.
– M-am întors. Vedeţi? Nu am stat mult! E frig afară, a început să bată vântul.
– Dacă era cald şi frumos probabil că îţi găseai tu mai multe de făcut. Noroc de vreme, că ai venit repede.
– Tare vă place să răstălmăciţi fiecare cuvânt. Mi-aţi promis că dacă vă cumpăr vin o să mă lăsaţi în pace. Data viitoare nu mă mai păcăliţi. Să trimiteţi pe cine ştiţi să vă ia de băut, eu nu mai mă duc!
– Acu te-ai făcut şi obraznică! Tu să nu mă ameninţi pe mine, auzi? Să-ţi vezi de lungul nasului!
Stau în fotoliul meu preferat, cel de lângă geam. Se aude doar vântul în geamuri. O aştept pe Dora cu sticla şi cu un pahar. Întârzie în bucătărie şi nu ştiu de ce. Dar aştept fără să spun nimic, deşi numai gândul că în bucătărie e tot ce îmi doresc mă face să mă înfior de nerăbdare. Ca altădată, înainte de a face dragoste, când mă băgam încet sub pled, ştiind ce va urma să se întâmple. În sfârşit, o aud pe Dora, pune sticla pe masă şi paharul. Îmi toarnă, plictisită şi tăcută. Cred că am ofensat-o, poate chiar plânge. Aş vrea să spun ceva, că îmi pare rău, dar tac. O să treacă de la sine, mâine o să uite, prea multe politeţuri vrea şi fata asta de la mine.
– E roşu sau alb?
– E roşu.
Vocea îi este tremurată. A plâns, aşa cum am bănuit.
– Ce scrie pe etichetă?
– Lacrima lui Ovidiu.
Ovidiu, desigur, o fi vărsat şi el lacrimi la timpul lui, ca şi Dora. Dar mai mult ca sigur că a băut şi el zdravăn cot la cot cu dacii barbari, că doar nu se putea fără. Oare am fost dintotdeauna aşa de trişti, încât a trebuit să ne înveselim cu vin? Oare am fost aşa de oropsiţi, încât a fost nevoie de băutură ca să ne uităm necazurile? Dintotdeauna pe pământul nostru s-a băut. De ce aş face eu excepţie? E ceva genetic, mai mult ca sigur! Nu e de la părinţii mei, ci e o genă comună tuturor celor de pe aici. Bine selecţionată de milenii. Abstinenţii au murit precoce de boli, griji şi disperare. Beţivii au supravieţuit într-o inconştienţă protectoare. Se spune că au Dumnezeul lor care îi ocroteşte. Mi se pare corect! Cineva trebuie să le poarte de grijă celor care nu sunt în stare. Poate că aşa, cu mintea-mi tulbure şi pe jumătate amorţită, Dumnezeu se va uita la mine şi mă va ocroti la nesfârşit. Îmi înmoi buzele în pahar. Bun de tot. Cam prea dulce. Ţin pe cerul gurii câteva picături. Îi simt aroma. E Lacrima lui Ovidiu. Merită. O să ţin minte pentru când termin toate soiurile şi o să o iau de la capăt! Numai din ăsta o să beau atunci. Dacă nu găsesc altceva mai bun între timp. O aud pe Dora smiorcăindu-se în bucătărie. Prea sensibilă fata asta. Patologic de sensibilă. Ar trebui s-o împac în vreun fel. Mă duc la ea.
– Dora, acum de ce plângi?
– Nu plâng, doamnă.
– Ba te aud că plângi. Ştii ceva? Nu ai decât să plângi cât vrei tu, dar dacă tu plângi atunci eu ce ar trebui să fac? Să-mi dau foc, să mă evaporez? Asta e viaţa, dragă, nu se poartă nimeni cu mănuşi, nu dormi în puf. Obişnuieşte-te!
– Dar măcar aţi putea să-mi mulţumiţi uneori şi să vorbiţi frumos. Fac pentru dumneavoastră atâtea şi nu sunteţi niciodată mulţumită de mine!
Asta-i bună. Plânge degeaba, cum am bănuit. E o nevrotică. I-aş da o pereche bună de palme, să aibă motiv de plâns. Aş da în ea cu pumnii şi cu picioarele, aş snopi-o în bătaie. Cred că asta m-ar răcori. Nu o înţeleg şi pace. O să-i treacă. Toate trec. Mâine o să încerc să mă port mai frumos cu ea. Şi azi am încercat dar nu am putut. În definitiv ori vorbesc frumos, ori spun vorbe de ocară, aceeaşi gură o deschid. Oare aşa cinică am fost mereu? Desigur, nu. Sunt un monstru uman. Nu-mi place ceea ce sunt, ceea ce am devenit, dar nici nu mă pot schimba. Pur şi simplu până şi eu singură mă detest. Poate că am început să înnebunesc dar încă nimeni nu realizează asta. Vor descoperi ei într-o bună zi şi mă vor interna la ospiciu. Azi nu mai am altceva de făcut decât să mă scufund în tăcere, să-mi mângâi gâtlejul cu lacrima lui Ovidiu şi să respir, ca să trăiesc până mâine. Să aştept să mai treacă o zi şi încă una, toate la fel, gemene, insuportabile în monotonia lor…

Duminică 24 octombrie

Stau în pat de ceva vreme, nu-mi dau seama cât e ceasul, dar tramvaiele circulă, înseamnă că e trecut de ora cinci. Se aude ploaia bătând în geam. Azi e duminică. Dora e liberă. Se duce la biserică, în satul ei. O să vină însă Maria pe la prânz. Parcă nu mi-aş dori să mai vină. Cu ea nu pot să fiu rea, nu pot să o ignor, cu ea trebuie să fiu eu, cea adevărată, şi asta mă deranjează. Aş prefera să stau singură. Dar nu am curajul să-i spun să nu se mai obosească, să nu mai vină, să facă bine şi să stea la casa ei, cu Vlad şi cu Bogdan, să mă lase deoparte, ca pe un rebut. Maria m-a dus destul în spate aproape toată viaţa ei, ajunge. Eu am fost păpuşa ei vie. Păpuşa pe care alte fete o învelesc în cârpe, o leagănă în braţe şi îi dau de mâncare aer cu linguriţa. Nu ştiu la ce-i mai sunt acum de folos, a crescut mare, gata, a trecut vremea păpuşilor, nu i-a spus nimeni asta? S-a învăţat cu mine aşa cum s-a învăţat să pună toamna murături şi să facă zacuscă, deşi le găseşti oricând în magazin gata făcute. Până şi în anii de studenţie, când eram deja matură, ea mă supraveghea.
Am stat amândouă la aceeaşi gazdă, la o doamnă cumsecade lângă Piaţa Romană. Maria ştia unde mă duc, cu cine mă întâlnesc, îşi dădea cu părerea de e bine ori ba pentru mine. Îmi reproşa uneori că sunt cumplit de superficială şi că nu dăruiesc prea mult într-o relaţie, alteori îmi spunea că sunt nesăbuită şi dau nepermis de mult. Adevărul este că niciodată nu ştii când e prea mult şi când prea puţin, ca o ironie a sorţii, eu eram mereu în contratimp. Mă iroseam cu bărbaţi ce nu meritau nimic, apoi eram distantă şi rece cu bărbaţi sensibili. Dar niciodată nu aveam regrete, poate pentru că niciodată nu am fost singură, nu exista să ies la o terasă şi să nu plec de acolo fără de cel mai chipeş băiat însoţindu-mă. Oricum, nici unul nu era ca Sorin. Cred că iubim cu adevărat numai o singură dată în viaţă. Restul relaţiilor nu sunt decât atingeri întâmplătoare, amiciţii, flirturi, contracte, necesităţi. Vlad şi mai apoi Maria au intrat amândoi la medicină din prima. Au fost colegi de grupă. S-au căsătorit în anul patru, când eu tocmai terminam Facultatea de Arte. Vlad o iubeşte şi azi pe Maria, a iubit-o întotdeauna pentru ce este ea şi nu pentru cum arată. Iar acum, la anii noştri, toate femeile arată la fel. Timpul nivelează trupurile noastre şi le aduce la un numitor comun. Doar sufletele sunt aceleaşi ca în tinereţe. Poate că al meu nu, dar, în general, cred că nimeni nu se schimbă esenţial. Maria nu s-a schimbat. Este aceeaşi voluntară, sufletistă, cumplit de inteligentă, cu umor dar şi cu simţ critic, şi-a păstrat aceeaşi energie ca la optsprezece ani. Nimic nu pare să o fi obosit. Nici examenele ei multe şi dure, nici sarcina, nici creşterea celui mic, nici treburile gospodăriei, nici nopţile ei de gardă. Uneori, oameni ca ea sunt exasperant de perfecţi. Dar bună, rea, numai pe ea o mai am acum, şi mă bucur că a fost să fie ea şi nu altcineva.
Maria e un om normal şi împlinit. Acel om fericit fără a şti măcar cât de fericit şi de norocos este. Şi, dacă mă gândesc bine, nici măcar nu a venit pe lume înzestrată cu prea multe daruri. Uneori însăşi frumuseţea poate fi un handicap. Aşa am fost eu. Toţi bărbaţii m-au iubit dar toţi au fost în acelaşi timp de o gelozie morbidă. Iar gelozia a fost întotdeauna mai mare decât iubirea lor, nevoia de superioritate şi de posesie absolută asupra mea, imposibil de realizat, i-a îndepărtat în final pe toţi. Nimeni nu a vrut să rişte şi să-şi ia o femeie frumoasă de soţie. Femeile frumoase sunt uşor de pierdut. Tu, ca bărbat, trebuie să fii impecabil, trebuie să oferi mult prea mult, aşa că e de preferat să-ţi iei o fată cuminte, urâţică, fără pretenţii, care să-ţi facă copii şi să ţi-i crescă, să-ţi spele hainele, să-ţi pregătească masa şi să ţină în ordine casa. Cui îi trebuia o femeie frumoasă şi capricioasă ca mine? Cui îi trebuia să aibă noapte de noapte coşmaruri că nu sunt singura lui iubire ori că mâine se va găsi cineva mai frumos sau mai altfel decât el care să-i pună coarne? Eu am fost rând pe rând doar un trofeu de vânătoare pentru cei cu tupeu, iar pentru băieţii cuminţi şi timizi am fost probabil un vis erotic nematerializat nicicând. Da, asta am fost, un vis pe care unii l-au visat o vreme dar apoi s-au ancorat în realitate şi au mers mai departe. Eu am rămas în urmă ca o umbră. Acum, cu toţii sunt împrăştiaţi prin lumea largă, la braţul lor cu alte femei.
La nunta Mariei am fost foarte tristă. Venisem cu Teo, un coleg de la Universitate care se nimerise să-mi facă avansuri în acea primăvară. Era student la fizică, urma să devină profesor de liceu, eu poate profesoară de desen, dar acesta era singurul lucru comun, în rest nimic. Numai părul meu trebuie să fi fost de vină, avea ceva magnetic, îi atrăgea pe bărbaţi spre mine cu o forţă irezistibilă, aşa cum, în noapte, lumina unui lampadar atrage fluturii. În mod sigur asta trebuie să fi fost. La prima noastră înâlnire în intimitate i-am întins un prezervativ. Ca pe ceva firesc. Maria a avut grijă până şi de acest amănunt, m-a pus să jur că o să mă protejez, cu orice m-ar fi putut ajuta, dar nu cu o întrerupere de sarcină. Pentru el era prima oară când folosea aşa ceva, aşa că l-am ajutat să şi-l pună şi asta cred că l-a stânjenit peste măsură. Penisul lui părea descurajat de haina cea nouă şi neprevăzută, încât nici măcar nu a făcut în acea după-amiază mare lucru. Aşa mi s-a părut atunci, că e numai nesiguranţa începutului. Dar Teo s-a dovedit a fi jalnic ori de câte ori am fost amândoi în pat. Un bărbat frumos şi plin de ifose în societate, făcând tapaj de cultura lui, un Făt-Frumos care ar fi dat bine în orice reclamă de la televizor şi totuşi un nepriceput desăvârşit în materie de iubit femeia. Cine ar fi crezut, dar, mai ales, cui aş fi putut să-i povestesc în acele vremuri? Nu era timiditate la el. Era cea mai jenantă neîndemânare acompaniată de cea mai grotească încercare de a părea relaxat şi natural în cea mai nepotrivită situaţie. Erecţia lui nu era suficient de susţinută şi se trezea repede cu micul lui organ precum o frunză veştedă. Atunci ego-ul lui o lua razna. Dacă ar fi fost în stare să spună cel puţin o glumă, ar fi salvat totul. Am fi râs amândoi şi poate penibilul ar fi dispărut, am fi revenit la un oarecare firesc. Cred că aş fi încercat să-l ajut. Dar aşa, nu era decât un fel de încordare a trupurilor, a minţii. El era ca un arc gata să se rupă în bucăţi. Făcea mici crize de nervi. După ce ne linişteam, în cearşafuri deja mirosind a transpiraţie muncită din greu, nemulţumit şi parcă vrând să îmi caute mie pricină, urmau aceleaşi şi aceleaşi întrebări de fiecare dată:
– Cu câţi ai mai fost, cu cine te-ai mai iubit? Erau mai buni, nu-i aşa?
Ochii mei priveau în gol şi nu spuneam nimic.
– La cine te gândeşti acum? Iubeşti pe altul? De asta nu te străduieşti. Eu ce sunt?
Eu nu mă gândeam decât că acesta e începutul sfârşitului, că un bărbat care te iubeşte şi se simte iubit nu întreabă nicicând aşa ceva. Nu eram proprietatea nimănui. Teo voia deci să mă străduiesc, să-i provoc plăcere precum o cadână sultanului ei. Să-i fiu sclavă erotică. El să stea lasciv, eu să mă străduiesc. Doar era un deştept, un frumos, era bărbat într-o lume condusă de bărbaţi. Eu eram o simplă femeie. Frumoasă şi proastă. Şi logic, trebuia să mă străduiesc ceva mai mult în pat pentru a micşora din handicap!
Cum era de aşteptat, şi iubirea mea pentru Teo s-a evaporat tot atât de repede precum se materializase. Eram împreună la nunta Mariei, dar noi doi nu eram împreună. Eram un bărbat şi o femeie care dansau, atâta tot. Un cuplu frumos, pe care lumea din jur îl invidia, ne şi vedeau următorii pe listă, mire şi mireasă. Doar noi doi ştiam că nu va fi niciodată aşa. Vlad şi Maria au făcut o petrecere cât se poate de formală, chiar sărăcăcioasă. Erau însă fericiţi, împăcaţi, se găsiseră pur şi simplu şi viaţa avea să dovedească asta. De cele mai multe ori binele sau răul, şansa ori neşansa pe care o ai în viaţă, se cerne după ani, nu după jocurile de artificii din noaptea nunţii. Nu am întrebat-o niciodată, dar sunt sigură că ei doi au făcut prima oară dragoste în noaptea nunţii. Altfel mi-ar fi povestit, aş fi simţit, m-ar fi rugat să-i las singuri din când în când în camera nostră, căci eu o rugam uneori. Maria pleca pentru câteva ore fără să spună nimic. Îmi cerea doar să găsească lenjeria schimbată şi atât. Mă culcam cu iubiţii mei fără să mă las prea mult curtată şi rugată. Înţelesesem foarte repede că după asta ei deveneau dintr-o dată cei adevăraţi. Erau mai relaxaţi şi îşi descopereau inconştient adevărata faţă, lăsându-mă să îi explorez fără ca ei să bănuiască acest plan meschin al meu. Nici nu îşi imaginau, ce ironie, că sunt sub lupă, că sunt manipulaţi.
Prima oară am făcut-o din curiozitate, din inconştienţă, din nesăbuinţă, din prostie, din spirit de turmă. Cu Narcis, un coleg din anul patru. Băiat de bani gata, cu viaţă de boem. Ne-am intersectat traiectoriile o singură dată. Dar a fost suficient cît să-mi schimbe întreaga viaţă. După aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Am rămas cu un fel de imunitate faţă de bărbaţi. De parcă mi se făcuse un vaccin împotriva ataşamentului, împotriva speranţei, împotriva îndrăgostirii.
Nu trecuse prea mult de când debarcasem în Bucureşti. Îmi era ruşine cu ţărăncuţa din mine. Mă străduiam s-o ascund cât mai bine. Mă uitam atent la colegele mele, încercând să le imit modul în care vorbesc, cum se poartă, cum se piaptănă, cum se îmbracă ori cum miros. O abandonasem pe provinciala de Maria şi mergeam peste tot cu celelalte fete. Narcis organizase o petrecere, ne invitase. Era botezul meu în lumea emancipată, nu puteam rata asta. Am păşit, aşadar, făcându-mi curaj singură, în casa lui, undeva pe Magheru. O casă mare, în stil brâncovenesc, acoperită cu iederă încă verde, deşi toamna venise de-a binelea peste oraş. Un hol imens şi o scară interioară, sculptată din lemn de stejar, păstrau vechiul farmec aristocratic al locului. Nu-mi aduc aminte dacă părinţii lui erau sau nu pe acolo. Cred că erau undeva la etaj. Ne-am îngrămădit cu toţii în camera lui destul de generoasă şi cu un tavan neobişnuit de înalt, tapetat cu postere; cum sau cine a reuşit să le lipească acolo, nu ştiu. Peste tot domnea o dezordine exemplară şi de care nu părea absolut nimeni deranjat. Câteva spoturi roşii, ingenios aranjate, lăsau să se întrevadă pe pereţi o întreagă colecţie de cranii prinse în năvoade pescăreşti. Deasupra patului, un colaj ciudat. Mi-am făcut ochii mici şi mi-am dat seama cu uimire că e făcut în întregime din lenjerie intimă: chiloţi şi sutiene, costume de baie de diverse culori. Ciudate gusturi, dar eram în casa unui artist, nu-i aşa?! Pe masă, pe pat, pe jos, împrăştiate, o mulţime de plăci cu muzică din cea mai nouă. Muzica era capitalistă, plăcile erau însă majoritatea bulgăreşti. Toţi voiam Smokie. Eram aşezaţi pe unde puteam şi repede s-au format cupluri, doi câte doi. Narcis m-a luat de mână încă de la intrarea în casă şi nu mi-a mai dat drumul. Dintr-o dată m-am simţit prinţesa cea norocoasă. Eram regina balului din nou, eram invidiată iarăşi de toate fetele, un rol care îmi era cunoscut şi care îmi dădea fiori de plăcere pe şira spinării. S-a întâmplat pur şi simplu să mă îndrăgostesc de el nebuneşte. Şi ca să sărbătoresc evenimentul şi să-mi risipesc neliniştile, am băut pentru întâia oară în viaţa mea. Martini cu două măsline verzi. Puţini eram pentru prima dată acolo, mai toţi erau de-ai casei, chefurile de sâmbătă seara erau o tradiţie. Băutură, ţigări, orgă de lumini şi muzica momentului. În aer pluteau rotocoale de fum ce se desfăceau alene ca o ceaţă deasupra apelor, băieţi şi fete erau claie peste grămadă, se sărutau, unii dansau în genunchi sau în picioare într-o îmbrăţişare de preludiu. Narcis stătea lângă mine, eram întinşi pe o blană sintetică, lângă pat, ne sărutam, el îmi mângâia sânii şi coapsele şi eu nu spuneam nimic. Mă uitam la el şi în semiobscuritate îmi părea cel mai fermecător bărbat.
– Îmi placi, eşti un dulce. Ce mă bucur că am venit cu fetele în seara asta! Ne-am mai văzut oare până acum?
– Eu sigur te-am văzut. De asta le-am rugat pe fete să te aducă aici! Voiam să te cunosc. Ai cel mai frumos trup din câte am văzut până azi, ştiai? Vreau să te sculptez în mărime naturală. Goală. În granit, să dăinui o mie de ani de acum încolo. Să te expună la Louvre şi timp de secole bărbaţii popoarelor să viseze la tine.
Nu ştiu de ce îl credeam. Mă uitam la ceilalţi din jurul nostru, parcă ne transformaserăm cu toţii în nişte şerpi uriaşi şi ne retrăsesem în vizuină. Mi se părea că văd pe alocuri solzi lucitori. Iar eu şi Narcis în mijloc, sculptaţi în piatră, eram perfecţi, eram “Sărutul” lui Rodin. Paharul de Martini mă ameţise zdravăn. Dar gustul îmi plăcea la nebunie, voiam să mă opresc şi totuşi nu mă puteam abţine, îmi spuneam că nu e nici un rău, că am totul sub control. Nimeni nu părea să fie abstinent acolo, toţi erau veseli. Aşa că Narcis mi-a mai umplut un pahar. Părea atât de stăpân pe situaţie, încât l-am lăsat să aibă grijă de mine. Mă săruta cum nu o mai făcuse nimeni până atunci, nici Sorin şi nici vreun alt coleg din liceul meu. Era ceva aproape de durere. O nebunie cu gust de sânge. Iar eu eram fericită. Viaţa de studentă era atât de…altfel! Adio uniforme şi pămblicuţe! Adio note la purtare scăzute! Adio teze la mate! Adio, adio, adio! Priveam tavanul şi dintr-o dată posterele se învârteau.
– Mi s-a făcut rău, mă doare capul, am ameţit – am zis.
– Vino în bucătărie. E de la băutură. O să-ţi fac un ceai cu lămâie şi o să-ţi treacă.
– Vreau acasă.
– Unde să pleci acum? E aproape miezul nopţii. Stai până dimineaţă.
– Nu pot.
– Ce nu poţi? Eşti majoră, eşti studentă, faci ce vrei. Stai cu mine până dimineaţă. Toată lumea stă. Unde să pleci? Nu fi copil!
M-a ridicat în picioare, filmul nu mi se rupsese, căci încă mai ştiam ce fac şi unde sunt, dar trupul meu devenise independent. Nu mă mai asculta. Picioarele îmi tremurau şi casa se învâtrea. O senzaţie atât de nouă, încât am început să râd prosteşte, ca să-mi ascund teama. Un râs pe care nu mi-l puteam controla.
– Taci, ce-i cu tine? O să se trezească babacii!
Narcis m-a luat de după umăr şi m-a dus în bucătărie. Nu a aprins lumina. Mi-a dat să beau puţin sifon din frigider. M-a luat de talie şi m-a urcat apoi pe blatul de gătit. L-am simţit rece ca de gheaţă sub mine şi o secundă am avut impresia că mă dedublez, că cea de acolo nu mai eram eu, parcă visam şi simţurile mele nu mai aveau nici un control. Am încetat să râd, îmi spuneam că trebuie să câştig timp, să mă adun, să-mi revin, să încep să judec, să-mi coordonez mişcările. Degeaba, nimic nu mai funcţiona în mine. Şi-a băgat mâinile pe sub fusta mea scurtă şi mi-a dat încet chiloţii şi ciorapii jos.
– Ce faci? Lasă-mă!
– Trebuie să te văd goală, nu pot, lasă-mă. Nu-ţi fac nimic rău, ai să vezi. Eşti aşa de frumoasă, ar fi păcat să nu mi te arăţi. Nu ştie nimeni. Nu ne vede nimeni. Eşti modelul perfect pentru sculptura mea. Va ieşi o capodoperă.
– Lasă-mă! Unde sunt? Mi se învârte capul.
– E de la băutură. O să-ţi treacă. Ţi-am mai spus. Nu te speria.
Atunci am simţit una din mâinile lui între picioare, mă mângâia pe pubis, îmi ridicase fusta bine de tot în sus. Apoi mi-a desfăcut coapsele brusc şi penisul lui m-a străpuns fără milă, fără să mai am putinţă de împotrivire. Am realizat cu întârziere totul: faptul că ceea ce se întâmpla era real, nu era un film, nu era un vis. Am început să ţip dar mi-a pus mâna la gură.
– Taci, ce-i cu tine? Toată lumea o face. Taci!
– Lasă-mă, mă doare, îmi vine să vărs.
– Abţine-te! Trage aer în piept.
Îl simţeam dur şi adânc în mine, corpul meu nu se împotrivise în nici un mod, mintea mea nu mai avea nici cel mai mic control, totul se învârtea în jur, iar el juisa repede, cu nerv, excitat la maxim, cu mâinile pe şoldurile mele apropiindu-mă şi depărtându-mă de el ca pe o păpuşă inertă din plastic. Undeva, în stomacul meu se pusese un ghem de sârmă, acolo simţeam parcă penisul lui, cu fiecare mişcare de du-te-vino era din ce în ce mai rău pentru trupul meu.
– Opreşte-te, vărs.
– Încă puţin, acum termin şi verşi.
S-a întâmplat apoi să aud un muget ca de animal, nu mai auzisem vreo făptură umană să scoată aşa ceva, şi aproape în acelaşi moment el s-a oprit din mişcare. Mi-a apropiat încet coapsele una de alta şi a mai rămas un scurt moment cu penisul acolo, între picioarele mele. În gât simţeam cum se urcă gustul acru de vomă, cu ultimele puteri m-am dat jos şi am vărsat în chiuveta bucătăriei peste vasele rămase acolo de cu seară. El s-a apropiat din nou de mine, ridicându-mi cu mâinile fusta şi, în timp ce vărsam, am simţit cum şi-a lipit penisul flasc de fesele mele. Între farfurii şi ceşti răsturnate, am zărit luciul unei lame de cuţit. Am dat drumul la robinet, mi-am spălat faţa şi gândul din urmă, apoi l-am împins cu amândouă mâinile de lângă mine. Nu mă mai gândeam la nimic, nu mai voiam nimic, voiam doar să plec de acolo, să ajung acasă. Urma să mă gândesc altădată, poate a doua zi, poate niciodată, la toate câte mi se întâmplaseră în seara aceea de toamnă. Voiam să uit, voiam să nu mi se fi întâmplat asta mie. Intrasem într-o altă dimensiune, într-o nouă lume, mai speram că Narcis nu m-a dezvirginat, ci doar s-a jucat între vulvele mele, voiam să mă trezesc a doua zi în patul meu şi să descopăr că nimic nu a fost adevărat.
Chiloţii i-a păstrat, nu am avut puterea să mă lupt pentru ei. Ciorapii erau rupţi, i-am aruncat la gunoi, aşa că în seara aceea am plecat de acolo cu pardesiul pe mine şi cu picioarele goale în pantofi. Am prins ultimul tramvai spre Piaţa Romană. Era plin cu muncitorii întârziaţi pe la schimbul doi, se îndreptau obosiţi, tăcuţi, transpiraţi, spre casele lor. Îi priveam absentă şi mi se părea că toţi se uită ciudat la mine. Arătam mai mult ca sigur în ochii lor ca o femeie ieftină, de consum. Poate că asta şi devenidem. În definitiv, oare nu fusesem tocmai consumată? Mă sprijineam de barele din spate ale tramvaiului, picioare îmi înţepeniseră de frig. M-am întors cu spatele,încercând să-i ignor, privind pe geam Bucureştiul noaptea. La ora aceea părea mult mai trist şi mai murdar, arareori câte un felinar aprins şi nici o fereastră luminată. Încetul cu încetul, am realizat cu ciudă şi cu disperare ceea ce tocmai mi se întâmplase. Aveam lacrimi în gât şi îmi doream cumplit să o văd pe mama, pe mama care m-a născut, să îi cuprind poalele fustei şi să plâng. Să-i povestesc tot şi ea să mă înţeleagă, să mă mângâie ca altădată şi să mă ocrotească de tot răul lumii în care m-a lăsat să trăiesc.
Maria mă aştepta ca pe jar. Şi-a dat seama dintr-o privire de dezastru. Aveam buzele umflate şi pe picioare mi se uscareră câteva dâre de sânge. I-am spus povestea. Era singurul om care m-ar mai fi putut ajuta. Dar nici ea nu ştia ce-i de făcut. Era şi ea un biet copil, ca şi mine. Mi-a zis că o să mergem împreună a doua zi la miliţie. La ce bun? Ce se putea repara? Mersesem la petrecere de bună voie, băusem singură, a fost alegerea mea. Nu era ceva ce aş fi putut povesti. Îmi era ruşine. Speram că după o zi sau două voi vorbi cu Narcis şi totul va reveni în normal. Nu s-a întâmplat asta. Intrasem brutal într-o lume despre care eu nici nu bănuiam că poate să existe. Până atunci nu cunoscusem decât oameni cumsecade în jurul meu, bărbaţi sau femei, cu toţii erau oameni simpli şi de bună credinţă, nimeni nu părea să-mi fi dorit răul. Măcar şi pentru simplul motiv că eram un copil orfan. Narcis mi-a arătat o altă faţă a lumii vii, faţa celor fără scrupule. Era un colecţionar, nimic mai mult. Colecţiona femei virgine, chiloţi şi suflete inocente. Eram un trofeu de prins în pioneze pe perete. Asta am înţeles repede. Dar răul fusese făcut. Din acea zi am descoperit că pot să urăsc. Pe unii i-am urât un minut sau o zi dar pe Narcis îl urăsc şi acum. Nu ştiu de ce încă mai aştept clipa în care să citesc în ziare, să aud la ştiri că a fost găsit mort în bucătărie, înjunghiat cu douăzeci de lovituri de cuţit. Aş fi în stare să merg şi să declar că eu am făcut-o.
În zilele care au urmat o vedeam pe Maria vădit foarte afectată, de parcă ei i se întâmplaseră toate. O săptămână întreagă nu m-a atins, de parcă aveam râie, dar ochii ei mă priveau cu o milă de nedescris. Nu înţelegea în nici un chip cum de s-a întâmplat, de ce am făcut-o, ce voi face mai departe în viaţă cu un astfel de handicap. Aşa că m-am hotărât să o mint, să-i povestesc despre o fantomatică poveste de dragoste între mine şi violatorul meu, dându-i măcar pe moment iluzia că se mai poate repara ceva. Ăsta a fost al doilea pas, în care am descoperit că minciuna poate fi bună, poate fi precum mierea într-o licoare prea acră. Pe Narcis nu l-am mai văzut însă niciodată. Evitam sistematic orice loc şi orice împrejurare care ne-ar fi adus faţă în faţă. Ieşeam şi mă plimbam singură, mergem la cinematograf, la zoo, cumpăram câte două bilete şi inventam poveşti pentru liniştea prietenei mele. Până când ne-am plictisit amândouă să mai minţim. A trebuit să acceptăm viaţa aşa cum devenise ea.
Apoi am cunoscut un alt băiat, apoi altul şi altul. Maria nu pricepea cum de mai am încredere în bărbaţi. Nici nu mai aveam. Iar de înşelat, doar pe Sorin l-am înşelat. În rest, bărbaţii veneau şi plecau. Viaţa mea se schimbase radical şi cale de întoarcere nu mai era. Artiştii au o viaţă aparte, eu reuşisem să mă molipsesc repede de boala lor. Doar viaţa trăită la extrem şi fără prejudecăţi ni se părea singura adevărată, toţi ne visam nonconformişti geniali ajunşi pe culmile gloriei precum Salvador Dali. Nu dădeam explicaţii nimănui, doar eram privilegiaţii sorţii, iar Bucureştiul ne absorbise în el, ne ocrotea generos nebuniile şi ne pierdea uşor urmele. Maria nu avea cum să priceapă asta. Lumea ei rămăsese exactă şi tangibilă în vreme ce noi exersam subtilul şi transcendentalul. Erotismul ne incita la visare, libertinismul ne procura seva existenţei de zi cu zi. La vârsta aceea tot misterul planetei însemna sex. Era un experiment necesar cunoaşterii, creaţiei, iluziei. Deşertăciuni. Dar cine să audă asta?
În anul acela a trebuit să desenăm pentru un proiect de sfârşit de semestru ceva alegoric, abstract, temă şi tehnică la liberă alegere. Tabloul meu a fost în cărbune: peste o mulţime de discuri sparte o femeie goală, cu faţa schimonosită de durere, cu un cuţit în mână, devorată de serpi uriaşi. Profesorul s-a uitat la desen şi mi-a spus că nu înţelege nimic.
– Nu-mi sugerează nimic. Ce-i porcăria asta?
– Este viziunea mea asupra izgonirii din Rai.
– Tovarăşă studentă, este inadmisibil, aţi depăşit limita bunului simţ. Aveţi o săptămână să refaceţi totul. Eu nu am văzut nimic. Trăim într-o societate multilateral dezvoltată şi dumneavostră nu aveţi altă sursă de inspiraţie decât Biblia? Şi chiar acceptând asta, condiţia femeii este mult schimbată în zilele noastre, partidul are grijă de fiecare om, directivele sunt clare, femeia trebuie promovată şi dumneavoastră ce faceţi? Unde o plasaţi? Este degradant ceea ce prezentaţi. Nu, nu, nu am văzut nimic. Luaţi de aici desenul.
– Dar nu asta e menirea artistului? Dumneavoastră ne-aţi spus că un artist adevărat trebuie să se exprime fără inhibiţii. Aici e un sentiment expus artistic.
– Nu, nu, ce artistic? Nu-mi răstălmăciţi spusele. Mă referem la marii artişi ai lumii. Mai exploraţi şi alte sentimente, tovarăşă studentă, altfel vă riscaţi pielea.
La o săptămână m-am prezentat cu o guaşă imitând perfect stilul lui Kandinsky: linii, cercuri, pătrate şi câteva unduiri pastelate. “Bal mascat”. Profesorul nu a comentat nimic, mi-a pus nota 8, cea mai mică notă din sesiune, şi a acceptat lucrarea. Femeia aceea cu şerpi este şi azi la mine. Sau poate în mine. Nu am eliberat-o niciodată…
Se aude cheia în broască, se deschide uşa. E Maria. Zăboveşte pe hol, acum îşi dă haina jos, aproape că îi aud răsuflarea. Intră în bucătărie să-şi lase bagajele. Iar mi-a adus ceva de mâncare. De ce toată lumea este preocupată în primul şi în primul rând de mâncare? Asta îmi întăreşte şi mai tare senzaţia pe care o am, de canar în colivie căruia i se pun cu o indiferenţă regulată seminţe de in şi de mei şi din când în când câte o frunză de salată sau gălbenuş de ou, strictul necesar pentru supravieţuire, să cânte frumos, să nu-i cadă penele. Mă ridic în capul oaselor şi aştept cu urechile ciulite.
– Bună, draga mea, ce mai faci? Dormeai la ora asta? Ştii cât e ceasul?
– Nu dorm de mult, stăteam de ceva vreme în pat şi aşteptam să vii. Mi-am adus aminte de studenţia noastră.
– Ce vremuri minunate, nu-i aşa? Înseamnă că eşti bine dispusă.
– Oarecum. Nu aş zice. Tu ce mai faci?
– Ce să fac, ţi-am adus nişte fructe. Trebuie să te mai vitaminizezi niţel.
– Da, grijă voastră ca nu cumva să mor, să nu sufăr de lipsă de vitamine, de proteine, de cald, de frig.
– De ce zici asta?
– Las-o baltă. Hai mai bine să mergem în sufragerie, acum mă ridic din pat.
– Să-ţi aranjez aşternutul.
– Lasă-l aşa, cine îl vede?
– Tare indolentă te-ai făcut de un timp încoace! Ce te costă să întinzi puţin pledul şi să aşezi pernele? Credeam că ai probleme cu ochii, nu eşti beteagă nici de mâini, nici de picioare! Nu trebuie să le vadă nimeni, dragă, tu trebuie să ştii că patul e făcut, atâta tot.
– Bine, bine, fă-l tu. Ce-i asta? Psihoterapie? Mă duc mai bine la baie.
Intru în baie şi încep să mă spăl pe dinţi. Apoi toată faţa. Îmi găsesc şi crema hidratantă. Pelungesc protocolul la maxim. Desigur, o să mergem în sufragerie şi ea o să se simtă datoare să facă cu mine conversaţie, să-mi povestească de Bogdan, de povara cu meditaţiile lui, despre pacienţii ei, despre ultima carte pe care a citit-o, despre deschiderea stagiunii teatrale. Îşi imaginează probabil că toate astea m-ar mai interesa. Ea nu ştie că am murit, habar nu are că nu mai am mult şi, dacă nu înnebunesc, atunci o să mă sinucid. Ea crede că în trupul meu sălăşluieşte aceeaşi Magda. E o mare păcăleală, în trupul meu nu mai este nimeni. Zăbovesc intenţionat cât de mult pot în baie, chiar fără să fac nimic. Singură şi cu uşa închisă mă simt protejată. De Maria, de viaţă în general, ca de ceva periculos, contagios.
– Maria, ce ar fi să faci o cafea, strig , mi-e dor de o cafea, una mică de tot şi slabă. Nu am mai băut de multă vreme.
Mint. În fiecare dimineaţă fac ce fac şi Dora tot îmi dă să beau câte o gură de cafea. Dar m-am învăţat să mint, să cerşesc, să mă ascund.
– Cred că putem bea o cafea mică.
– Zi-mi şi mie de ce nu am voie să beau cafea, ce are aşa periculos în ea?
– Poate să-ţi provoace crize convulsive, după operaţie e bine să nu iei nici un fel de excitante. Măcar şase luni. Nimeni nu ştie ce este încă acolo. Luna viitoare mergem la control şi o să vedem. Până atunci trebuie să fii cuminte.
– Sunt.
Iarăşi mint, nici măcar nu ştiu dacă vreau să mai trăiesc până atunci. M-am săturat de spitale, de medici, de operaţii inutile. Doctorii fac pe mine experimente, sunt sigură de asta, dar ei nu o să recunoască în veci. Am devenit un cobai. Mă ascund de Maria ca un copil care chiuleşte de la şcoală şi nu îndrăzneşte să arate carnetul cu note proaste părinţilor. Într-un final ies din baie. Maria nu comentează nimic, în sinea ei se gândeşte că e un lucru bun dacă mă ocup atât de mult de mine dimineaţă de dimineaţă. Sau poate îşi imaginează că sunt constipată? Ce mai contează! Mă aşez în fotoliul meu de lângă geam. Cred că e o zi tristă afară. Se aude vântul, un şuierat lugubru care nu se mai sfârşeşte. Ce toamnă ciudată. Mă bucur că nu trebuie să plec din casă. Din bucătărie vine miros de cafea, deja mă simt mai confortabil. Deci nu a glumit cu cafeaua, chiar o face. Ştiam că Maria nu e o habotnică. Cred că şi ea înţelege că e absurd să-mi refuze o mică plăcere de duminică. Dar asta se referă strict la cafea, dacă ar afla că beau nu ştiu cum ar reacţiona. Cred că s-ar simţi umilită, trădată, desconsiderată. O simt aşezându-se lângă mine pe celălalt fotoliu, îmi ia mâna şi-mi pune în ea, cu grijă să nu se verse, ceaşca cu cafea.
– Mulţumesc. Tu ce ai mai făcut?
– Ce să fac, la serviciu, acasă, unde mă întorc am o mulţime de treabă. Nimic special. Bogdan are meditaţie la română, în beci mă aşteaptă un sac cu gogoşari.
– Iar pui murături.
– Iar. O ştii pe mama, dacă nu punea pe iarnă conserve, nu era linişte în casă. Am rămas şi eu cu damblaua asta, ce vrei?
– Ce mai fac ai tăi?
– Bine, tata nu înţelege să ţină regim pentru diabet nici să-l tai cu cuţitul. Cred că s-a sclerozat. Stau şi eu şi mama cu gura pe el, dar degeaba. Ce zile a ajuns săraca de ea. Imaginează-ţi, ascundea borcanele cu dulceaţă prin dulapurile de haine. Apoi tata a dat de ele, aşa că acum mama le duce prin vecini. Nu avem ce-i face, mănâncă pe ascuns, mai rău ca un copil, parcă vrea să ne facă nouă în ciudă.
– Da’ nu e mai simplu să nu mai facă dulceaţă?
-Ba da, dar poţi să vorbeşti cu ei? Şi crezi că numai de dulceaţă e vorba? Treaba lor! Tata e major, nu are decât să decidă. Eu îmi fac datoria şi-i aduc medicamentele lunar, i-am luat şi aparat de măsurat glicemia, ce să mai fac altceva? Nu pot să mă abţin eu în locul lui. Dar mi-e milă de mama, dacă tata cade la pat, pe ea pică tot necazul.
– O fi greu şi pentru el.
Aproape că mă simt solidară cu domnul Avram. Din exterior întotdeauna bolile par altfel, par că pot fi controlate. De fapt, nimeni nu ştie cum este pe dinăuntru. Nu poţi controla nimic, boala te aduce pe teritoriul ei şi te face să nu mai ai nici un pic de voinţă, te laşi în derivă precum marinarii din mitologie se lăsau ademeniţi de cântecul sirenelor şi se înecau fără să le pese de viaţa lor şi totuşi cît de fericiţi.
– Magda, tu te-ai schimbat foarte mult de o vreme încoace.
– De ce zici asta?
– Simt eu, tu îmi ascunzi ceva, tu ai probleme, de ce nu vrei să vorbim deschis? Crezi că eu îţi sunt duşman? Dar nu te pot ajuta, dacă tu nu vorbeşti cu mine. Te-ai schimbat, eşti alta, am trăit o viaţă alături, te cunosc prea bine, să nu ai curajul să mă minţi! Spune-mi ce ai. Nu pot să te ajut altfel!
– Nu am nimic. Tu cum ai fi în locul meu? Mi-e greu să mă obisnuiesc cu ideea că nu o să mai văd. Nu cred că operaţia din noiembrie va face minuni. Dacă ţi se pare un lucru uşor de dus, atunci nu mai am cuvinte.
– Nu cred că e vorba numai de asta. Mai sunt oameni la fel ca tine şi nu se lasă la fund. Să ştii că nu îmi place nici cum arăţi. Tu erai aşa de cochetă altădată, chiar dacă stăteai în casă singură şi tot te dădeai cu ruj. Acum? Ce-ar fi să-ţi fac manichiura?
– Ai înnebunit? Ia mai scuteşte-mă de prostiile tale. Ce-mi trebuie mie manichiură?
– Aici greşeşti. Află de la mine că îţi trebuie! Ochii minţii tale contează cel mai mult. Bea cafeaua şi mergem în baie, te tund un pic că îţi stă părul ca o mătură, faci un duş, te îmbraci frumos, să nu te mai văd aşa rufoasă, îţi fac manichiura, pedichiura, ascultăm muzică. Dacă vrei, dansăm.
Eu ştiu că sunt pe jumătate nebună, dar Maria nu are nici o logică în ce vrea să facă. Auzi, manichiură! Mă ia de mână, mă aşază aproape cu forţa pe un scaun în baie, îmi trece pieptănul prin păr, mi-l întinde cu degetele. Aud foarfecele cum taie din cârlionţii de la ceafă. Adevărul este că doar Maria mi-a tuns părul dintotdeauna. Doar vârfurile care se toceau, şi asta o dată sau de două ori pe an. Dar esenţialul e că nu am lăsat pe nimeni altcineva să-mi umble în păr. Nici măcar prea multor bărbaţi nu le-am permis asta. În studenţie, Maria îl tundea şi pe Vlad din motive de economie, iar când era mic şi pe Bogdan, probabil din acelaşi motiv. Plină de talente fata asta! Nu durează mult. Maria mă bagă în cadă şi mă spală cu duşul, îmi şamponează părul, mi-l dă cu balsam, îmi spală cu buretele spatele, umerii, să nu rămână nici un firişor de păr pe piele. Nu mă deranjează goliciunea mea. Ştiu că pentru Maria un trup gol e ceva banal, iar eu sunt aceeaşi păpuşă din copilărie. Ea îşi joacă jocul. Eu îmi joc jocul. Mă ajută să ies din cadă, îmi dă prosopul, mă şterge. Îmi dă halatul de baie, papucii. Mergem din nou în sufragerie. Pune un CD cu Leonard Cohen. Nu spune nimic, de aceea poate a pus muzică, nu suportă tăcerea. Aduce trusa de manichiură şi începe, deget după deget, să-mi taie din unghii, să le pilească.
– Cu ce culoare să ţi le fac?
– Clar, ai înnebunit! Ce îmi trebuie mie lac pe unghii?
– Îţi trebuie.
– Nu cred că eşti în toate minţile!
– Ba da. O să ţi le fac roz. Hai să-ţi zic: am vorbit la asociţia nevăzătorilor.
– Nu mă duc nicăieri.
– Taci şi acultă-mă. O să mergi duminica viitoare cu mine aşa cum îţi spun! Te vei înscrie acolo, cotizaţia e simbolică.
– Ce-mi foloseşte asta?
-Ascultă-mă bine! Tu ce vrei să faci de azi înainte? Să stai şi să-ţi plângi singură de milă? Nu, dragă, acolo există un psiholog, oameni ca tine se întâlnesc între ei, îşi spun problemele, poate ai să întâlneşti acolo, de ce nu, pe cineva ca tine, un suflet bun de bărbat care să te iubească, trebuie să-ţi vezi de viaţă. Unii văd câte ceva, nu sunt orbi de tot. Sunt alţi oameni care s-au născut orbi. Şi nu se mai plâng atâta. Era să uit!
Se ridică deodată, caută în geanta ei şi îmi pune în mână un CD.
– Ce-i asta?
– O revistă.
– Nu înţeleg.
– E revista Radar, apare lunar pentru nevăzători. E primul număr, din decembrie 2003. De la asociaţia voastră mi l-au dat cu împrumut. Îl pui în computer şi porneşte singur. Nu ai bătaie de cap. Să îl asculţi, e interesant şi am auzit că majoritatea celor care îl scriu sunt orbi şi ei. Ca să vezi că se poate face ceva, domnişoară! Te poţi abona prin poştă, nu costă o avere, dar am înţeles că e şi pe internet, gratuit.
– De ce întotdeauna trebuie să ştii tu ce e mai bine pentru mine?
Simt cum îmi ia unghie cu unghie şi mi-o dă cu lac. Simt răcoarea lacului şi mirosul de acetonă. Tac. Tace şi ea. Aduce föhnul şi începe să îmi usuce părul, aranjându-l cu degetele ei, şuviţă cu şuviţă. E plăcut, e relaxant. Leonard Cohen. “Take this waltz…..take this waltz”….ce nebunie de muzică….
Maria tuşeşte parcă să-şi dreagă glasul:
– Şi nu e tot.
Tresar.
– Ce mai este?
– Nu ţi-am spus până azi…I-am scris lui Emil pe adresa de email.
– Ce i-ai scris? Ce ai mai pus la cale?
-I-am scris despre accidentul tău. Omul ăla te-a aşteptat pe aeroportul de la Roma trei zile la rând, ştii asta? Ţi-a scris mailuri după mailuri, voia să ştie ce e cu tine, de ce te-ai răzgândit.
– De ce mi-ai făcut una ca asta? Eşti o inconştientă! Nici nu vreau să mă gândesc să-i încurc viaţa omului ăsta. Nu am ce să discut despre el. Trebuia să-i spui că am murit. De ce nu m-ai întrebat şi pe mine? Pentru ce te-ai băgat?
– Pentru că îmi pasă de tine, pe când ţie se vede că nu îţi mai pasă nici de mine, nici de tine, de nimeni. Omul acela avea dreptul la o explicaţie, nu crezi? De ce nu l-ai lăsat pe el să decidă?
– Şi el ce a răspuns?
– Voia atunci să vină în ţară, să te vadă. Voia să vă scrieţi din nou. De asta vreau să mergem la asociaţie, există tehnologie pentru calculator specială pentru nevăzători, am auzit la radio. O să vedem despre ce e vorba. Important este să ieşi în lume, să cunoşti oameni. Nu e nici o ruşine să ceri ajutor. Azi am de gând să te scot din casă, o să mergi la mine şi o să luăm prânzul în familie. Tu o să te sălbăticeşti stând singură. Trebuie să îţi găseşti o nouă normalitate ca să trăieşti. Dacă tu nu vrei asta, nimeni nu o poate face în locul tău!
– Nici nu cred că vreau să mai trăiesc.
– Taci, spui numai prostii. Mă duc să îţi scot din dulap ceva de îmbrăcat.
Se ridică şi dispare câteva momente. Se întoarce şi îmi pune alături hainele alese de ea. Simt că o urăsc. Maria se agaţă de mine, nu mă lasă în pace să mor, să putrezesc. Aş ţipa. Aş scuipa. Aş zgâria. Simt nevoia să mă port cu ea în cel mai ordinar mod. Şi totuşi rămân docilă. Femeia asta e prea cumsecade, nu merită aşa ceva.
– Hai, îmbrăcarea!
– Nu mă duc nicăieri. Uite ce vreme e afară. Şi nici măcar nu mi s-a uscat lacul de unghii. Şi nici părul.
– Ba o să te iau cu forţa. Ţi s-au uscat foarte bine oja şi părul, nu găsi motiv. Îmbracă-te.
– Nu pot singură.
– Ba poţi, nici măcar nu ai încercat şi gata, nu poţi!
Cu Maria nu mă pot certa.Vrea să merg, o să merg cu ea, dar o să îi pară rău. O să vadă că sunt o pacoste, poate o să se convingă şi o să abandoneze ideea de a mă scoate în lume. Nu înţeleg de unde aşa o încăpăţânare la ea. Încep să mă îmbrac, ea îmi dă la îndemână ciorapii, sutienul, îmi ia destul timp până să pricep cum e faţa şi cum e dosul dar mă lasă să pipăi. Nu spune nimic, nu atinge nimic de parcă nu ar fi lângă mine. Asta mă irită dar nu comentez. Încerc să îmi calmez neliniştile. Poate numai le amân pentru altă dată. Reuşesc cu greu să nu spun nimic, să nu înjur, deşi nu am înjurat niciodată în viaţa mea. Dar e un început pentru orice! Îmi pun fusta destul de uşor, mă întreb care din ele o fi ales-o. Bluza, de asta îmi amintesc, e cu năsturei mici până sus, verde şi roşu. În final, sacoul meu de stofă. Îmi ia mâna şi în ea simt sticluţa mea cu parfum Wistful. Îmi fixez atomizorul cu degetele şi-mi dau un puf după ureche. Ca altădată. Maria îşi imaginează că dacă o să miros ca altădată o să fiu ca altădată. Naivă. Nu comentez. O las să-şi gâdile orgoliul, spunându-şi că face acum un act de caritate. Probabil e un sentiment plăcut şi ăsta, să fii bun samaritean. Va ajunge în Rai fata asta, mai mult ca sigur!
Îmi pune ochelarii de soare, îmi dă de câteva ori cu degetele prin păr. La ruj ne încurcăm, e dificil pentru amândouă: eu nu văd, ei îi este peste mână.
– Gata, pornim.
Îşi pune pardesiul ei, îmi dă la îndemână pantofii, se încalţă şi ea. Ieşim. Închide uşa, dar mie îmi vine să mă întorc în casă imediat ce am trecut pragul, gândul că am de mers până în stradă, că trebuie să urc în maşină, mă demoralizează. Mi se pare că nu o să fiu în stare de toate astea.Că nu mai am nici un fel de energie în mine.
– Nu fi ridicolă. Mai cu curaj, te iau de braţ. Te rog, fii rezonabilă şi poartă-te normal. De dragul meu! Ia-o ca pe un exerciţiu. La mine vei fi ca şi acasă. Iar dacă te vei descurca acum, o să începi să te descurci şi în alte situaţii. Pentru orice este mereu un început.
Coborâm cu liftul, ajungem la maşină, Maria îmi deschide şi eu mă aşez pe scaunul din dreapta. Probabil se uită la mine ca la circ trecătorii de pe stradă. De asta am oroare. Oameni neghiobi ! Aud motorul pornind.
– Ţi s-a părut chiar aşa de greu?
-Nu, nu e greu, cred că e doar inutil. Când îţi intră ţie ceva în cap, nici naiba nu-ţi mai scoate. Vlad şi Bogdan sunt acasă?
– Tu ce crezi ? De abia aşteaptă să te vadă. I-am lăsat pe ei să pregătească masa.
Ajungem. Bâjbâi să deschid portiera, durează ceva timp până găsesc clapeta, dar Maria aşteaptă calmă. Mă enervează că nu-mi deschide ea, ar fi mai uşor decât să aştepte. I-a intrat în cap că, dacă mă aruncă în baltă, eu o să învăţ numaidecât să înot. Se înşală! În holul casei, Vlad mă strânge în braţe de bun sosit. Cunosc aşa de bine mirosul lui de after shave, mereu neschimbat.
– Hai în sufragerie. Te conduc.
Îmi amintesc drumul, ştiu traiectoria, dar simt mereu nevoia să întind mâna, să am repere. Mi-e frică să nu stric ceva. Nu se întâmplă. Cei câţiva metri mi se par nesfârşiţi. E al naibii de greu! Ce ştiu ei! Într-un final, sunt aşezată pe un scaun şi îmi simt inima tremurând. Tăcere. Despre ce am mai putea discuta?
– Ce mai faceţi, tanti Magda? îl aud pe Bogdan.
– Ce să fac, maică-ta vrea să fie Zâna cea Bună şi să mă scoată în lume.
– Păi de nu ştiu câtă vreme tot zice că o să vă aducă la noi.
– Îmi este greu să ies din casă. Pentru mine a devenit tare complicat.
– Lăsaţi, tanti Magda, vă aduceţi aminte când eram mic şi făceaţi lecţii cu mine? Îmi ziceaţi că totul se învaţă greu, că nimic nu vine fără muncă. Dar mai întâi trebuie să vrei. Aşa că e cazul să vreţi şi dumneavoastră acum, să vedeţi cum e!
Rămân fără replică. Bogdan e de-a dreptul impertinent! Nimeni nu a observat? Uită că l-am şters la fund, când era mic. Un mucos de a zecea îmi ţine mie morală? Cel mai mult sunt iritată că nimeni nu îl ceartă, nu e nimeni să-l pună la punct. Vlad pare că nici nu a fost atent la conversaţie. Maria pune faţa de masă, aduce tacâmuri, pahare, e ocupată. Doamne, ce protocolară este! O fi ziua cuiva şi am uitat? Nu îndrăznesc să întreb, ar fi o gafă de neiertat. Ar fi culmea să aprindă şi lumânări pe masă. Nu cred, aş simţi mirosul de fum. Aduce câteva aperitive, mie mi le pune ea în farfurie. Ar trebui să pun mâna, să simt, dar m-aş face de râs. Nu-mi dau seama cum fac alţi orbi cu furculiţa şi cuţiul de nimeresc numai în farfurie.
– De ce nu mănânci?
– Nu mi-e foame încă.
– Magda, nu trebuie să te simţi prost, aici nu te vede nimeni, ia şi mănâncă, cel puţin încearcă să foloseşti furculiţa. Ai prefera să te hrănească cineva?
Ţi-e jenă?
Hotărăsc să nu mă mai sinchisesc, deja e prea de tot, pun mâna şi iau din farfurie o felie de caşcaval, simt consistenţa specifică. Bun, dacă vrea circ, circ o să fac!
-Îmi dai şi mie nişte pâine, te rog!
– Ai lângă farfurie. Întind mâna şi răstorn un pahar. Nu s-a spart. Foarte rău! Găsesc pâinea. Găsesc o felie de mezel, reuşesc să fac un sandvici. Cred că stau prea aplecată desupra mesei, mă redresez, e cazul să fac şi câteva firimituri. Toţi tac. Cred că abia acum îşi dau seama că până şi banala discuţie despre vreme e ridicolă. Lasă, voi aţi vrut-o, să vă stea mâncarea în gât! Să vă săturaţi de fapte bune! La felul doi este salată de varză, friptură de pui şi cartofi. Astea nu mai merg cu mâna, folosesc furculiţa, cred că jumătate din salată e pe fusta mea sau pe faţa de masă. Friptura o iau cu mâna. E delicioasă. Îmi ling degetele.
– Doamne, Magda, o faci înadins! Vrei să te răzbuni pe noi. Nu-i nimic, o să treacă.
Dintr-o dată starea mea de iritare se acutizează şi izbucnesc într-un plâns nervos. Nu pot şi nici nu încerc să mă abţin. Mai degrabă este o tânguire, din gâtlej se scurge toată durerea, nu din ochi. Are dreptate, oamenii ăştia nu au greşit cu nimic. Ei sunt familia mea, au atâta răbdare cu mine, au făcut atâtea sacrificii din banii, din timpul şi din energia lor, ei sunt tot ce am şi chiar pe ei m-am găsit să-i supăr. Am devenit un monstru, nu e nici o îndoială în asta. Vlad se ridică şi mă ia de după umeri. Aproape că nu mai suport atâta compasiune. Doare mai mult decât nepăsarea.
– Scuze, sunt ridicolă, nu ştiu, nu ştiu ce e în capul meu de o vreme încoace, scuze, nu meritaţi nici unul. Mai bine mă lăsaţi în pace, nu vreau să vă mai deranjez niciodată. Vreau la casa mea.
– Oh, draga mea, nu mai plânge, am fost foarte dură azi cu tine. Nu mi-am dat seama ce greu îţi este. De asta mă gândeam că e bine să comunici cu cei asemenea ţie, de la ei ai putea învăţa multe. Eu nu cred că am tact. Nu sunt psiholog, în ultimul timp te-ai retras şi nu-mi mai spui nimic, de unde vrei să le ştiu eu pe toate? Am încercat să fac ce m-am priceput eu că e mai bine pentru tine. Nu te scuza, înţelegem că ţi-e foarte greu. Spune-ne ce vrei să facem pentru tine?
– Să mă lăsaţi în pace, să vă vedeţi de ale voastre. Nu am nevoie de nimic, mă descurc singură.
– Nu spune asta.
– Acum ce urmează? Să ne uităm la un film, să jucăm cărţi? Să ne uităm la nişte poze? Să răsfoim reviste de modă? Să îl ajut la desen tehnic pe Bogdan?
– Linişteşte-te! Hai la chiuvetă să te speli pe mâini şi să te curăţ pe fustă.
– Mă gândeam că vrei să te ajut la spălat vasele.
– Tot aşa te porţi şi cu Dora? Unde crezi că ai să ajungi?
– La spitalul de nebuni, acolo am să ajung!
– Nu, prin asta trec probabil toţi care şi-au pierdut un simţ, e o perioadă grea. Dar nu trebuie să devii rea pentru că nu ai decât de pierdut din ce în ce mai multe. Pur şi simplu pierzi şi infima şansă de a avea un prieten. Uiţi că noi te iubim, uiţi că noi poate merităm de la tine altceva, nu-ţi vrem răul şi nu noi suntem de vină pentru ce ai păţit. Nici noi nu ştim bine cum să ne purtăm cu tine, şi nouă ne este greu, dar în egoismul tău tu nu pricepi asta. Dacă tu nu vrei, nu mai veni aici niciodată, nici eu nu mai trec pe la tine, ştergem totul cu buretele. Nici măcar nu suntem rude, nu-i aşa? Nu ai decât să faci ce vrei cu viaţa ta.
– Vreau să merg acasă. Iar tu termină să o mai faci pe mama dolores. Eşti ridicolă. Du-mă acasă şi vezi-ţi de murăturile tale. Uită că exist. Nu ai nici o obligaţie. Te absolv de toate. Dormi liniştită.
– Bine, te duc acasă.
În drumul spre casă Maria tace. Tac şi eu, deşi aştept ca ea să spună totuşi ceva, că vine duminica viitoare să mă vadă. Nimic. Am supărat-o bine de tot. Acum îmi pare rău, dar mi-e greu să recunosc asta. Nu mai pot să gândesc acum. Sunt mult prea tulbure. O să-mi îndrept toate greşelile, promit, nu ştiu cum, dar pentru moment nu pot să gândesc precum Scarlett: şi mâine mai este o zi!

Marţi 26 octombrie

Azi Dora îşi caută treabă prin casă. Aud cum merge maşina de spălat. Probabil calcă şi rufe, nu-mi dau prea bine seama. În zile din astea o las în pace. Mi-a făcut cafeaua fără să o rog, şi eu înţeleg că nu are chef de vorbă. Poate simte că nu sunt în apele mele. Instinctul îi dictează să nu spună nimic, să nu întrebe nimic. În prostia ei se descurcă destul de bine.
Am hotărât să nu mai cer nici vin de azi încolo. Îmi amăgesc cerul gurii cu apă minerală. Multă apă minerală în cel mai mare pahar din casă. Nu-mi dau seama dacă o să rezist prea multe zile, dar mă străduiesc. Dacă nu mă las acum, nu o să mai pot niciodată să mă desprind, voi fi pierdută definitiv. Sunt încă destul de lucidă să-mi dau seama de asta. Doar voinţă să am, asta e ceea ce îmi lipseşte cel mai mult. Voi merge iar în spital şi-mi vor face analizele. Dacă se descoperă că beau? Ce vor zice? Maria are dreptate să fie supărată pe mine. M-am schimbat. Îmi este foarte clar asta, deşi nu-mi pot explica nici eu de ce. Nu mai sunt eu, nu sunt cea care mi-ar plăcea să fiu, aşa, ca ea, caldă şi împăciuitoare. Raţiunea nu mă ajută aici. Deşi trupul meu pare firav şi trăsăturile feţei mele par de păpuşă, totul înşeală: în interiorul meu are culcuş un demon al răutăţii, un demon care probabil a stat adormit şi care acum mă domină. Nu mă pot bucura de nimic, sunt invidioasă pe oricine, mă simt nedreptăţită pentru că nu o să înţeleg niciodată de ce tocmai mie mi-a fost dată o asemenea povară. Oare aşa de multe păcate am săvârşit înaintea Ta? De ce tocmai mie mi-ai dat aşa o soartă? Doamne, sunt oameni pe pământ care au păcate mult mai mari, care au ucis cu sânge rece şi ei nu au nimic. Pe mine, Doamne, m-ai aruncat în temniţa întunericului pe nedrept! Nu pot să accept că a fost o întâmplare şi că Tu nu ai nici o contribuţie la asta. Tu, Doamne, ai pentru mine o menire, nu degeaba mă laşi să mă frământ, nu degeaba mă laşi singură. Întotdeauna m-ai ocrotit. Întotdeauna ai fost cu mine. De ce m-ai părăsit? De ce nu mă mai iubeşti ca altădată?
Nimeni nu m-a iubit pe pământul ăsta. Sau m-au iubit, dar eu nu am simţit asta. Poate că nu am fost eu capabilă să percep iubirea celorlalţi sau poate că nu am reuşit să o preţuiesc şi atunci ea s-a devalorizat, a murit. Iubirea are mai multe feţe. Dar oare cum mi-aş fi putut imagina că iubirea celorlalţi e ceva ce vine degeaba? Cum de nu mi-am dat seama cât efort e necesar şi câtă răbdare cere iubirea? Mă plâng că nu am fost iubită dar eu pe cine am iubit oare? Pe mama. Dar acela era un instinct, acela nici măcar nu e un merit. Pe tata? Tata a fost un străin, s-a străduit să nu sufăr de foame sau frig, să mă ţină într-o şcoală, să am o pâine a mea, dar mai mult decât recunoştinţă nu găsesc în sufletul meu. Şi cu toate astea tot ce a făcut el pentru mine iubire s-a chemat, nu altceva. Pe Sorin, oare? Cred că nici pe el nu l-am iubit cu adevărat, căci, de l-aş fi iubit, mi-aş fi învins orice prejudecăţi şi orice temeri şi aş fi mers atunci la Bucureşti sau până la capătul lumii. Mă amăgesc şi tot dau vina pe el, dar sunt unica vinovată că nu suntem azi împreună. Pe Eugen? Pe Emil? Nu ştiu. Poate că am iubit mai mult iubirea lor pentru mine, mirajul depărtării, confortul unei vieţi mai uşoare. Aici sau aiurea în lumea largă am fost îndrăgostită de multe ori fără să ştiu însă ce este iubirea adevărată. De fiecare dată, cu fiecare a fost altfel, iubirea are cu siguranţă multe feţe.
S-a întâmplat. La 23 de ani m-am trezit din nou în oraşul meu, acasă la doamna Avram. Luasem postul la o întreprindere de ţesături din bumbac. Aveau nevoie de cineva la atelierul de creaţie, postul mi s-a părut interesant. Mult mai interesant decât un post de profesor de liceu. Nu m-am simţit niciodată prea confortabil la şcoală, poate că de aceea nu voiam să fiu tocmai eu profesor. Habar nu aveam ce am ales, ce am pierdut şi ce am câştigat. Eram o frunză în bătaia vântului, nimeni să-mi dea cel mai mic sfat, aşa că am mizat pe intuiţie. Am mizat prost, acum îmi dau seama că aş fi putut rămâne în Bucureşti, aş fi făcut poate o carieră strălucită în artă vizuală, cine ştie, dar la vremea aceea Bucureştiul mă speria, mă obosea. Cei patru ani petrecuţi acolo au fost o continuă alergătură, nervi întinşi la maximum, lume pestriţă, sunete, zgomote, ce mai, nu l-am simţit niciodată oraşul meu, nu am fost niciodată a lui.
Cu repartiţia în mână m-am prezentat la secretară şi apoi la director. Atunci l-am cunoscut pe Eugen. Secunda aceea, a primei priviri, mi-a fost fatală. Mi-a schimbat toată viaţa. Mi-a răpit, egoist şi fără nici o putinţă de a riposta, viitorul. Acum îmi dau bine seama că în viaţa mea toate lucrurile bune sau rele nu au fost premeditate. Totul, dar absolut totul, a fost o întâmplare de la un capăt la altul. Niciodată nu m-am gândit că aş putea să-mi fixez clar nişte priorităţi şi să mă ţin de ele. Am avut colege care şi-au dorit să se mărite cu un avocat şi s-au măritat în cele din urmă cu un avocat, nu mai conta că era mai bătrân sau că nu avea buletin de Bucureşti. Altele, provinciale, au vrut să rămână la o catedră, la facultate, au făcut ce au făcut şi au rămas în capitală. Altele, ca Maria, şi-au dorit casă şi copil şi au ştiut să preţuiască primul bărbat care le putea oferi toate astea. Toate ştiau foarte precis ce vor în viaţă. Dar eu? Eu? Eu am trăit mereu aşa cum m-am născut, precum o floare sălbatică, în bătaia vântului, la cheremul ploilor din cer, al păsărilor călătoare, al anotimpurilor. Am luat fiecare lucru aşa cum a venit el, fără să mă întreb de mi-e cu folos ori ba, fără să încerc măcar să mă opun. Ştiam din copilărie că pisicile strică mereu cuiburile şi mănâncă puişorii de vrabie şi eu nu puteam decât să mă uit şi mi se părea firesc ce se întâmplă. Nu sufeream nici pentru puişori şi nu mă bucuram nici pentru pisica sătulă care avea şi ea la rândul ei pui de hrănit. Era legea naturii scrisă peste tot. Vedeam primăvara cum florile cele mai gingaşe îngheaţă într-o singură noapte de ger, dar nu a trecut nici o toamnă fără ca pomii să nu lege rod. Vedeam că sub povara fructelor copacii îşi rup uneori chiar cele mai viguroase crengi. Iar anul următor creşteau alţi vlăstari. Vedeam că oamenii se nasc la timpul lor şi mor la timpul lor. Ca toate animalele. Iar în această lume, la ce bun să încerci să-ţi faci planuri, când în satul meu o femeie a născut un prunc şi apoi a murit? Femeia aceea era mama mea, eu eram pruncul, lăsat în grija lui Dumnezeu şi a nimănui altcuiva. Doar că Dumnezeu era şi el în ceruri, ca şi mama. În lumea în care eu rămăsesem, toate erau cu rostul lor şi nimic nu putea împiedica roata destinului să se învârtă şi răul sau binele să se întâmple. Aceasta era lumea satului meu. Cei născuţi la oraş aveau alte sisteme de referinţă, alte valori, alte percepţii. Aveau un simţ al realităţii mult mai dezvoltat şi se integrau activ în tot ce era împrejur, modificând tot ce se putea schimba în favoarea lor. Eu nu, eu eram cea care se mulţumea să contemple şi să fie preluată în marele torent creat de viaţa celorlalţi. De parcă eu, una, nu aveam viaţa mea sau mai bine zis viaţa mea devenise un ingredient din viaţa altora. Asta am fost multă vreme şi nici azi nu ştiu de a fost bine sau rău.
Un ingredient din viaţa lui Eugen, asta am fost o vreme. O vreme în care am pierdut şi am câştigat, dar mai degrabă am pierdut. Ani, tinereţe, vise, vremea de a fi mamă, vremea de a clădi un cămin, o carieră. În acea dimineaţă m-a măsurat din cap până în picioare, m-a poftit să iau loc.
– Doamna ….
– Domnişoară. Magda Ivan.
– Mă scuzaţi.
– Aţi terminat arte plastice. Artistă, care va să zică!
– Ei, nu chiar, exageraţi, tovarăşe director.
– Ba da, se vede după chip, după mâini, după privire, că nu sunteţi o persoană obişnuită. Va fi o plăcere să colaborăm. Avem un atelier de creaţie, când veţi ajunge acolo o să înţelegeţi cu ce se ocupă. Avem colaborări cu exteriorul şi ne trebuie un specialist adevărat. Până acum am lucrat doar cu diletanţi, de altfel oameni talentaţi, dar fără şcoală de specialitate. Am gânduri mari cu atelierul ăsta şi acolo veţi fi o persoană foarte importantă.
Nu ştiam dacă să mă ridic sau să mai stau. Eugen tăcea, se uita fix în ochii mei, ca un şarpe ce vrea să-şi hipnotizeze victima, cred că asta şi făcea pentru că eram complect pierdută, mă uitam la bărbatul din faţa mea, mult mai în vârstă ca mine, avea patruzeci şi ceva de ani, şi mă simţeam deja subjugată de o forţă exterioară mie. Era primul bărbat care mă intimida: prin prestanţă, prin ţinuta lui, cămaşă albă şi cravată, prin manieră, prin vocea lui, prin forţă, de ce nu, căci, dacă m-a impresionat ceva la el, în primul şi în primul rând a fost trupul lui musculos, bine făcut, ce-l presimţeam sub costumul impecabil, ceva ce amintea de cerbul dominant într-un cârd de ciute. Avea ochi mari, negri, bine conturaţi de sprâncene bogate, o gură senzuală, cu buze pline şi o dantură perfectă. Mâinile lui erau mari dar cu pielea fină, de om ce nu a atins cu ele decât stiloul şi femeile. Se vedea de departe că el controlează tot ce mişcă în fabrică.
– Vei fi în scurt timp şefa atelierului, a spus el aprinzându-şi o ţigară.
– Şi eu ce o să fac, mai exact?
– O să ai grijă ca tot ce iese de acolo să aibă stil.
– Adică?
– Nu ştii ce înseamnă stil?
– Ştiu, dar mă întrebam ce se creează în atelier!
– De toate, de la imprimeuri pentru lenjerie de pat până la ţinute de seară.
– Dar eu nu am prea multe noţiuni de design vestimentar, am terminat desen.
– Ce naivă eşti, tu crezi că eu am terminat facultatea de textile? Eroare! Am terminat T.C.M.-ul, dar am învăţat din mers să fiu ceea ce trebuie. Dacă ai probleme, vii direct la mine, ai înţeles?
– Da, tovarăşe director.
M-am ridicat să plec, înţelegând că dialogul de protocol s-a terminat.
– Stai, nu ţi-am dat voie să pleci!
Nu am remarcat atunci acel „nu ţi-am dat voie” şi pentru asta aveam să plătesc scump mai târziu. Era prima oară în viaţă când cineva îmi dădea o comandă şi eu mă supuneam fără să mă împotrivesc, nu realizasem însă asta atunci. M-am aşezat ascultătoare.
– Ai unde să stai?
– Deocamdată stau la fosta gazdă din liceu.
– Să faci cerere pentru o locuinţă de serviciu. Să vii să ţi-o aprob. Acum poţi pleca.
M-am ridicat, am ieşit năucă pe uşă, ochii şi vocea lui Eugen mă urmăreau încă. Omul acela reuşise să mă intimideze, să mă subjuge. Paradoxal, deşi se purta cât se poate de civilizat, era totuşi ceva primitiv în relaţia dintre mine şi el. Poate nu primitiv, poate instinctiv. Eugen era cel ce domina, iar eu eram cea dominată, dar asta îmi plăcea, sentimentul acesta era pentru prima oară în viaţă cunoscut de mine. Ceilalţi bărbaţi se pierdeau mereu în faţa mea, erau politicoşi din cale afară, nu mă contraziceau niciodată de teamă să nu mă piardă. Eugen era dezinhibat, eu eram deja proprietatea lui fără tăgadă, ca şi fabrica, el deja ştia asta, avea în mintea lui un plan, nu ratase nimic niciodată, eu nu eram nici pe departe ceva ce el nu ar fi îndrăznit să râvnească. Nici un gest, nici un cuvânt nu trădau asta, dar amândoi ştiam că nu e finalul poveştii noastre acolo, atunci.
Secretara mi-a dat o mulţime de cereri şi de documente de completat. Actele m-au timorat mereu, mereu au fost punctul meu slab. Orice hârtie şi orice ştampilă erau un munte greu de urcat. Iar după ce hârtia era gata urma coşmarul că aş putea-o pierde şi că ar trebui să o iau de la început. Două zile am făcut orientare turistică la birourile TESA şi la dispensarul medical. Acum, că terminasem cu actele de angajare, mi se părea că mă pot apuca de treabă liniştită. Uşor de zis, dar nimeni nu-mi spunea unde să merg. M-am dus la secretară.
– Intraţi la domnul director.
Am bătut la uşă, de dinăuntru nu am auzit nimic, era o uşă mare, capitonată, oricum gestul meu era inutil, aşa că am intrat. Stătea la birou şi vorbea la telefon. Fuma. Nu a ridicat imediat privirea, de parcă ştia că urma să intru acolo, pentru el totul era rutină, era tradiţie, era cutumă, pentru mine totul era nou şi mă copleşea. Am rămas în dreptul uşii fără să spun nimic.
– Ia loc. Ce s-a întâmplat? Deja ai nevoie de ajutor?
– Secretara mi-a zis să intru. Am terminat cu formalităţile.
– Aha! Pot să-ţi spun Magda?
– Bineînţeles.
– Ai fost prin hale?
– Nu.
– Trebuie să mergi, o să-ţi dau pe cineva să-ţi prezinte fabrica. Altfel nu o să poţi avea o privire de ansamblu. Să ştii că e un lucru important, trebuie să ştii mai ales cum este procesul tehnologic. Altfel nu o să poţi crea nimic care să poată fi pus în practică. O să fii prezentă aici la toate şedinţele care se fac cu şefii de sectoare, în fiecare luni la prima oră de obicei, o să fii de faţă la negocierile cu partenerii din străinătate. Să ştii că acolo, la creaţie, e un cuib de viespi şi de pile. Sunt gata să te devoreze. Sper că nu ai să te laşi. Hai în cuşca leilor, deşi cât eşti de firavă nu or să aibă nici pe o măsea. Iar părul ăsta e natural sau ţi l-ai decolorat cu ceva? Să ţi-l prinzi oricum cu o panglică, cu ceva, altfel eşti un pericol public! O să primeşti şi un halat.
S-a ridicat, m-am ridicat şi eu şi am pornit spre atelier. Faimosul atelier de creaţie, locul meu enigmatic de muncă. Am trecut prin secţia de ţesătorie, războaiele făceau să trepideze dalele de ciment de sub picioare într-un zgomot infernal, o senzaţie stranie de vertij m-a cuprins şi am mulţumit atunci Cerului că nu a fost să rămân muncitoare simplă într-o ţesătorie, căci aşa mi se sortise de diriginta mea cândva. Se pare că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine chiar de atunci. Am urcat nişte scări. La capătul unui coridor era atelierul. A deschis uşa, a intrat primul, ca şi cum ar fi vrut să mă protejeze. Înăuntru s-a făcut linişte. Maşinile de cusut au amuţit. Mi-am dat seama că Eugen era mai mult temut decât respectat, asta am simţit-o instinctiv, nu aş putea să explic prin ce receptori. Către noi s-a îndreptat o doamnă grăsuţă, într-un halat albastru cu revere brodate. Avea trăsături blânde, părul cărunt şi uşor ondulat natural, legat şi el cu o banderolă din acelaşi material cu halatul. Era doamna Viorica, şefa atelierului, un fel de om bun la toate. Avea un zâmbet sincer, de bunăvoinţă, de om de la ţară care stă în poartă şi salută cu bucurie orice trecător, indiferent dacă îl cunoaşte sau nu. Mi-a plăcut de ea de la prima privire, am găsit în ea ceva matern, protector, ceva pe care mă puteam sprijini.
– Domnişoara Ivan va lucra aici. Ai grijă de ea, e o persoană foarte sensibilă dar şi foarte valoroasă. Este desenatoare, a terminat arte plastice, dacă o supăraţi şi dacă nu o ascultaţi, o să plece şi ea ca şi celelalte. Te rog, nu vreau să mai aud poveşti.
– Nu, tovarăşe director, o să fie bine, o să vedeţi.
– Domnişoară, dacă te supără careva de pe aici, să vii să-mi spui personal. Hai să vezi la ce se lucrează acum.
L-am urmat. Părea că ştie tot ce mişcă acolo, peste tot, în orice sector, ce se pune în lucru, ce iese, ce merge, ce nu merge, ce contracte sunt în derulare, ce maşini la reparat. Era omul acela un ghem de energie cu o memorie de elefant şi o inteligenţă uimitoare. Mă simţeam stânjenită de faptul că l-am deranjat în birou de două ori în trei zile, când alţii aşteptau cu săptămânile la rând o audienţă. Am înţeles că pentru mine făcuse ceva special, iar eu trebuia să mă consider o norocoasă. Mă simţeam atrasă de persoana lui prin toţi porii. Era ceva în el care mă fascina, care mă subjuga în totalitate şi necondiţionat, deşi văzusem bine că poartă verighetă, şi încă una groasă. Ceva neexplicat şi cu totul nou înmugurea în adâncul sufletului meu.
Am traversat în colţul opus, trecând printre maşinile de cusut şi am ajuns într-o nouă cameră plină de pensule şi de şabloane. Am înţeles că aici se concepeau culori şi desene ce ulterior aveau să fie imprimate pe albiturile din bumbac. Ochiul meu s-a îngrozit: ursuleţi, margarete, trandafiri, un apogeu al kitschului. Eugen mi-a văzut tresărirea din ochi.
– Ce zici?
– Se poate mai bine.
– Vezi, asta aştept de la tine.
– O să mă străduiesc.
Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit subit de o treabă rămasă neterminată, s-a îndreptat spre ieşire.
– Vă las, spor la muncă, tovarăşe.
– Mulţumim, tovarăşe director.
Eram sigură că nu o să rezist acolo prea multă vreme. Dar trei ani nu aveam ce să mai fac, cum să plec, erau anii obligatorii de stagiatură, nu se admiteau transferuri, detaşări sau negaţii. Ordin de la cabinetul 2. Trei ani erau o veşnicie atunci, dar zarurile erau aruncate. Alesesem singură.
După nici o lună am început să-mi iau treaba în serios. Nu conta pentru mine dacă ceva am învăţat sau nu, am lăsat intuiţia, inima şi ochiul meu să decidă şi au început să se vadă primele rezultate. Cele dintâi mostre au fost prezentate şi au avut succes. Eugen radia. Îi venea apă la moară, bumbacul se cerea foarte mult la export, iar acum noile modele făceau furori. Înlocuisem ursuleţii şi trandafirii de pe lenjeriile de pat cu noi modele, culori mai curajoase, modele tematice. Nu îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam, era departe de ceea ce visasem, eram departe de planşetele de desen, de pictură, de ceea ce mă pasionase cu adevărat. Orice aş fi făcut în acel atelier, tot neinteresant şi inutil era din punctul meu de vedere. Tot ce nu era tablou nu era artă adevărată. Tangenţial studiasem în facultate designul vestimentar, al ambientului, al obiectelor, dar, la acea vreme, pentru mine nu reprezenta ceva important, nici nu bănuiam că voi ajunge să fac tocmai asta.
Într-una din zile sunt chemată la director. Am intrat, secretara mi-a dat undă verde. Eugen era aşezat pe scaunul lui impunător îmbrăcat în piele maro şi cu nituri aurii. Studia nişte documente aflate pe birou. De cealaltă parte o muncitoare în salopetă, rămasă în picioare, cu capul plecat.
– Şi de ce vrei să-ţi schimbăm locul de muncă?
– Am reumatism, vedeţi bine, am şi documentele medicale. Am poliartrită.
– Şi unde ai vrea să lucrezi? Nu cumva aici, în locul meu?
– Nu, tovarăşe director, dacă s-ar putea, aş prefera în ţesătoria uscată. În filatură e multă apă, nu mai rezist, credeţi-mă! Mi se strâmbă toate oasele de la frig şi umezeală.
– Ascultă, scumpo! Mă crezi idiot? La anii tăi, reumatism? Vrei să-ţi arăt ce reumatism am eu? Ia întinde-o la lucru atât cât mai ai unde. Dacă nu-ţi convine aici, caută matale în altă parte condiţii mai bune. Înţeles?
– Am înţeles. Dar dacă plec, rămân fără bani. Cine mă angajează? Dacă stau în umezeală, îmi stric şi mai tare sănătatea. Sunt între ciocan şi nicovală.
– Da, bine zici, cred că stai mai mult între ciocane.
– Domnule director, poate totuşi îmi găsiţi un loc mai bun, sunt gravidă, am deja trei luni.
– Şi ce-i cu asta? Doar nu cu mine l-ai făcut. Să fii sănătoasă!
Femeia aceea, cam de o seamă cu mine, dar cu tenul deja ridat şi cu cearcăne, s-a îndreptat resemnată spre ieşire. Avea mâinile umflate şi chircite de boală, o boală care probabil îi devora încetul cu încetul tinereţea, viaţa, iar Eugen nu catadicsise să-i arunce nici măcar o privire. De ce m-a lăsat oare să asist la scenă? De ce a trebuit să mă facă martoră la asta? Intenţionat o făcea, ca să mă pună în dificultate. Să realizez cât e de puternic şi cum poate să decidă acolo peste orice. Deci şi peste mine. Era o demonstraţie controlată de putere. A apăsat de un buton şi imediat a răspuns la interfon secretara.
– Da.
– Cheamă-l pe Vasile la mine.
– Imediat.
Fără să-mi acorde nici mie cea mai mică atenţie, de parcă nici nu eram acolo, continua să citească dosarele de pe masă. Asta mă intriga la culme.
– Te duce şoferul să vezi un apartament. Dacă îţi convine, vii şi-mi spui şi facem actele. Va fi locuinţa ta de serviciu. La revedere.
Am ieşit, puţin contrariată de răceala lui acompaniind aşa o favoare de mare: eu cu şoferul directorului să vedem un apartament. Iar dacă nu-mi place ăsta va urma altul? Nu era ceva normal. Ori Eugen voia să mă păstreze în fabrică, ori mă plăcea ca femeie şi acum era felul lui de a-mi arăta asta. Altceva nu-mi venea în minte. Dar de ce nu se purta ca un bărbat îndrăgostit? Am ajuns în centrul oraşului, la un bloc aflat încă în cărămidă. La etajul trei un apartament de două camere, cel în care stau şi azi. Vasile mi l-a prezentat, avea cheile la el. Se cunoştea că mai venise aici, i-a scăpat un:
– Domnul director a fost sigur că o să vă placă. S-a bătut cu cei de la Primărie pentru el.
Nu mai aveam nici un dubiu, Eugen fusese aici şi alesese pentru mine. Am acceptat. Nu era momentul şi nici nu aveam motiv să fac mofturi. De abia venită în întreprindere, fără copii, fără alte obligaţii, pe deasupra şi două camere în plin centrul oraşului! M-am întors, am vrut să intru la Eugen să-i mulţumesc, dar secretara nu m-a lăsat. Era ocupat sau ştia deja ce vreau să-i spun. Poate nu a fost aşa. Poate era planul lui secret pentru mine. A trimis apoi echipa de meşteri din fabrică la noul meu apartament şi în două săptămâni am avut gresie, faianţă, pereţii văruiţi şi parchetul raşchetat fără nici un leu. Eu nu trebuie să spun decât ce vreau, de restul se ocupă domnul director, aşa mi s-a explicat. Situaţia mea era din ce în ce mai ingrată. Simţeam că se vorbeşte pe seama mea prin fabrică, acolo nimic nu scăpa nedifuzat, doar că nu se striga în gura mare. Eu eram noua protejată a directorului, era clar pentru toţi că nu degeaba, deşi la director accesul meu părea o vreme interzis şi eu nu aveam habar de ce. Simţeam însă că el controla totul. Chiar şi acea distanţă dintre noi era controlată tot de el. Şoferul lui îmi stătea la dispoziţie şi desigur îi raporta totul cu lux de amănunte. Am colindat magazinele de mobilă, de perdele, covoare, de tot felul de obiecte casnice, am ales, am făcut rate ca orice om ce începea de la zero. Din nou acte, acte, adeverinţe, giranţi. Dar am supravieţuit şi în final m-am ales după două luni de agitaţie cu o casă splendidă, bucătăria şi dormitorul puse la ac. În dormitor mi-am vopsit pereţii în degradeuri de la roz la bordo, draperiile şi mobila erau toate albe, în dreptul ferestrei am găsit la o consignaţie un vas mare, alb. Am pus în el un braţ de crengi de salcie ornamentală, vopsite şi ele în alb. Pe jos am găsit două covoare din lână albă, pe pat o cuvertură ţărănească ţesută la mine în sat din lână fină ţigaie şi per ansamblu totul a ieşit pe cât de calm, pe cât de cald, pe atât de neobişnuit în acele timpuri. Dar era casa mea şi acolo făceam ceea ce voiam. Nu îmi puneam limite. Sufrageria am lăsat-o pentru mai târziu, o dată nedefinită în calendar, să fac acolo într-o zi atelierul meu secret. Încă mai speram să plec din fabrică, să mă apuc de pictură, să-mi deschid propria expoziţie. Pentru moment, părea că totul e bine, viaţa mea începuse să se aşeze. La serviciu mă împrietenisem cu doamna Viorica şi-mi făcusem din ea un aliat de bază. Scăpasem de ochiul vigilent al doamnei Avram care, amabilă, m-ar fi găzduit oricât, dar eu deja voiam să am libertatea mea de mişcare. Maria era încă studentă la Bucureşti, dar din când în când tot ne mai vedeam, căsnicia ei mergea bine şi eram bucuroasă pentru ea. Rămăsese însărcinată aproape imediat după nuntă şi era foarte încântată de asta.
Pe acasă, pe la tata, treceam foarte rar. Acolo nu mai eram la mine acasă. Pe Marcel l-au dat în clasa a V-a la un liceu cu internat, dar doamna Avram s-a făcut foc şi pară. Cum se poate, finul ei să stea printre străini? Aşa că în urma mea l-am lăsat acolo, la ea, pe Marcel. Se făcuse un ştrengar frumos şi, spre deosebire de mine, care la vârsta lui de abia deschideam gura, el părea că e mult mai sociabil, mai orientat în matematică şi în celelalte. Îmi luasem de voie, de nevoie, rolul de soră mai mare în serios, mă duceam la şedinţele cu părinţii, îi mai lăsam bani de buzunar, doar era fratele meu. Eram pe jumătate soră, pe jumătate mamă şi nu mă regăseam de fapt în nici unul din roluri. E greu să ai un copil şi să-i porţi de grijă, asta am văzut foarte bine şi poate că de aceea niciodată nu mi-am dorit cu tot dinadinsul un copil al meu. Realizam că de abia pot să am grijă de mine în vremurile acelea atât de nesigure, un copil mi-ar fi încurcat viaţa prea mult. Îi mulţumeam în sinea mea Mariei că nu m-a lăsat în inconştienţa mea să fiu victima relaţiilor mele sexuale, şi chiar dacă niciodată nu a fost de acord cu ele, măcar nu am rămas însărcinată cu un copil nedorit de mine sau de tată.
Trecuseră câteva luni bune de când l-am cunoscut pe Eugen. Ne vedeam la începutul fiecărei săptămâni la şedinţa operativă. Mă tachina mereu, uneori ne atingeam ca din întâmplare mâinile, alteori venea personal în atelier, mai ales atunci când se începea o nouă linie de producţie. Eram apropiaţi într-un fel foarte special, vedeam bine în ochii lui că mă place. Nu-mi inspira nici frică, nici respect, ci mai degrabă o supunere necondiţionată. Mă simţeam a lui fără ca nimic evident să-mi confirme asta. Eu începusem să prind curaj în atelier şi ignoram cu desăvârşire bârfele ţesute în jur, începusem să mă impun ca atitudine artistică şi asta a stârnit pe cât de multe vociferări, pe atât de multă admiraţie. Într-una din zile îmi zice:
– Au făcut băieţii mei treabă bună?
– Care băieţi?
– Cei cu zugrăvitul.
– Da, nici nu am apucat să vă mulţumesc.
– Vreau să văd ce au făcut, se poate?
Mi se părea atât de tardivă curiozitatea lui. Mă simţisem atrasă din prima clipă de omul acela, chiar mi se păruse că-mi face avansuri o vreme, apoi parcă mă abandonase şi dintr-o dată iar îl interesa persoana mea. Acum sunt sigură că o făcuse cu premeditare. Pur şi simplu mă mai lăsase să cresc, să mă obişnuiesc cu el.
În seara aceea a venit cu şampanie, „să udăm” apartamentul. Poate că voia asta şi în momentul când a sunat la uşă şi-a dorit doar să bem un pahar, să vorbim şi apoi să plece, deşi nu cred. Avea în buzunar un prezervativ. Poate că acolo era tot timpul câte unul. Toată lumea ştia că e un crai. Realitatea a fost că, după ce a intrat, m-a cuprins în braţe şi m-a sărutat ca un matroz îndrăgostit, plecat multă vreme pe mare. M-am abandonat în braţele lui puternice la care visasem multe, prea multe nopţi. M-a luat şi m-a dus în dormitor, iar eu am acceptat păcatul. Bucuroasă, mirată, înfiorată. El era ocrotitorul meu, îngerul meu păzitor, era întâia oară când împărtăşeam aceeaşi bucurie secretă a vieţii cu un bărbat adevărat. Nu conta că era al altei femei. În mine s-a produs un miracol, ceva se schimbase, nimic nu era ca altădată. Întâia oară în viaţă am avut sentimentul că sunt o posesie. Nu în înţelesul mercantil, ci în acel înţeles subtil pe care doar femeile îl cunosc. Era o posesie bună, era ceva care îmi amplifica orgasmul, care mă apropia de nemurire. Era acea posesie la care am râvnit dintotdeauna, pe care am căutat-o adesea, dar care, probabil, nu e la îndemâna oricărui bărbat să o ofere şi nici a oricărei femei să o accepte. Pentru că a poseda o femeie cere artă. Cere răbdare, tact, antrenament. Iar Eugen avea destul din fiecare. L-am dorit, dar nu cred că l-am iubit. A fost între noi mai degrabă o conspiraţie. Fiecare a găsit un timp în celălalt ceea ce voia. Eu voiam protecţie, afecţiune caldă, siguranţă. El îşi dorea o femeie tânără şi frumoasă, tăcută, plăcută şi care să nu-l înnebunească cu gelozii absurde, cu rugăminţi de a rămâne peste noapte. Uneori venea în fiecare zi, alteori nu venea câte o săptămână. Niciodată însă nu intra în casă cu mâna goală, în acele vremuri în care până şi un borcan cu iaurt era greu de procurat. Chiar şi o pereche de ciorapi lycra. Un săpun. O banană. O bucată de caşcaval. Totul era de contrabandă. De parcă nu se mai terminase războiul cu nemţii. Eugen ştia că trebuie să-mi asigure un confort minim, nu ar fi suportat să mă vadă îmbrăcată ponosit sau suferind de foame. Avea grijă de toate, într-un mod aproape patern. În schimb, eu trebuia să fiu acolo numai pentru el, să nu sper nimic şi mai ales să nu întreb nimic. Avea fel de fel de fantezii erotice pe care nimeni nu le-ar fi putut bănui în spatele durităţii pe care o afişa din belşug. Îi plăceau surprizele. Îi plăcea să experimenteze. Sexul era precum un spectacol extravagant. Din străinătate mi-a adus odată un compleu de noapte, dantelă neagră, mătase şi ştrasuri. Mi s-a părut vulgar, dar desigur nu era. Nici nu-mi imaginez dacă pentru mine făcuse acea investiţie scumpă sau, mai degrabă, pentru plăcerea lui. Apoi, cu altă ocazie mi-a completat garderoba cu o mască din satin negru, cu dantelă fină şi paiete. Intram în jocurile lui uşor, de parcă numai aşa făcusem sex toată viaţa. Eugen ştia multe, trăsese cu ochiul pe gaura cheii în Occident, eu nu eram poate în imaginaţia lui decât o vedetă din filmele erotice. De la el am auzit întâia oară de tantra şi de kamasutra şi tot el mi-a arătat o faţă nouă şi tainică a iubirii. Iubirea alternativă, aşa o numea el. Avea uneori erecţii lungi, obositoare. Alteori folosea doar degetele dar pentru mine plăcerea era aceeaşi. Erotismul nostru era filtrat prin minte şi nu prin trup. Îi plăcea să inventeze şi eu eram dispusă să intru de fiecare dată în joc. Îi plăcea să mănânce fructele tăiate felii şi lipite cu miere între sânii mei. Uneori aducea câte un vin bun şi îmi turna porţii mici în buric, savurându-l de acolo, la temperatura corpului meu. Nimic din ce-mi cerea Eugen nu mi se părea degradant sau deplasat. Îmi plăcea de el în întreg, de felul lui de a fi, de blândeţea lui şi de trupul lui, încât ajunsesem să îl venerez ca pe un zeu. Şi nu doream altceva decât să-i fac plăcere. Ne iubeam în dormitor sau aiurea în casă, oriunde i se părea lui că e mai bine. Dar în public sau la serviciu, fie şi singuri în biroul lui, nu făcea nici cea mai mică aluzie la relaţia noastră. Nici eu. Eram convinşi că pe undeva erau ascunse microfoane.
O singură dată, era o vară toridă, secretara a sunat în atelier şi mi-a spus că sunt aşteptată de urgenţă la director în birou. Am alergat într-un suflet. Eugen m-a întâmpinat de la uşă, cu degetul arătător la buze, m-a luat de mână şi m-a condus spre birou, făcându-mi în continuare semn să tac. Trăsese perdelele groase la geamuri şi dăduse drumul unui un ventilator ce se rotea scârţâind ritmic într-un ungher. Purta în ziua aceea o cămaşă subţire, bej, cu mâneci scurte, şi îşi desfăcuse cravata. S-a aşezat pe fotoliu şi am rămas surprinsă când m-a aşezat în genunchi în faţa lui. Se uita la mine cu privirea aceea pe care o avea întotdeauna când mă dorea şi pe care o ştiam foarte bine. Mi-a desfăcut una câte una agrafele, cu răbdare, parcă nesigur de ce avea să urmeze, şi mi-a răsfirat părul pe spate. M-a lăsat aşa, câteva clipe, în tăcere, apoi a început să-şi descheie fără grabă nasturii de la pantalon. Am înţeles imediat ce-şi doreşte. Mi-o cerea în cel mai explicit mod. Penisul lui era în erecţie şi îmi prinsese capul cu amândouă mâinile, ca într-o menghină. Nu aveam nici o scăpare şi nici o putere să mă împotrivesc. Ca o străfulgerare, mi-am amintit cuvintele spuse de Eugen atunci când m-am angajat: ”nu ţi-am dat voie!…nu ţi-am dat voie!” îmi răsuna în urechi ca un ecou vorbele lui de odinioară. Am pierdut încă de atunci, din prima zi în care l-am cunoscut, fără să-mi fi dat seama, dreptul de a spune vreodată „nu” în faţa lui. Şi, în esenţă, nimic nu se schimbase între noi, deşi trecuseră câţiva ani.
Eram speriată şi nesigură pe mine. Mă uitam din când în când în sus la el. Eugen stătea cu ochii închişi, arăta obosit, încercănat, crispat, transpiraţia i se prelingea pe frunte. Din când în când gemea uşor şi şoptea:
-Aşa…aşa…încă puţin…
După ce a ejaculat mi-a întins, incredibil de firesc, un şerveţel, să scuip sperma. M-am aplecat peste coşul de hârtii de lângă birou, cu spasme în stomac. Voiam să vărs, voiam să plâng, voiam să mor. Apoi am simţit pe umeri mâinile lui, Eugen m-a ridicat de acolo, mi-a şters cu tandreţe buzele, de parcă aş fi fost un copil răcit, m-a aşezat pe genunchi şi m-a sărutat îndelung, împingându-mi în gură cu limba un drops cu aromă fructată. Fără nici un cuvânt.
De ce o făcuse tocmai în acea zi şi fără să vorbim vreodată despre asta, nu ştiu nici acum. A fost o dorinţă de moment, a fost ceva premeditat? Poate acolo, în birou, cu uşa neîncuiată, ştiind că în orice moment ar putea să dea peste noi cineva, era mult mai incitant. Era o aventură adevărată. Toate astea făceau parte din excentricităţile lui. Mă obişnuisem cu ele şi nu întrebam de ce sau cum. Întotdeauna venea la mine neanunţat şi pleca la ora zece seara, nici un minut mai târziu. Niciodată nu l-am rugat să rămână, asta ar fi fost sfârşitul a tot. Nu voiam copii, nu voiam să mă mărit, voiam acel echilibru greu de înţeles pentru alte femei, al unei relaţii libere şi fără promisiuni de neîndeplinit. Era ceva între prietenie şi iubire, o relaţie care ne-a subjugat deopotrivă, care ne-a prins în interiorul ei într-o obişnuinţă acceptată şi de mine şi de el ca pe o normalitate. Nu era numai sex între noi. Erau după-amiezi în care nu făceam decât să continuăm dialogurile rămase neterminate la fabrică. Alteori nu scotea nici o vorbă. Se aşeza lângă mine, tăceam, iar eu îl mângâiam pe frunte şi pe tâmple. Acolo îi plăcea lui. Într-un final pleca la fel de tăcut. Ştiam atunci că are probleme şi îl lăsam în apele lui tulburi. Doar Vasile, şoferul, ştia întotdeauna unde este Eugen. Mi-am dat seama de asta într-o seară când a sunat la telefon şi a cerut cu şeful. Soţia lui îl căuta disperată, fata lui încercase să se sinucidă, luase zece tablete de diazepam şi era internată. Eugen a plecat imediat, tulburat. Îşi iubea fata ca pe ochii din cap. În noaptea aceea m-am simţit cumplit de vinovată. Apoi am înţeles că de fapt fusese o ceartă cu iubitul ei, perpetua nevoie de posesie absolută a partenerului în dragoste, şantaj sentimental ieftin. Nimic care să aibă vreo legătură cu mine. Voiam orice, doar să nu fac pe altcineva să sufere. Soţia lui ştia sau dacă nu a ştiut atunci a aflat mai târziu de mine, aşa cum aflase de multe altele din viaţa lui Eugen. Nu am întrebat niciodată, dar cred că au făcut între ei o înţelegere de la început: ea să fie soţie, cu casă, copil, salariu, onoruri, el să îşi vadă de viaţa lui cum vrea, numai să îşi bea cafeaua de dimineaţă acasă şi nu în altă parte.
Tata nu m-a întrebat niciodată nimic despre viaţa mea intimă. Poate că nici nu ştia. Poate că nu îl interesa. Poate nu a vrut să rişte să audă din gura mea adevărul. Maria îl născuse pe Bogdan, se întorsese pentru stagiatură înapoi în oraşul nostru. Au primit repede o garsonieră, aşa că aveau şi ei casa lor şi mie îmi plăcea să merg acolo. Ei erau o a doua familie, o a treia familie, cine mai ştie, căci noţiunea mea de familie era alta decât cea din dicţionare. La un moment dat, Maria şi-a pus în cap să mă mărite cu unul din colegii lor încă neînsuraţi.
– Magda, trebuie să ai şi tu rostul tău. Când ai să faci copii?
– Nu cred că rostul meu e să fac copii, dragă. Tu de asta te-ai măritat?
– Da şi nu, dar trebuie făcut şi asta în viaţă.
– Trebuie. De ce totul trebuie? De unde ideea asta că totul trebuie, explică-mi. Poate că eu nu vreau copii şi nici măritat nu-mi trebuie, cum zici. Mă uit la tine: cu ce te-ai ales din măritiş? Cu o mulţime de rate, mâncare de făcut, casă de curăţat, pelinci de spălat şi un copil de legănat pe picioare sau de asta ai scăpat, în fine, ai ajuns să-l duci la creşă.
– Fugi de aici, tu asta vezi la mine în casă?
– Da, asta văd, tu eşti cea care nu vede pentru că eşti în interior.
– De ce eşti rea?! Vlad mă iubeşte şi Bogdan o să crească, cum vrei tu, să ai copii gata mari?
– Nu ar fi rău.
– Te pomeneşti că o vrei pe fata lui Eugen, aproape studentă.
– Tu nu înţelegi. Mai bine să nu mai vorbim.
– Totuşi hai să-ţi fac cunoştinţă cu un tip de treabă, o să fie reumatolog. Vrea şi el să se aşeze la casa lui. Nu cred că nu o să te placă, important este să îl placi tu pe el.
Am acceptat atunci mai mult de gura Mariei. Nu am pomenit nimic despre asta lui Eugen, deşi aş fi vrut să-i spun. Aş fi vrut să văd cum reacţionează. Cum îl doare. Dar nu am făcut-o. Eugen nu era un bărbat pe care să experimentezi. Era în stare să mă arunce la coşul cu vechituri într-o clipă. Aproape obligată să mă mărit cu reumatologul. Eugen era atât de sigur pe el, pe mine, că nu îl înşel cu nimeni, că nu mă văd cu nimeni, că nu îmi doresc altceva în afară de el. Asta făcea că relaţia noastră să meargă. Şi avea dreptate. Nu era cu putinţă să mă desprind de el, aşa cum un satelit nu are suficientă energie proprie să se desprindă de planeta mamă. Oricum, întâlnirea pusă la cale de Maria a fost un fiasco. Nimic mai plicticos, decât un medic într-o casă de medici. Limbajul lor academic şi aerul că nimic nu e mai important decât ei şi ceea ce fac. Nu mă vedeam la braţ cu viitorul reumatolog, un lungan blond şi spălăcit, aşteptându-l cu masa pusă, omagiindu-l pentru munca lui atât de importantă, mereu recunoscătoare că aduce un ban în casă şi că şi-a coborât privirea spre mine, o desenatoare oarecare din neam de ţărani şi făcând parte acum din clasa muncitoare. Locul meu avea să rămână multă vreme alături de Eugen. În felul lui, el mă venera. Şi cu toate astea, realizez că a fost un mare egoist. Nu m-a iubit, s-a iubit doar pe el. Ştia că îmi răpeşte anii pe care nu o să-i mai pot recupera niciodată. Ştia că nu-mi putea oferi nimic solid, nimic pentru viitor. Ştia că va veni o zi în care va trebui să mă lase liberă, să-mi văd de viaţă. Cu cât mai târziu, cu atât mai dezastruos pentru mine. Şi totuşi amâna.
Revoluţia ne-a prins pe amândoi fără de veste. Un timp ne-am hrănit cu entuziasm şi cu inerţie. Calmul şi rutina vieţilor noastre s-a destrămat însă încetul cu încetul. Întreprinderea a început să meargă tot mai prost, prin ’93 –’94 vechii parteneri erau destul de dezorientaţi şi nu mai riscau noi contracte în vremuri tulburi. La intern, cererile erau mici. Leul nu mai avea valoarea de altădată. S-au închis unele secţii. La creaţie nu am rămas nici jumătate. Ţesătoria funcţiona când şi când. Muncitorii au intrat în grevă, au ieşit cu proteste. Eugen era depăşit de evenimente, nu mai putea controla situaţia. Muncitorii din fabrică fierbeau. L-au obligat să-şi dea demisia. În locul lui a venit liderul de sindicat. Oameni inconştienţi, prinşi în vâltoarea evenimentelor. Dacă cineva ar fi fost capabil să salveze ceva, acela nu era altul decât Eugen, dar muncitorii nu înţelegeau asta, nu pricepeau nimic din strategiile şi din diplomaţia de care este nevoie să conduci o fabrică cu peste trei mii de angajaţi. Toată lumea vedea în el doar un satrap ce şi-a condus fabrica precum un bun personal. Dar poate tocmai acesta era tot secretul reuşitelor lui de dinainte. În seara aceea a venit la mine, şi-a pus capul în poala mea şi a plâns. Era prima dată în viaţă când vedeam un bărbat plângând. Venise la mine să plângă. Numai eu aveam privilegiul de a-i vedea faţa aceea suferindă, rănită, descumpănită.
– Nu ştiu ce va mai fi. Pur şi simplu nu ştiu ce o să fac de acum încolo.
– Eşti prea încordat. Se vor rezolva toate. Nu te gândi acum la asta. Lasă-i să-şi rezolve mânia, au nevoie şi oamenii ăştia să răbufnească. O să vezi că tot ei or să te vrea înapoi, când vor vedea că nu se descurcă. Ei cred că fabrica este o jucărie, un sac de bani din care scoţi fără să pui.
– Nu mă mai întorc niciodată. Am pus tot sufletul meu acolo, nu am dormit nopţi să le dau de lucru la oameni şi ei nu au înţeles nimic. Nu, mai bine mă duc în altă parte sau mă apuc de ceva pe cont propriu. Da, asta am să fac, o să încep ceva pe cont propriu. Te iau şi pe tine asociat, ai mereu idei foarte bune şi de bun simţ. Noi doi ne-am înţeles mereu bine.
– Linişteşte-te. O să te gândeşti mâine la asta.
Îl mângâiam şi mi-am dat seama că a îmbătrânit după sumedenia de păr alb ce-mi trecea printre degete. Când trecuse timpul peste noi? Eu aveam aproape 30 de ani, el 55. Timpul nu iertase nimic. Noi doi deveniserăm două rotiţe angrenate bine într-o mare maşinărie ce ne înglobase în ea până a ne fi pierdut fiecare identitatea. Acum terenul de sub noi se clătina, eram prea tineri ca să ne retragem, prea bătrâni ca să o luăm de la început. Am lăsat în urmă ambiţiile mele de a deveni o mare pictoriţă, visul meu de a pleca din fabrică după ce termin stagiatura, de a începe altceva, am rămas acolo de dragul lui, de dragul oamenilor de acolo, am pus şi eu, ca şi el, suflet şi pasiune iar acum totul era spulberat de vânt. Noaptea aceea a fost prima, de fapt singura, noapte în care Eugen a rămas la mine. Nu după mult timp a intrat în politică şi a plecat în minister, la Bucureşti. Eu trebuia să părăsesc fabrica, eram acolo „persona non grata”. Îmi imaginam şi de ce. Idila mea cu fostul director nu putea fi iertată de nimeni. Aşa că în următorul an, Eugen m-a ajutat să-mi deschid o mică agenţie de publicitate, ”Milenium”. M-a girat pentru împrumutul meu în bancă. M-a ajutat să-mi fac rost de un spaţiu şi de toată documentaţia necesară. Era o afacere mică, de pionierat, dar Eugen ştia că am fler, talent, a mizat pe mine ca pe un cal bun de curse şi a avut dreptate: în scurt timp, „Milenium” a devenit un nume. El venea tot mai rar în oraş, vorbeam uneori la telefon, dar nu m-a mai căutat niciodată acasă. Cred că îşi găsise în Bucureşti pe altcineva. Apoi am aflat că a făcut un accident vascular cerebral şi că a stat multă vreme în spital. Niciodată nu am crezut că un om ca Eugen ar putea să se îmbolnăvească. Nu-mi amintesc să-l fi preocupat vreodată sănătatea lui. A fost pensionat şi s-a întors acasă la soţie. De data asta, definitiv. Nu l-am mai văzut niciodată, stătea numai în casă, cu ea. Maria mi-a povestit că l-a văzut o dată la spital. Soţia lui îl ducea în cărucior pe holuri spre sectorul de fizioterapie. Ciudată relaţie au avut între ei oamenii ăştia! Ea l-a iubit atât de mult, încât s-a mulţumit să îl aibă măcar în ultimele lui zile, neputincios, bolnav şi nedorit de nimeni. Numai aşa şi atunci a fost cu totul al ei. Deşi Eugen nu a băut nicicând vin din buricul acelei femei şi nu i-a cumpărat niciodată lenjerie din dantelă neagră.
Nu şi-a mai revenit complet niciodată. Apoi, nu după multă vreme, a urmat un al doilea atac, fatal. Cred că nu voia pur şi simplu să mai trăiască. Leii nu trăiesc în cuşcă. La înmormântarea lui nu am mers. Nu mi s-a părut un drept al meu. Era al soţiei lui care l-a tot aşteptat, a fost alegerea ei de la bun început. M-am închis în casă întreaga zi. Nu am mâncat nimic. Nu am băut nimic. Dar nici nu am putut să plâng. Uneori mai treceam prin cimitir şi ardeam acolo câte o lumânare, precum un hoţ, să nu mă vadă nimeni. Ciudat cum legătura din timpul vieţii s-a perpetuat până şi după moarte. Nu o să ştiu niciodată dacă aprindeam acolo lumânări pentru el sau pentru tinereţea mea pierdută. Sunt lucruri care mi s-au întâmplat, care au contat, care m-au ars. Anii aceia nu se pot uita şi, mult mai tragic, nu se pot întoarce niciodată. Iar azi nici măcar acolo, la mormântul lui, nu mai pot să merg. Azi nu mai pot nimic, decât să-mi amintesc. Şi să fiu în război cu lumea.

Duminică 31 octombrie

E din nou duminică. Am stat toată ziua singură, aşteptând. Azi mi-a fost foarte greu fără vin. Nici să fi vrut nu aş fi avut, Dora nu a lăsat nici un strop în debara. Fata asta ştie cum să se răzbune, nu glumă! Ar trebui să mă simt mulţumită. Am obţinut ceea ce mi-am dorit: singură, la mine acasă! Cumplit! Maria nici măcar nu a sunat. Nici azi, şi nici toată săptămâna. Nu l-a trimis nici pe Bogdan cu mâncare. Sunt prizoniera propriilor dorinţe împlinite. Până acum sufeream de prea multă grijă. Acum sufăr de prea multă nepăsare. Cred că deja e întuneric afară. Aş putea să întreb robotul telefonic. Ridic receptorul. Tonul aşteaptă să mă hotărăsc. Ce număr formez? Îmi calc pe suflet şi o sun. La naiba cu ora exactă!
– Alo, Maria?
– Magda?
– Ce mai faci?
– Toată ziua am vrut să te sun, dar m-am gândit că nu te interesează.
– Voiam să îţi spun că îmi pare rău pentru duminica trecută. M-am gândit toată săptămâna la ce mi-ai zis, cred că ai dreptate. M-am schimbat, nu mai sunt eu. Am nevoie de ajutor. Altfel suferim şi eu şi cei de lângă mine. Poate ar fi cazul să merg la Asociaţia Nevăzătorilor şi să mă port ca un om raţional. Vreau să mă duci la un psiholog. Promit măcar să încerc. Crede-mă, sunt o proastă. Vino până aici, nu pot să te simt supărată. Nu am pe altcineva în afară de tine. Nu mă lăsa!
– Vin, nu sunt supărată, credeam că tu eşti supărată.
– Când am mai fost noi două supărate una pe alta ca să fim şi acum?
– De ce ai nevoie?
– De tine, nimic altceva.
Închide. Încerc o senzaţie de bine şi de uşurare. Aşadar, va veni. O să o iau de la capăt. Întotdeuna este loc de un capăt. Nu contează, totul este să nu mă las doborâtă, depresiile nu ajută la nimic, regretele nici atât. Şi nici băutura nu o să-mi redea vederea… Nu trece prea mult şi vine. O aud deschizând uşa. Iar a mers cu 100 pe oră prin oraş femeia asta! Intră direct în sufragerie. Cred că aprinde lumina, aud comutatorul, deci e într-adevăr aşa cum bănuiam, destul de târziu.
– Bună, dragă, hocus-pocus, am sosit. Ti-am adus plăcinte calde, acum le-am scos din cuptor.
– Ooo, vreau să gust, miros grozav de bine. Cât e ceasul?
– E numai patru şi jumătate dar e deja întunecat afară. E tare înnorat.
O aud cum despachetează. Primesc o farfurie între palme. Găsesc uşor plăcinta şi mă abandonez pentru cîteva secunde plăcerii de a savura cea mai bună plăcintă cu bostan din lume. Cred că Maria este regina plăcintelor cu bostan. Şi nu numai.
– Orice s-ar zice, nimeni nu face plăcinte mai bune ca tine.Dar numai aşa sărbătoreşti halloween-ul, dragă? Cu bostanul în plăcinte?
– Oh, nu ai să mă crezi, dar Bogdan a pus de câteva zile nişte bostani ciopliţi prin curte de trece lumea şi se uită la ei ca la circ. Numai prostii are în cap copilul ăsta, zice să nu mă ating de ei, că aşa e cool!
-Lasă aşa cum vrea el, nu-l mai dădăci atâta. Şi după aceea te mai plângi că nu are personalitate! E altă generaţie, nu ai ce-i face! Tu vei rămâne ultima generaţie care mai face plăcinte de casă, asta e sigur! Şi-s grozav de bune, crede-mă!
– Acu, ştiu, vrei să te pui bine cu mine, lasă! Parcă eu nu ştiu că nu sunt cine ştie ce specialităţă? Am avut doar două ouă în casă, mai mult pâine decât foi de plăcintă!
– Nu glumesc, pe bune, nu am mâncat ceva mai bun nicăieri. Tu faci bun şi din nimic. Dar problema ai ghicit-o, chiar vreau să mă pun bine cu tine.
– Te ai deja, continuă, sună interesant.
– M-am gândit la chestia cu internetul. Ar fi grozav pentru mine să pot folosi din nou calculatorul. Statul degeaba mă doboară. Ajung la sinucidere, nu mai pot, sunt cu nervii la pământ. Poate că o să-mi găsesc şi ceva de lucru, ceva care să-mi ocupe timpul, poate o să pot comunica cu oameni asemenea mie. Nu mă simt bine cu gândul că sunt o povară.
– Nu eşti o povară. Tu vrei să fii asta, încăpăţânată ce eşti!
– Da, cred că ai dreptate. Sunt încăpăţânată. Când mergem la asociaţie?
– Doamne, până acum trăgeam eu de tine, acum tragi tu de mine. Lasă, câte un duş rece nu strică nimănui. Duminica viitoare te duc acolo. Te fac frumoasă şi elegantă şi te duc acolo.
– Ai umor, auzi: frumoasă şi elegantă! Pentru orbi!
– Da, pentru ei. Până atunci cred că e cazul să începi să faci exerciţii.
– Ce exerciţii?
– În primul rând să gândeşti pozitiv. Nu ajungi nicăieri cu plânsul şi cu regretele tale. Spui că nu vrei mila nimănui, dar asta faci, tot timpul ceri milă pentru că aşa te comporţi.
– Şi ce să fac? Nu ştiu.
– Asta este, nici eu nu ştiu, o să întrebăm de cineva care ştie, nu crezi? Poate să fie un sfat bun sau nu, dar măcar ştim că am încercat. Eu văd, eu mă descurc, eu nu mă compar cu tine, nu mă pot pune în locul tău. Sunt oameni care ştiu cum este, care trăiesc aşa cum trăieşti şi tu, care au depăşit momentele cele mai grele, e bine să vorbeşti cu ei, nu cu mine. De asta am fost supărată pe tine, pentru că nu voiai să mă asculţi.
– Parcă ziceai că nu ai fost supărată.
– Nu, dar tot am fost, ştii tu! Nu poţi să vorbeşti cu un zid fără urechi.
– Şi fără ochi.
– Şi fără ochi, dacă aşa vrei, nu văd de ce nu am spune lucrurilor pe nume şi ne-am preface că nici noi nu vedem, deşi avem ochi. Ai devenit o nevăzătoare, nu un extraterestru. Dar o să devii cu siguranţă dacă te izolezi şi te porţi de parcă toţi din jur ar fi de vină pentru ce ţi s-a întâmplat.
– Cred că ai dreptate.
– Uite, ai putea să începi să fii mai înţelegătoare cu Dora. Dacă ai să poţi cu ea, după aceea vei şti să te porţi rezonabil şi cu alţii. Ai să redevii Magda noastră cea de altădată.
– Cum era Magda cea de altădată?
– Chiar vrei să ştii? Erai o femeie minunată, un înger. O femeie pe picioarele ei. Eram invidioasă pe tine, crede-mă! Aveai firma ta de publicitate, angajaţii tăi erau nişte norocoşi cu aşa şefă, ai reuşit să faci mai mult de o echipă, eraţi ca o familie, chiar şi serile ieşeaţi împreună. Orice s-ar fi putut zice despre tine, dar nu că ai fi egoistă şi rea. Îţi aduci aminte de ultima ta aniversare ? Câtă lume s-a adunat să-ţi ureze „La mulţi ani!” ? Şi nu doar Sanda şi băiatul cu care lucrai. Te-au felicitat o mulţime de oameni cu care aveai colaborări. Ar fi venit careva, dacă nu te iubea? Crezi că le-ar fi păsat? După accident au venit să te vadă, au strâns ceva bani, s-au implicat foarte mult. Iar tu? Tu nici nu ai vrut să mai auzi de ei, nu răspundeai la telefoane, nu dădeai drumul la uşă. A doua oară nimeni nu mai vine după ce este respins. E numai vina ta că acum eşti singură. Până şi pe mine ai vrut să mă alungi, şi nu o dată. Vezi bine că aproape ai reuşit!
– Ai dreptate. Fiecare are viaţa lui, nimeni nu e dator să stea la uşa mea până i-oi răspunde. Am greşit, dar nu ştii unde mi-au fost minţile. La un moment dat m-am gândit să mă sinucid, ştii asta?
– Am bănuit, draga mea, am bănuit şi am suferit nespus.
Mă cuprinde în braţe şi o aud încet plângând. Sau poate că numai a suspinat. Ne legănăm un timp una în braţele celeilalte, un gest pe care îl făceam odinioară foarte des cu semnificaţia de: nimic nu ne poate despărţi.
– Îmi este foarte greu, îmi este frică, doar tu mă poţi înţelege. Eu am fost mereu o timidă.
– Nu-i adevărat, ai fost timidă la început, ai pornit mai greu, dar în ultimii ani te-ai maturizat, erai deosebită, aveai şarm, ştiai să vorbeşti, să te faci înţeleasă, aveai o prestanţă aparte atunci când apăreai undeva. Erai foarte cochetă şi te îmbrăcai cu mult gust, de altfel pe tine orice stă bine. Nu mai erai de mult timidă, cred că ai redevenit după accident.
– Am o rugăminte la tine.
– Spune.
– Deschide calculatorul şi caută corespondenţa mea cu Emil. Vreau să mi-o citească Dora zilele astea. Dacă tu zici că i-ai scris şi că el vrea să vină să mă vadă, ar fi cazul să încep cu el.
– Asta da idee bună!
Nu trece mult şi aud imprimanta trăgând una câte una foile şi împroşcând cuvinte din cerneală. Sunt destul de multe scrisori, căci durează un timp. Tac.
– Să trag şi scrisorile trimise de tine?
– Nu, la ce bun, ce am scris eu nu mai contează.
Dintr-o dată, linişte. Imprimanta şi-a făcut treaba.
– Dar tu ce i-ai scris? Vreau să ştiu.
– Nu mare lucru, ţii minte, mai de mult, după ce ne-am întors acasă, am căutat pe internet lucruri pentru tine şi ţi-am deschis outlook-ul. Am văzut nişte mailuri de la el şi tu ai zis că nu te mai interesează. Totuşi eu i-am scris. I-am povestit despre accidentul tău stupid în drum spre aeroport…. că acum eşti în perioada de recuperare…. că momentan nu vezi, dar că mai sunt mari şanse în viitor.
– Ai exagerat, nu crezi?
– Nimeni nu ştia precis ce va fi cu tine. Ţi-a zis vreun medic categoric că nu ai nici o şansă? Nu! Atunci de ce să nu speri?
– Simt eu că aş spera degeaba. Mai bine să nu sper, decât să sper în zadar. Nu ştiu dacă acum îl mai preocup. Un bărbat ca el poate să aibă orice femeie îşi doreşte. Nu cred, e imposibil ca eu, acum, să îl mai pot interesa. Hai să fim obiective, cine se încarcă de bună voie cu o piatră de moară? Nici nu îndrăznesc să mă mai gândesc, mai bine ar fi să uit tot.
– Nu cred că e o pistă bună. Dacă nu speri, atunci ce-ţi mai rămâne? Nu ştiu dacă sunt chiar toate scrisorile, însă e tot ce am găsit, draga mea. Prima scrisoare este din iunie 2003. Vrei să o citesc?
-Te rog!
-Ascultă:

„ Draga mea,
Apreciez răspunsul tău şi mai ales responsabilitatea pe care ţi-ai asumat-o în a-mi răspunde. Am deschis cu mare emoţie în fiecare zi căsuţa de mail, aşteptând să-mi scrii pe adresa pe care ţi-am dat-o. Mulţumesc. Este un gest care comandă respect. Aş vrea să lămurim un lucru încă din prolog. Să ştii că tot ce am făcut, ce fac, şi are legătură cu persoana ta, o fac în cel mai serios mod posibil. Mi-ai plăcut foarte mult din prima clipă şi am cele mai serioase intenţii. Vreau să vii într-o zi din nou aici, la Roma, să fim împreună. Am, de asemenea, convingerea, bazată pe afirmaţiile tale, că fenomenul cunoaşterii vieţii occidentale nu îţi este prea lămurit. Aş vrea să-ţi explic puţin în cele ce urmează. Pragmatismul occidentalului este puţin înţeles de tine, fiindcă mentalităţile din România sunt altele. Românului în genere nu-i place să muncească, ci mai mult să comenteze, vrea zile libere şi nu un salariu care să fie peste media sau sub media mediocrităţii, în fine, occidentalul consideră că viaţa nu trebuie trăită ca şi cum ar fi un dar ce se primeşte de la sine ci este ceva ce se transformă prin aportul tău voluntarist, material sau spiritual.
Succesul meu a fost creat prin muncă şi nu mi-a fost ruşine s-o exercit. Nu aş vrea să mă crezi lipsit de modestie, dar am dobândit aici, prin trei slujbe concomitente, prin sacrificii nu de neglijat, ceea ce nu s-ar fi putut obţine în câteva generaţii în ţară. Pregătirea mea academică, deşi venea acum 20 de ani din România, nu a valorat nimic şi a trebuit să fiu pragmatic, să depind de mine spre a ajunge undeva, de aceea nu spre laudă, repet, am ajuns ca astăzi să predau într-una din marile universităţi italiene. Mie nu mi-a fost ruşine să muncesc, fiindcă am provenit dintr-o familie care a fost expropriată de multe bunuri mobiliare şi imobiliare, iar faptul că pentru mine luxul a reprezentat un confort ce mi-a dat latitudinea de a fi liber spiritual a fost şi motivul pentru care nu mi-a fost jenă să muncesc zi şi noapte ca să obţin acest confort ultim, spiritual. Orice în natură are un preţ, dar ce am plătit eu a fost mai prejos de libertate. Tu nu ştii ce înseamnă să lucrezi ca salahor, tu, băiat de bani gata şi cu facultate, sau să-ţi fie dor de pomul din faţa casei sau de mormântul mamei la care nu am putut să mă duc să plâng sau să pun o floare timp de patru ani până am putut să mă reîntorc fără frică în ţară. Acesta este preţul libertăţii mele, a fost opţiunea mea şi ţin mult la ea. Azi, când văd “românaşi” care vin de trei luni şi au uitat limba maternă sau o vorbesc deja cu accent, mă apucă turbarea. La tot pasul vezi în comunitatea română incultura şi tradiţionala fudulie. Nou veniţii ştiu mai multe decât tine şi se pretind experţi în viaţă. Îţi voi spune sincer opinia mea: nu aş da această ţară pentru nimic din lume, este ţara în care trăiesc şi care m-a adoptat şi mi-a oferit cetăţenie, unde sunt acasă. Nu voi fi niciodată un adevărat italian, dar nici nu aş putea spune că nu iubesc această ţară. Noi, latinii, ne asemănăm, suntem sentimentali şi ne ataşăm de lucruri mici.
Tu eşti o femeie de excepţie, am văzut asta, sensibilitatea ta gravitează în jurul eului tău compus din raţiune, sentiment şi voinţă. Tu ai o raţiune clară, sentimente rafinate, voinţă subtilă. Am certitudinea că tu ai capacitatea să ne fii un consolator amândurora.
Fie ca sentimentul de beatitudine să te urmărească neîncetat, ca o umbră. Eu mă fac ecoul forului interior de a-ţi prezenta adânca mea consideraţie până la proxima epistolă. Dar, oricum o întorc, îmi placi, mi-ai plăcut foarte mult, de cum te-am văzut. Este primul pas spre cunoaştere. Nu este suficient. Mai trebuie şi alte ingrediente. Îmi pari cu picioarele pe pământ, deşi te ataşezi greu de o persoană şi nu înţeleg de ce. Eşti pragmatică şi întreprinzătoare sentimental, nu ştiu dacă poţi să ieşi din anumite limite, asta e prima mea impresie. Dar rămâne de văzut. Eu am răbdarea şi capacitatea să decantez. Deci să vedem ce va urma. Emil”

– Scrie frumos. Pare un om deosebit. Ştiu, mi-ai povestit, lucra la o fabrică importantă, mereu uit. Am avut atâtea pe cap, nu mai am memoria de altădată, cred că îmbătrânesc.
– Nu îmbătrâneşti, e doar stresul. Este directorul pe Europa al unui mare concern internaţional. Şi-a echivalat diploma de aici în Italia, a mai făcut ceva cursuri şi acolo, ceva mai târziu, dar ce mai, a ştiut ce vrea în viaţă!
– Magda, mereu ai avut un noroc al tău cu bărbaţii! Uite, Emil, de exemplu: arată bine, e deştept, e bogat, e cineva… nu găseşti aşa ceva la fiecare pas.
– Ei, vorba vine că l-am găsit. De obicei găseşti atunci când cauţi. Cred, mai degrabă, că el m-a găsit pe mine, el căuta. Oricum, sunt mai mult ca sigură că nu o să ne mai vedem în viaţa asta. Nu mai cred de la o vreme nici în minuni şi nici în compasiunea umană. Eu voi rămâne Mica Sirenă, aşa se pare. Iar el, prinţul care se va însura cu altă fată de împărat. Am fost femeia lui o vreme, dar acum nu cred că o să mai pot fi. Acum este al altei femei, presimt asta, tăcerea lui mi-o spune. Maria, dacă nu accept realitatea, sunt pierdută, ştii bine asta. Mi-e greu, dar, oricât m-ar durea de tare, trebuie să accept. Mai bine mai citeşte-mi una.
– De ce să te chinuieşti?
– Nu mă chinuiesc. Pur şi simplu am uitat cum era odată. Vreau doar să îmi aduc aminte. Atât.
– Dacă tot e o cauză pierdută, de ce îţi amărăşti sufletul?
– Îţi promit că nu mă chinuiesc deloc. Sunt stăpână pe situaţie. Nu sunt copil, fii cuminte!
– Bine. Tot iunie.
Ascultă:

“Dragă Magda,
Nu ştiu dacă aş putea descrie prin cuvinte o anumită nuanţă, o frântură măcar din ceea ce simt. Misterios, tentant, foame şi sete de dragoste, lipsa de raţiune şi imediat abisala cunoaştere a profilului tău, mă simt legat definitiv de tine. Lumea ar spune că drogurile creează adicţie, dar dragostea este mai rea decât aceasta pentru că stimulează posesivul în contumacie, devine necesitate de a avea şi uiţi de a fi. Coordonatele, principiile, regulile se spulberă în faţa acestei tendinţe greu controlabile de raţiune. Da, omul meu drag, te vreau cu mintea, cu inima, te vreau cu trupul şi nu îmi este ruşine să o afirm. De ce te vreau cu mintea? Ei, bine, inteligenţa şi clarviziunea ta sunt stimulente pentru mine, îmi creează siguranţă, linişte. Ştiu, gândurile tale nu sunt subterfugii la insatisfacţiile vieţii, ci răspunsuri viabile la noul noi. Te vreau cu inima pentru că simt în adâncul ei o căldură ce îmi este atât de dragă şi pe care nu am mai experimentat-o din timpuri de demult şi de care îmi este dor. În fine, te vreau cu trupul şi te vreau rău de tot, nu în interesul de a-mi satisface plăcerea, ci mai mult de a găsi o anumită pace, fiindcă trupul tău înseamnă pace pentru mine, o oază în care vreau să intru cu respect şi veneraţie, un fel de echilibru pentru mine, un echilibru pe care l-am pierdut o dată cu pierderea primei iubiri. Da, te doresc, omul meu drag, de multe ori mă gândesc la tine ca la o posesie, dar, paradoxal, nu în sens fizic. Aş vrea să am gândurile tale numai pentru mine, acei ochi minunaţi care ştiu să exprime realul şi visul. Dar zău că cel mai mult aş vrea acel miros al tău să ştiu că este numai pentru mine. Ştiu, este utopic ce spun, ştiu, este o dorinţă greu de împlinit, dar îndrăgostiţilor le sunt permise asemenea orizonturi. Mai ştiu că atingerea trupurilor este un lucru minunat, nu neapărat pentru procreere ci pentru unirea în faţa misterului. Omul meu drag, nu am cuvinte mai multe să exprim cugetul, dar aş vrea să ştii că tu eşti deja un dor, vorbele tale reprezintă dor, zâmbetul tău este dor, părul tău minunat e dor, stângăciile tale sunt dor. Te vreau a mea pentru totdeauna, înţelegi? Te sărut, Emil“

– Ce emoţii aveam când vedeam o scrisoare de la el! Am uitat cât de frumos îmi scria Emil. Citeam şi reciteam scrisorile lui până aproape ajungeam de le învăţam pe de rost. Uneori trebuia să mă uit în dicţionar, mai mare ruşinea, dar e adevărat că nici nu le-am avut eu cu cititul. Tu citeai şi pentru mine, mai ţii minte?
– Ce mai contează acum? Într-adevăr are farmec omul tău. Sunt invidioasă de-adevăratelea, Vlad nu mi-ar fi spus niciodată astfel de cuvinte.
– Lasă, Vlad e un bărbat care spune puţin dar face multe, nu te mai plânge de Vlad, că faci păcate.
– Are talent de scriitor Emil, nu crezi?
– Da, are. Citeşte şi vorbeşte româneşte cum puţini o mai fac după atâţia ani printre străini!
– Acu ce ai picat în transă? Iar te apucă melancolia? Nu-ţi mai citesc nimic. Iar îţi spui că s-a terminat între voi doi, că nu se mai poate, bla, bla, bla…
– Mai citeşte-mi una. Numai una, te rog, şi după aceea te las să pleci. Nu mă deprimă, crede-mă, mai degrabă îmi găsesc o motivaţie nouă ca să trăiesc. Nu sunt tristă. Am uitat multe din ce-mi scria Emil, parcă acum le-aş auzi prima oară. Măcar am trăit şi vremuri mai bune în viaţă, nu-i aşa? Hai, încă una …
– Bine, ultima:

“Dragă Magda, s-ar putea ca lucruri de mare însemnatate, binecuvântări cu urmări veşnice, să treacă pe lângă noi fără a le lua în seamă. Gândesc uneori că din nepriceperea de a aprecia sau din mândria de a desconsidera, s-ar putea să nu dăm atenţia cuvenită acelor privilegii pe care ni le-a dat Dumnezeu … şi să le pierdem pentru totdeauna. Primejdia este la noi, noi ne obişnuim cu privilegiul devenit factor de ambianţă, nu-i mai dăm atenţia cuvenită, dar o dăm pe mai nimic când se iveşte ocazia. Uneori ni se pare că nu mai avem loc printre semeni, de înţelepţi ce suntem. Interpretăm sofisticat în favoarea noastră, totdeauna în favoarea noastră, lucrurile cele mai clare.
Mai ales cu „minţitul” suntem experţi. Am inventat acel: „scopul scuză mijloacele” pentru a avea dreptul să ocolim adevărul. Dar vine o clipă când, asemenea lui Iacov, spunem: „nu te voi lăsa, până nu mă vei binecuvânta”.
Insistenţa în obţinerea binecuvântării are rolul ei. Unii sunt mândri, cer o dată, de două ori şi gata! Sau doar aşteaptă să li se dea! Dumnezeu, doar El apreciază insistenţa cuiva în obţinerea lucrurilor bune. Doar El o laudă pe femeia care a cerut să i se facă dreptate şi nu s-a lăsat până n-a primit-o.
Poate că cel de lângă ea o desconsideră pentru asta. Noi dovedim că iubim când ne luptăm să căpătăm ceea ce iubim, doar nerenunţarea la binecuvântare şi continuarea luptei ne califică să o obţinem până la urmă. În timpul luptei, mai suntem cateodată loviţi în mândria noastră, în încrederea în noi înşine, ne mai trezim schiopătând, dar acestea sunt semne bune: binecuvantarea va veni! Dacă am ceva a spune, un singur lucru ar mai fi: cine nu a luptat ca să aibă, ci doar se aşază ca un rege şi aşteaptă să primească, să nu desconsidere pe acela care a învăţat că un lucru este cu atât mai valoros, cu cât sacrificiul pentru a-l obţine a fost mai mare. Iar eu sunt hotărât să fac orice sacrificiu pentru tine. Să te aştept, să sper, să cerşesc în faţa ta, orice, doar să fii a mea. Am văzut iarăşi că eşti interesată de biografia mea. O să îţi scriu amănunte în viitoarea scrisoare. Până atunci eu mă gândesc serios la tine. Poate mai mult decât tu crezi. Al tău, cel care şi atunci şi acum îţi va spune acelaşi lucru şi nu a încetat să te poarte în gândurile sale, Emil.”

– Ce a vrut să spună aici când ţi-a scris asta, cu binecuvântarea?
– Nu am înţeles nici eu atunci. Presupun că era un mesaj pentru viitor, adică pentru acum.
– Doar nu crezi în lucruri paranormale, în premoniţie.
– Nu, dar tu vezi bine că scrisoarea asta a fost scrisă pentru ziua de azi. Mă încurajează să nu disper, să am încredere în Dumnezeu, să lupt. Atunci mi s-a părut lipsită de sens. În seara asta mi se pare un mesaj perfect, sosit la timpul potrivit. Nu ştiu, oricum îi mulţumesc. Un lucru nu înţeleg. De ce nu m-a sunat totuşi până acum?
– Mi-a scris că te-a sunat un timp dar nu ai răspuns, aşa cum nu ai răspuns nici la email-uri. Tu erai atunci în spital, ştii bine. După aceea, şi-a zis că probabil tu nu mai vrei să fii cu el, că nu ai avut curajul să pleci, că te-ai răzgândit în ultima clipă şi omul nu a mai insistat. Cred că acum aşteaptă să suni tu.
– Dar de ce nu m-a sunat după ce tu i-ai scris că mi-am revenit?
– Ştiu şi eu? I-am spus că treci printr-o perioadă dificilă şi că e mai bine să aştepte de la tine un semn atunci când va veni vremea.
– Nu ştiu ce să fac. Mi-e teamă că e prea mult pentru omul ăsta. După o jumătate de an de tăcere să îi scriu şi să-i spun că de fapt nu mai sunt Magda lui, că sunt o femeie oarbă. Îmi este greu în casa mea, în oraşul meu, dar să plec de aici, să vorbesc altă limbă, să fiu dependentă de Emil… Nu sunt chiar aşa de naivă, să-mi imaginez poveşti fără nici o legătură cu realitatea. Nu sunt la un film indian. Nu, nimeni nu vrea o povară ca mine.
– Hai, dragă, auzi la ea, povară… Emil te-a iubit şi încă te iubeşte, dacă el ar fi avut un accident, tu ce ai fi făcut? Te-ai întrebat vreodată?
– Cred că aş fi rămas cu el, aşa cred, dar nu sunt sigură. Dar, până una, alta, el este acolo, teafăr, în plină glorie. Eu sunt aici, cu tine, o epavă umană şi nu ştiu ce mă aşteaptă în viitor.
– Nu trebuie să iei o hotărâre acum. Mai gândeşte-te! Nu au intrat zilele în sac. O să vă întâlniţi şi o să hotărâţi împreună.
-Dacă a fost iubire adevărată, o să trecem şi peste asta. Dacă nu, oricum viaţa ar fi decantat mai târziu asta între noi. Citeşte-mi ce ţi-a scris, deschide căsuţa ta de mail şi citeşte-mi. Trebuie să aud.
Maria nu spune o vorbă. Stă la calculator şi nu-mi imaginez ce face, de ce durează atât.
– Ce se întâmplă?
– O clipă, mai durează …Nu ştiu ce are legătura la internet …nu intră…încerc mai târziu.
– Mai bine zi că nu vrei să-mi citeşti. E ceva ce nu trebuie să aud?
– Ba nu, intru acum. Uite ce-mi scria el:

“Dragă Maria, sunt dezolat de tot ce am aflat de la tine. Sunt dezolat de suferinţa Magdei. Tragedia ei ne afectează pe toţi deopotrivă. S-a scris şi aici în presă despre explozia de la Mihăileşti, dar nu mi-aş fi imaginat niciodată că Magda era acolo. Te rog mult ai grijă de ea! Eu voi veni în ţară deîndată ce voi putea ca să o văd. Poate într-un week-end. Deocamdată, treburi urgente mă reţin la Roma. Te rog să-mi scrii cum mai merg lucrurile cu Magda şi sper în însănătoşirea ei cât mai grabnică. Dacă aveţi nevoie de bani pentru îngrijirea ei, vă rog să-mi scrieţi neîndoios şi fără nici o reţinere. Emil.”
– Atât?
– Atât!
– Nu ţi se pare cam rece şi protocolar ? Sună a retragere. Până la urmă reduce totul la bani? Asta când a scris?
– Pe 3 iulie.
– Şi numai atât? Nu a mai revenit cu alte mailuri?
– Nu.
– Nu te întrebi de ce?
– Dragă, eu nu sunt iubirea lui, aşa că …eşti culmea! Cum ai fi vrut să-mi scrie, în versuri? Cel mai bine este să-i scrii chiar tu sau să-l suni şi să lămuriţi lucrurile între voi. De ce nu dai un telefon? Eu deja m-am băgat până peste cap în povestea voastră. De acum încolo, vă priveşte numai pe voi. E bine aşa?
– E bine, dintre noi două, tu ai fost întotdeauna cea mai înţeleaptă.
– Iar tu cea mai frumoasă.
Aşa e, acesta e adevărul, dar în loc să îl acceptăm ca atare noi două, exact ca odinioară, în adolescenţă, continuăm să ne invidiem prosteşte. Nici măcar nu ne mai ascundem. După o viaţă împreună, încă mai râvnim la ceea ce nu avem, la ce ne lipseşte, la ce are cealaltă. Cred că femeile se nasc toate aşa, au invidia în sânge. Nu se pot abţine de la răutăţile lor inocente.

Luni 1 noiembrie, dimineaţa

Cred că s-a făcut dimineaţă. E vechiul meu instinct, ceasul meu biologic hodorogit îmi spune asta. Sau poate că aud ciorile, trec în stol pe deasupra oraşului şi se duc aiurea. Păsările astea trăiesc o veşnicie, ne supravieţuiesc nonşalant continuându-şi zilnic migraţia dinspre acoperişurile blocurilor spre locurile unde se hrănesc. Nimeni nu le bagă în seamă, uneori e bine să-ţi poţi vedea de viaţa ta în anonimatul perfect, o cioară semănând cu alte mii. Trăind sute de ani de tihnă.
– Bună dimineaţa, doamna Magda.
– Bună dimineaţa Dora, ai şi sosit …Cum e vremea azi?
– Bună, nu e foarte frig, nu mai bate nici vântul. E plăcut, dar parcă se simte miros de zăpadă. O fi nins pe undeva, pe la munte. Cum aţi dormit?
– Bine. Tu ce voiai să mai faci azi?
– Nu mare lucru, voiam să umblu prin dulapuri, să mai aerisesc hainele. Altfel intră moliile şi nu o să mai puteţi nimic îmbrăca la primăvară.
– Tu chiar îţi imaginezi că eu la primăvară o să ies să colind prin magazine? Lasă azi hainele şi moliile în pace, am nevoie de tine pentru altceva.
– Cu ce să vă ajut?
– Vreau să-mi citeşti nişte scrisori.
– Numai atât?
– Dar mai întâi hai să faci o gură mică de cafea.
– E ca şi făcută.
Uneori Dora e foarte drăguţă. Ba nu, Dora este mereu drăguţă, e o fată tare omenoasă, eu sunt cea care o scoate din răbdări. I-am promis Mariei. E un prim exerciţiu. Azi o să mă străduiesc să fiu mai conciliantă. Dora face naveta, vine de dimineaţă şi pleacă seara, aproape că nu are viaţa ei personală, totul este pentru mine şi eu? Eu mă gândesc la ea ca la un obiect fără suflet. De ce oare o desconsider? Nu, nici măcar nu o desconsider, am ajuns să urăsc pe oricine din jurul meu poate să vadă, poate să se plimbe, să facă cumpărături, să tricoteze, să se uite la telenovele, Doamne, cât de multe lucruri nu poţi să faci dacă nu ai ochi! Ar trebui să-mi fie ruşine. În definitiv, Dora e o fată simplă. Şi eu am fost odinioară o fată simplă. Oare nu râdeau de mine colegii din clasă când mă auzeau spunând chicioare, oleacă, ninica, curechi…Şi mai apoi unde am ajuns! Acum însă cine sunt, cum sunt, unde sunt? Trăiesc într-o promiscuitate jenantă, de care, culmea, sunt teribil de conştientă. Bine că nu mai ştie nimeni asta şi aparent pentru toţi încă mai sunt Magda, cea de odinioară.
– Gata cafeaua, unde vreţi să o beţi?
– În sufragerie. Vino lângă mine.
– Ce fel de scrisori vreţi să vă citesc?
– Ai să vezi, sunt pe biroul calculatorului. Le-a lăsat Maria aseară.
– Am găsit. Ce să citesc?
– Citeşte tot, scrisoare cu scrisoare.
– Bine.
From : Emil2003 a….yahoo punct com
– Oh, nu citi de sus! Acelea sunt adresele de mail. Citeşte de unde începe scrisoarea.
– De unde?
– De unde scrie probabil: Dragă Magda ….
– Aha! Ascultaţi atunci:

„Aşa după cum ţi-am spus, mi-ar plăcea să am ocazia să te pot face să te simţi grozav într-o lume nouă, rafinată, plină de civilizaţie veche şi modernă deopotrivă. E o altă lume decât eşti tu obişnuită să vezi, crede-mă, ştiu ce spun, pentru că vin des în România şi am termen de comparaţie. Prin natura profesiei am vizitat multe ţări, dar nimic nu se compară cu Italia. Sunt prizonierul acestei ţări, până la moarte înrobit de Cetatea Eternă de care aş vrea să te îndrăgosteşti şi tu într-o zi. Spuneai că nu ştii cum stau singur. Nici eu nu ştiu şi mai trebuie să-ţi spun că am şi două mâini stângi. Şi niciodată nu m-am priceput la nimic, decât să stau cu nasul în cărţi şi în calculator. Dar, fiecare cu talentul lui de la Dumnezeu. Îţi rămân dator pentru cuvintele frumoase la adresa mea. Am înţeles că îţi rezervi dreptul de a răspunde sau nu la întrebările mele. Oare asta nu este prerogativul tuturor? În consecinţă, prefer să nu te întreb despre trecut. Nu vreau să stârnesc furtuni neplăcute şi nici nu cred că e cazul să te chinui cu elemente de curiozitate. În fond ce mă interesează la tine este de acum înainte. Aş vrea să înveţi să ai încredere. Mă refer la mine. Nu sunt în această ipostază să proiectez imagini care să-mi aducă un beneficiu erotic, o puteam obţine aici, în Italia, unde femeile ştiu teribil de bine să iubească bărbaţii. Eu caut o femeie onestă şi responsabilă pentru alegerea facută. Şi vreau o româncă de a mea, dacă eu nu pot să mă întorc în ţară, cel puţin să simt lângă mine o inimă de acolo. Nu sunt genul care să nu fie în legătură cu mentalitatea autohtonă şi urăsc să mi se insulte inteligenţa. Prefer să nu zic nimic dar să ştiu că femeia de lângă mine are cele mai curate intenţii. Simplu, eu caut o soţie, nu un obiect. Primesc multe oferte, să fiu sincer. Am fost, cum îţi spuneam, în iarnă în România şi am întâlnit câteva femei ce mi-au fost prezentate dar nu mi-au părut ceea ce aş vrea eu. Deşi erau femei inteligente: avocate, inginere, doctoriţe, etc. Tu mi-ai spus ceva, eşti rectilinie, consecventă într-un pragmatism dar nu îl elaborezi machiavelic ca celelalte. Comportamentul acelor femei a fost o insultă la adresa procesului meu raţional. Sex găseşti la orice colţ de stradă, nu mă interesează această mentalitate ieftină. Eu vreau pe cineva pe care să iubesc pentru afecţiunea lui, pentru sfatul şi gândul bun şi după aceea pentru trup. Dragă Magda, tu eşti o femeie deosebită. Ai înţeles unde vreau să ajung şi ce cred despre tine. Nu vreau un răspuns imediat dar aş vrea să ştiu că te gândeşti la ce ţi-am scis azi. Sunt încântat că am avut în viaţă oportunitatea să te cunosc. Emil.”

-Iertaţi-mă că îndrăznesc, cine este Emil, prietenul dumneavostră?
-A fost, nu ştiu dacă mai este, scrisorile astea sunt vechi de un an.
-Dar din căte văd cred că v-a iubit domnul ăsta, acum unde este?
-Acum? Nu mai ştiu, cred că este la Roma, îşi vede de viaţa lui alături de o femeie frumoasă, aşa cum eu aici îmi văd de viaţa mea aici, singură.
-Cum de l-aţi cunoscut?
-E o poveste lungă, nu cred că ai răbdare să o asculţi. Nu contează.
-Cum să nu, povestiţi-mi, vă rog. Întotdeuna aveţi câte o poveste de spus. Mie niciodată nu mi s-a întâmplat nimic interesant în viaţă.
-Nu te grăbi, ai timp, ai timp. Nu ştii niciodată ce îţi oferă viitorul. Uneori îţi aduce ceva nou când nici nu te aştepţi.
-Hai povestiţi-mi, vă rog, vă rog. Nu mai zic un cuvânt. Ochi şi urechi sunt. Mi-aţi povestit o mulţime până acum dar niciodată despe domnul Emil.
-Nici nu mai ştiu dacă vreau să-mi amintesc ceva. E prea mult de atunci. Am uitat.
-Nu-i adevărat.Cum să uitaţi aşa ceva? Haideţi, vă rog mult. Trece timpul mai uşor. Nu mai zic la nimeni, credeţi-mă!
-Bine, bine. Cu ce să încep? Hmmm…..Anul trecut în mai am fost împreună cu Sanda şi cu Florin, doi foşti parteneri, la un simpozion la Roma. Ştii ceva despre Roma?
-Da, e capitala Italiei.
-Bravo. Se vorbea despre grafică şi fotografie în publicitate. Ştii ce-i aia?
-Îmi imaginez. Mai citesc şi eu uneori, doamnă Magda, nu sunt chiar aşa de incultă cum credeţi!
-Bine, ai dreptate, voiam doar să văd dacă ai idee. Era prima dată când ieşeam din ţară, totul mi se părea nespus de frumos, de ireal, nu poţi să realizezi unele lucruri decât atunci când le vezi cu ochii tăi. Acolo oamenii de pe stradă merg relaxaţi, parcă nimic nu-i încrâncenează, aşa cum e la noi. Dacă ai vedea ce magazine, ce vitrine, oricât ţi-aş povesti tot nu ai înţelege. Într-o zi o să mergi şi tu acolo şi o să vezi, nu se poate spune în cuvinte, te simţi cu totul alt om.
-Poate o să apuc să-mi găsesc ceva de muncă pe acolo. Am o prietenă plecată de o lună. A zis că o să mă cheme şi pe mine.
-Şi de ce nu mi-ai zis până acum de asta?
-Nu sunt sigură că o să plec. Oricum v-aş anunţa din vreme, să găsiţi pe altcineva, nu vă faceţi griji. Acum ce să zic? Nici eu nu ştiu nimic. Să văd ce face prietena asta a mea, mă mai gândesc, am nevoie şi de bani de drum….şi apoi dacă vă spuneam ce am de gând iar vă supăraţi câteva zile…numai eu ştiu ce păţeam….
-Aşa de rea sunt?
-Nu, nu. Am vrut să spun altceva. Dar nu vreţi mai bine să povestiţi?
-Cum îţi ziceam, simpozionul ăşta se ţinea într-o sală de conferinţe la parterul hotelului unde am fost cazaţi. În prima zi am simţit că un bărbat mă tot urmăreşte cu privirea, chiar dacă nu mă uitam înspre el eu tot simţeam privirea lui cum mă arde din spate. Îmi plăcea bărbatul acela, avea o privire aparte şi nişte ochi frumoşi, mi se părea cunoscut de mult timp deşi eram foarte sigură că nu aveam cum să ne fi văzut mai de dinainte. Asta a fost prima zi. Seara am mers la recepţia oficială.
-Cum adică la recepţie? La intrarea de la hotel?
-Nu, nu aia. La o mica petrecere. M-am tot uitat să-l văd dar el nu era printre invitaţi deşi ca participant la simpozion ar fi trebuit să fie acolo. Mi-am zis că a fost o simplă nălucă şi că mintea mea inventase totul. A doua zi era însă aşezat în acelaşi loc, la două scaune în spatele meu. În una din pauze am ieşit. Pur şi simplu nu mai suportam să stau acolo. I-am spus Sandei că vreau să merg pe jos prin Roma, să cunosc oraşul, să merg pe pietonal, să văd Coloseumul.
-De ce aţi tăcut?
Adevărat, am tăcut. Nu pot să-i povestesc Dorei totul. Nu cred că ar înţelege. Ce e de înţeles oare? Nici eu nu reuşesc să mai înţeleg acum nimic deşi atunci părea ceva cu înţeles. Sunt lucruri despre care aş vrea să nu povestesc nimănui niciodată. Sunt lucruri pe care mă străduiesc să le uit. De ce aş încărca memoria altora cu mizeria mea umană?
Sanda se ocupa în firmă de acte şi de contracte. Simpatică, voluntară, prietenoasă. Era prima ei slujbă de cînd terminase facultatea. Florin era omul bun la toate: fotografie, prelucrare pe computer şi în general era băiatul cel descurcăreţ. Un băiat inteligent, plăcut, cu simţul umorului. Ne făcea cafeaua, se ducea după cornuri în pauza de masă, ne însoţea pe amândouă seara la vreo terasă. Eram o echipă bună. Dar treptat relaţiile dintre noi şi-au deviat făgaşul şi nu îmi dau seama cum de Florin a început să ne curteze pe amăndouă. Poate noi îi făceam avansuri şi el era dezorientat şi nehotărât? Uneori lucrurile nu sunt delimitate precis. Dar adevărul este că eu şi Sanda am devenit pe nepusă masă concurente. Prietenia noastră devenise de formă. Zâmbetele doar de politeţe. Nu cred că îmi plăcea Florin ca bărbat. Avea numai liceul şi era cu mult mai tânăr. Nu m-aş fi măritat cu el. Doar jocul mă incita. Ştiam că voi fi căştigătoare, trebuia doar să arunc aşii din mănecă. Îmi exersam doar puterea de seducţie, un mic antrenament ca să îmi dovedesc mie însămi că încă mai pot cuceri pe oricine, că vremea mea nu a apus. Intrasem în joc şi îmi plăcea să o văd pe Sanda că suferă, aveam o satisfacţie perversă să-i surprind privirea deznădăjduită când Florin se apropia de biroul meu, uneori nepermis de aproape de mine. Apoi, când şi Florin s-a prins bine în laţ, am început să experimentez noi trucuri pentru suferinţa lui. Dar cum ar putea să mă înţeleagă Dora? Nici eu nu mă înţeleg. În avionul de Roma am intrat într-o stare de panică. Primul zbor din viaţa mea. Dar era şi puţin teatru la mijloc, căci avea cine să mă alinte, aveam spectator. Iar Florin m-a ţinut tot timpul la pieptul lui şi mi-a mângâiat părul. Era tandru şi cu Sanda, dar cu ea era altfel. Şi Sanda simţea asta şi sigur în sinea ei mă ura. Dar eu mă jucam şi jocul îmi plăcea la nebunie. Iar atunci, în acea seară, la Roma, la acea recepţie, Florin trebuia să sufere pentru ca totul să fie perfect. Descoperisem că nefericirea altora mă face să mă simt bine. Îmi făcusem planul: era de ajuns să întru în vorbă cu Emil şi el să mă curteze acolo, de faţă cu Florin. În definitiv era un tip bine, de ce nu? Dar nu s-a întâmplat. Emil nu a venit. Mi-a strict jocul. A doua zi însă am fost sigură de victorie. Am simţit că şi el mă place. Am ştiut că mă va urmări atunci când voi ieşi din sală. Am ştiut că Florin va mesteca un gust amar şi nu va înţelege ce i se întâmplă, de ce îl abandonez pentru un necunoscut. Dar cum să priceapă Dora asta? O să-i povestesc mai simplu.
-De ce nu spuneţi nimic? Doamna Magda, de ce aţi tăcut?
-Mă gândeam….Deci, a doua zi, am ieşit tiptil, ca un hoţ, deşi nimeni nu-mi cerea acolo socoteală pentru ceea ce fac. Doar subconştientul meu mă făcea să mă simt vinovată de chiul. După ani de zile de semnat condica de prezentă cred că aşa se întâmplă tuturor. Sentimentul propriei determinări se estompează, se atrofiază. Să nu ajungi niciodată aşa, te rog eu mult.
-Păi unde să semnez eu condică? Mi-ar place mie. Şi, mai departe?
-Şi m-a oprit peste tot căscând gura la capodoperele de artă şi de arhitectură despre care eu am învăţat şi pe care le-am văzut doar în poze. E ceva unic, emoţionant, e ca atunci când vezi cu ochii tăi o minune. M-am oprit lângă Fontana di Trevi. Ştii ce e aia?
-Nu, doamnă.
-Nu-i nimic. E o fântână arteziană specială, foarte frumosă şi foarte vestită. Deci mă oprisem acolo să-mi trag sufletul, să mă odihnesc, să mă răcoresc în aburul fin şi răcoros ce înconjura fântâna. În părţile acelea în mai e deja caniculă. Am rămas lângă un tânăr ce desena la comandă portretele turiştilor amatori de inedit. Îi urmăream mâna precisă, modul destul de profesional în care purtându-şi degetul prin urmele de grafit reuşea să scoată esenţa unui chip banal. Îmi aduceam aminte de mine, cea de odinioară, cea care cu un bloc de desen sub braţ colindam odată pădurile din spatele casei unde m-am născut. Cum pictam.
-Aţi fost şi pictoriţă mai înainte?
-E un fel de a spune, cred că mai degraba ar fi trebuit să ajung, dar în viaţă uneori se întâmplă să te pierzi.
-Poveştiţi mai departe, aşa de frumos povestiţi ….
-Deci: stăteam şi mă uitam la tânărul acela cum termina desenul lui. După ce l-a dat turistului şi-a îndreptat ochii spre mine şi din gesturi mi-a făcut semn să stau pe scaun, să mă picteze. Nu voiam, nu aveam nici prea mulţi bani, ce-i drept, dar i-am spus că aş putea să-i fac eu portretul şi el a fost surprins de idee, credea că fac o glumă. El vorbea în italiană, eu în româneşte dar ne înţelegeam incredibil de bine. S-a lăsat amuzat de joc. Aşa am început cu foaia albă în faţă să mă simt ca altădată inspirată şi am început să desenez. Băitul acela, poate student la arte, era un tânăr frumos, cu ochi mari, negri, cu plete atingându-i umerii, parcă îl văd şi acum. Ştii, când vrei să desenezi un portret mai întâi de toate trebuie să încerci să prinzi esenţa privirii, asta e tot secretul, altfel nu iese nimic, e natură moartă.
-Şi? V-aţi îndrăgostit de tipul acela?
-Oh, ce grăbită mai eşti! Parcă voiai poveşti, să treacă timpul! Nu, în timp ce desenam am simţit din nou o privire care mă ardea din spate. Am eu ceva cu privirile din spate. Nu înţeleg cum le simt, dar le simt. Am întors capul şi nu era nimeni altul decăt bărbatul de la simpozion. Emil. Cel cu scrisorile. Mă urmărise pas cu pas şi acum se uita la mâinile mele care desenau. L-am privit cu ochi întrebători iar el mi-a spus în româneşte:
-Aveţi talent. Vorbea pe româneşte, deci ştia că sunt din România, pricepi?.
-Asta nu e talent, oricine exersează suficient poate să o facă. Ne cunoaştem de undeva?, i-am răspuns.
-De la simpozion. V-am văzut acolo. Numele meu este Emil Vasilesco.
-Magda Ivan. Lucraţi tot în publicitate?
-Nu neapărat, am trecut ieri pe acolo să caut nişte parteneri din Europa şi v-am zărit printre participanţi. Sunteţi o încântare pentru orice ochi care vă priveşte. Mi-am dorit să vă cunosc dar nu am găsit pe nimeni care să mă prezinte aşa că am luat-o pe cont propriu. Nu mi-o luaţi în nume de rău. Acum locuiesc în Roma dar m-am născut în România şi am plecat de acolo cu cev ani în urmă.
-Aţi făcut foarte bine.
-Nu ştiu. Bine, rău, totul e relativ. Dar văd că aveţi talent, desenaţi bine în grafit. Îmi daţi voie să vă răpesc de aici şi să vă arăt Roma necunoscută?
Ştii, Dora, atunci ar fi fost normal să-mi fie frică să accept o aşa invitaţie de la un necunoscut într-un oraş şi mai necunoscut. Îţi dai seama? Nimeni nu ştia de soarta mea acolo, doar Sanda s-ar fi sesizat dacă nu m-aş mai fi întors la hotel. Omul acela putea fi un criminal, un maniac îmbrăcat elegant şi vorbind manierat. Atunci nu m-am gândit la asta, am acceptat fără să mă gândesc la nici un pericol, gândurile astea sunt aici, la noi, acolo ai impresia că nu e posibil să ţi se întâmple nimic rău. Peste tot oamenii sunt amabili, civilizaţi, nu vezi nici măcar cerşetori pe stradă, nici măcar un câine fără stăpân. Aşa că am acceptat provocarea. Am hoinărit până seara târziu pe străzile Romei, am văzit vechile terme, catacombele romanilor de odinioară, clădiri din perioada renaşterii, sculpturi, ce să-ţi povestesc? Ca să vezi bine Roma şi muzeele ei îţi trebuie cel puţin o lună. Aşa l-am cunoscut pe Emil. Aşa mi-am dat seama că e un bărbat deosebit, ce mai, ne-am îndrăgostit unul de altul, ştii tu, dragostea aceea la prima vedere. Seara târziu m-a condus la hotel, a doua zi eu mă întorceam în România dar el mi-a dat în aerogară adresa lui de e-mail şi m-a rugat să-i scriu.
-Şi?
-I-am scris, desigur, deşi nu am crezut nici o clipă că omul acela chiar se îndrăgostise şi el de mine. Că eu de el eram îndrăgostită până peste urechi. Am crezut că a fost un simplu joc. Dar am picat singură în plasă. Hai mai citeşte ceva .

“Draga mea,

M-am făcut că nu prea înţeleg faptul că te-ai intimidat cu precedenta epistolă, mai ales că intenţia mea a fost una opusă, adică spre a detensiona puţin relaţia noastră pe care am început-o, ţii mine, sub auspiciile incognoscibilului. Aş putea interpreta răspunsul tău ca pe o formă politicoasă de a mă aduce pe o linie statică. Îmi cer scuze dacă am abuzat de îngăduinţa ta în a lectura şi interpreta mesajul meu. În concluzie o să te las pe tine să decizi, încetul cu încetul, să-ţi dau seama ce fel de om sunt. Fiecare cuvânt primit din parte ta îmi aduce pe retină imaginea ta, o persoană de mare rafinament. Înţeleg că eşti solicitată să dai un nou look unui aprtament vechi. Şi casa mea este destul de veche dar în interior am amenajat totul nou. Ar trebui să vii să vezi casa mea, poate te vei simţi inspirată. Fiecare cameră are stilul diferit. În dormitor am mobilă masivă, un pat solid, ştii tu că nici eu nu sunt micuţ. În sufragerie am foarte multă piele, inox şi sticlă. Sus mai sunt încă trei dormitoare, fiecare cu baie separată, fiecare în alt stil. Bucătăria este la parter, ca o insulă de granit, înconjurată de bare din inox. Sunt sigur că ţi-ar place casa mea. Iar mie mi-ar place şi mai mult să te văd în ea. Nu cred că îmi doresc altceva acum. Te sărut, Emil.”

-Chiar are aşa o casă de mare şi frumoasă?
-Da, are într-adevăr o casă frumoasă, aşa cum o descrie. E la periferia Romei, are o grădină superbă şi o privelişte de vis. Dar acolo toată lumea are case mari şi frumoase. E ceva firesc. Relaţia noastră s-a legat din ce în ce, neaşteptat. După un timp m-am reîntors în Italia, să-l văd, să petrecem mai mult timp împreună, aşa că o săptămână în toamnă şi apoi sarbătorile de iarnă le-am petrecut la Roma şi am stat la el. Ca în filme, ca în filme,nu se poate povesti! Hai, mai citeşte.
-Cum adică aţi stat la el? Aţi dormit împreună?
-Da, am dormit împreună, am făcut dragoste, adică am avut relaţii sexuale, dacă asta voiai să afli.Na! Ai aflat acum , eşti mulţumită?
Dora tace, presimt că răspunsul meu cu ton ridicat a luat-o prin surprindere, sinceritatea mea a dezarmat-o, nici nu mai are replică. Nu risc să-i mai dau alte amănunte. Ce să-i explic? Ce e de explicat? Ce e de înţeles? Eu şi Emil ne-am iubit în cel mai banal mod cu putinţă. Simţeam în el aventurierul de odinioară, simţea în mine amprenta frivolităţilor de altădată dar amândoi încercam să ne luăm rămas bun de la toate câte au fost şi să începem o viaţă cât se poate de apropiată de conceptul teoretic de normalitate. De parcă fanteziile erotice ar fi fost înafara legii. Sau mai degrabă ne-ar fi amintit de lucruri jenante din tinereţea lui. Din tinereţea mea. De fantomele trecutului. Nu discutam despre ele. Ne prefăceam că nu există. Că nu aveam trecut nici unul din noi. Nu m-a întrebat niciodată nimic şi din asta nu puteam să înţeleg decât un sungur lucru: că orice i-aş fi spus despre mine şi iubiţii mei, el ar fi avut de zece ori mai multe poveşti. Chiar şi cu virgine. Cunoscusem fiecare mai toate plăcerile perverse sexuale, nici o curiozitate morbidă nu ne mai îndemna la experiment sau extravaganţă. Amândoi ştiam exact ce mult efort cer şi cât de mult implică. Aşa că am preferat să ne întoarcem la simplitatea primordială, printr-o înţelegere tacită. Mimam perfect inocenţa pe care o pierdusem de mult dar la care râvneam amândoi deopotrivă. Sexul îşi pierduse misterul, totul era de mult bătătorit, explorat, cunoscut. Urma să devenim soţ şi soţie şi desigur instituţia asta trebuia să fie una foarte serioasă. Atât de serioasă încât probabil sexul ar fi devenit treptat ceva colateral.
-Ei, ai amuţit? Sau ţi-a pierit curiozitatea? Citeşte mai departe
-Bine.
Anunţ publicitar:

Om bun, cu suflet mare, atât de mare încât să încapă toată dragostea lumii, toată durerea ei, tot ce e bun şi frumos, adunate: unele doar pentru păstrat, altele doar pentru dăruit.
Aplic pentru job-ul de aşteptător! Veşnic aşteptător. Aşteptător al omului care în faţa plângerii să nu spună niciodată: taci! Care să ştie ce înseamnă împreună simţire, să fie aproape când e nevoie de aproape, să fie un umăr când lacrimile nu mai ştiu drumul curgerii, să fie braţul care să aline atunci când sufletul e rănit. Sau care să spună: taci! Fii linistit! Sunt aici, cale de o soaptă, iau eu durerea ta şi îţi dau în schimb o rază a dimineţii, un zâmbet.
Asteptător al dăruitorului de timp şi de sine voi fi.
Nu am pretenţii asupra salariului. Va fi oricum cel mai mare din lume. Mă ofer pe mine în schimb. Sau, infinit mai mult. Cu drag, Emil.”

-Despre ce spune aici ?
-Ei, el voia să merg la Roma cât mi repede, să ne căsătorim. Eu i-am spus că e vreme să mai aştepte, că ne cunoaştem prea puţin, că uneori dragostea trebuie lăsată să se mai aşeze, aşa că el mi-a spus că este dispus să mă aştepte oricât. Se înscrie la postul de asteptător, cum zice el.
-Doamne, ce romantic, ce îmi place! Mie nimeni nu mi-a vorbit niciodată aşa de frumos, nici un bărbat nu mi-a vorbit aşa …
-Oh, Dora, aşa zicea şi Maria ieri. Vorbele sunt vorbe. Noi, femeile, cădem prea ades în plasa lor. Nu fii tristă, mai bine ar fi să găseşti şi tu un bărbat bun care să nu-ţi spună cuvinte frumoase dar care să te iubească frumos, să nu te umilească, să te aprecieze şi să te trateze ca pe cineva egal cu el. Cuvintele se duc, cuvintele frumoase sunt la început, ele nu ţin nici de cald, nici de foame ….Tata e aşa.
-Ei, dar măcar ştiţi că cineva v-a spus cuvinte frumoase odată, că v-a iubit mult ..
-Da, dacă tu îţi imaginezi că e o consolare pentru mine fie şi aşa cum spui. Uneori însă e mai bine să nu ai nimic decât să ai şi apoi să pierzi. Nu ştiu, nu ştiu cum e mai bine. Hai să vedem ce-a mai scris.
“Dragă Magda,

Îmi cer scuze de întârzierea răspunsului meu, sunt uneori lucruri care nu ţin de voinţa mea.
Acum să încerc să mă calific şi să obţin un punctaj cât mai aproape de exigenţele tale. Dacă şpagă nu primeşti, poate că un sărut lung şi direct pe guriţa aia frumoasă m-ar mai salva puţin?

1.Când mă întâlnesc prima dată cu o femeie mă uit la ochi. Aceştia îmi vor da dimensiunea persoanei pe care o voi cunoaşte în zecimi de secundă.
2 Basmul preferat a fost “Croitorasul cel viteaz”- paradoxal eu sunt un nepriceput la toate.
3 Relaxarea pentru mine este o problemă de principiu. Cred că este clipa când vin acasă şi cineva să mă poată întâmpina şi strânge în braţe, săruta şi să-mi transmită că sunt binevenit, asta e ceea ce m-ar relaxa.
4 O întrebare grea. Actriţele nu au valoarea dragostei fiindcă ele trăiesc în Holywood şi acolo nu sunt sentimente ci doar interese veşnice. Femeia cu care aş fi vrut să trăiesc ar fi fost femeia care să o iubesc până la sacrificiu. Nu am deci nici un idol preferat dintre actriţe, nici vorbă că m-aş gândi să mi-o fac parteneră de viaţă.

5. Detest cel mai mult în viaţă atunci când mie, ca fiinţă înzestrată cu raţiune, să mi se insulte inteligenţa, când ştiu ce se întâmplă şi mi se spun poveşti sau sunt crezut ca un imbecil.

6 Cred în afrodisiacul care se numeşte Magda. Când aş simţi că mă doreşti ca bărbat acel ceva mi-ar dărui mare plăcere.

7. Indiferent de cât de greu mi-ar fi, aş aprecia adevărul. Aş fi capabil să înţeleg, să iert, altfel ar fi imposibil , nu pot trăi în minciună.

8 La vârsta mea de 46 de ani extremul nu se numeşte sport ci nesăbuinţă. Sporturile extreme sunt la limită cu patologicul, aşa cred. Deci nu e de mine. Mi-ar place să merg în schimb mână în mână pe ţărm sau pe un trotuar al unui drum spiritual împreună cu tine.
9. Aş avea 3 dorinţe pentru peştişorul de aur :a. ca omul de lângă mine pe care-l iubesc să fie sănătos. b. ca Dumnezeu să-mi ierte păcatele şi să nu mă lase să mai fac altele c. să fiu norocos ca să am o căsnicie frumoasă.
10. Nu mi-e teama de nimeni în viaţă, doar de Dumnezeu.
Mă simt legat printr-un dor necunoscut de tine, Magda.”

-Asta ce a fost?
-Mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am dat drept test ca să treacă la examenul de aşteptător.
-Şi a trecut examenul?
-Tu ce crezi? Hai, mai citeşte-mi!

“Dragă Magda,

Astăzi prin lecturarea micului mesaj te-am văzut răpitor de frumoasă, cred că sufletul tău te face astfel. Trebuie să vin neapărat să te văd, o să iau avionul spre Bucureşti şi în acest week-end, te rog să mă primeşti că un umil preibeag în universul tău. Cordial, Emil”

-Se pare că a trecut testul dumneavoastră .
-Da, l-a trecut.
-Şi a venit?
-Da, a venit, a fost grozav să fim împreună. A rămas atunci vreo două săptămâni, avea de definitivat şi câteva procese, cam aşa ceva. Ştii, Dora, uneori în viaţă ţi se întâmplă tot felul de lucruri care de care mai ciudate. Eu eram cu el şi mi se părea tot timpul că nu e nimic real, de parcă era imposibil să fie adevărat.
-Şi iar aţi dormit împreună?
-Da, am dormit împreună! Ce-i cu asta?
-Şi? Cum a fost?
-Obişnuit, Dora, obişnuit, ca între un bărbat şi o femeie. Nu te-ai învăţat minte cu întrebările tale stupide? Chiar vrei să-ţi povestesc cu lux de amănunte? Te interesează cumva şi câţi centimetri are penisul lui?
-Iertaţi-mă. Vai de mine, nu, doamnă, nu vorbiţi aşa. M-a luat gura pe dinainte, Doamne iartă-mă. Mă gândeam doar aşa, cum de nu s-a căsătorit niciodată?
-Nu a avut răgazul, italienii se căsătoresc în general mai târziu decăt bărbaţii de pe aici, ei aşteaptă să-şi facă o carieră, să aibă un statut, o casă, un venit destul de bun căci altfel nici nu îşi pun problema de a-şi lua o soţie. Ei trebuie să ofere destul de mult confort încă de la început mireselor lor. Acum înţelegi? Hai să aud mai departe, ce a mai scris.
“Dragă Magda, foarte frumos din partea ta să poţi împărţi cu mine clipe şi imagini atât de dragi sufletului tau. Eu nu mă pot numi privilegiat în acest sens şi am simţit volens nolens o mare durere în suflet.”
-Despre ce era vorba?
-Cred că îi vorbeam despre prietenii mei, despre Maria, despre mama ,tata, Marcel, tanti Călina …Citeşte să văd dacă e aşa …
“Cu 22 de ani în urmă mi-am pierdut mama, era chiar de 24 decembrie, ziua mea, împlineam 24 de ani. Mi-a sucombat în braţe. La puţin timp sora ei a decedat în urma unui cancer ovarian, şi aceasta tot în braţele mele. Era un adevărat şoc pentru mine, eu care nu am văzut niciodată oameni şi nici măcar animale murind. Am rămas marcat pentru toată viaţa. Amândouă m-au crescut, amândouă m-au alintat şi ţinut ca pe un ou să nu se spargă. Am fost unul dintre cei mai alintaţi copii de pe suprafata pământului, şi dacă îţi voi spune că mama mea a fost ginecolog şi sora ei balneolog, ai să înţelegi curând că am crescut într-un mediu de spital unde am avut ocazia să cunosc oameni de excepţie dar şi imoralitatea unora dintre cadrele medicale. Este suficient să-ţi spun că trebuia să mă fac doctor, mama nu concepea alt viitor pentru mine. M-a pregătit numai cu profesori universitari şi în cele din urmă am intrat la facultate, dar am renunţat înainte de a termina primul an în favoarea istoriei. Fusese singurul obiect la care învăţasem cu plăcere şi fără meditatori. Crescând în spital, mama a fost în Bucureşti, la Spitalul “Vasile Roaită”, pe vremea aceea am fost expus de mic la o sumedenie de lucruri pe care le vedeam prin crăpătura uşilor. Am văzut asistente medicale care se dezbrăcau fără jenă în vestiar, doctori care aveau relaţii cam prea intime cu surorile sau pacientele etc. ceea ce m-a făcut mai târziu să renunţ la această meserie înainte de o începe. La prima disecţie pe cadavru am ieşit din sală şi nu am ami revenit niciodată. Nu era de mine. Mama mea a fost o femeie extraordinară, fiind extrem de iubită de toţi care au cunoscut-o. Printre altele ştiu asta, cât puteam eu să realizez la vârsta aceea, că şi-a făcut câteva avorturi, ei şi la prietene dar niciodată nu a luat bani. Am crescut foarte liberal, am avut acasă separat camera mea unde îmi aduceam fete iar mama mă aproviziona, ca şi mătuţa mea, cu prezervative ca să nu am necazuri. Am fost un copil problemă totuşi nu sub aspectul că am făcut prostii ci pentru că nu mi-a plăcut să învăţ. Mai degrabă aş zice că ai mei erau aşa de ocupaţi cu meseriile lor încât o bună bucată de vreme pe nimeni nu a interesat cum şi ce învăţ. Nici la şedinţele cu părinţii nu aveau timp să meargă. În clasa a-8-a am rămas corigent la două materii, iar în clasa a-10-a am rămas repetent. Noroc de pile că m-a trecut cineva la o materie. Proful era bolnav de rinichi şi mama i-a făcut rost de niste medicamente ce nu erau în ţară şi aşa m-a trecut. Nu-ţi mai spun că eu, la 17 ani, aveam maşina mea, am condus un an fără permis. Poliţia a închis ochii pentru că ştia fiul cui sunt. Dar s-au prăpădit săracele, mama a avut varice esofagiene care s-au rupt şi nu a mai putut fi salvată. Din cauza tatălui meu ea s-a apucat de bautură şi aceasta cred că a fost un precursor la ce a păţit. Taică-meu i-a facut zile grele: femei, băutură etc. Tatăl meu, cu care am probleme şi în ziua de azi, s-a recăsătorit cu o altă femeie şi toată moştenirea i-a dat-o fiicei acesteia pentru că el este senil şi nu mai ştie ce face la cei peste 80 de ani ai lui. Iată de ce eu sunt în mari procese astăzi în ţară. Văzând atâta alcool în familie am rămas cu repulsie pentru asta, iată de ce eu nu am băut şi fumat niciodată. Scurt acum: mama era o sufletistă şi i-am moştenit aceasta, nu era o fire puternică dar calităţile ei o făceau de excepţie. Îşi dădea şi cămaşa! Îmi amintesc la funeralii am avut peste 1000 de persoane. Tata – un tip fără scrupule, economist de profesie, provenit dintr-o familie super bogată – bunicul a avut 10 restaurante în Bucureşti înainte de comunişti, dar a suferit mult din cauză că a fost burghez şi de aceea a luat-o pe mama, fată de ţărani, ca să aibă un profil mai bun. Dar nu a iubit-o niciodată. A fost dat afară de la drept de 3 ori – un tip super inteligent -să nu mă laud, dar aici l-am moştenit, foarte intransigent -iar l-am moştenit, profitor- nu l-am moştenit etc. Şi-a bătut joc de mama mult şi când am crescut mai mare l-am confruntat. După ce mama a murit eu am fugit din ţară şi mi-am urmat destinul, nu am mai ştiut multă vreme de el. Istoria am terminat-o în ţară şi doctoratul l-am luat aici, în Italia. Iarăşi nu vreau să mă laud dar am învăţat la perfecţie italiana, franceza, engleza şi destul de bine germana. Aşa de mult aş vrea să te asigur de intenţiile mele cele bune, draga mea. Deunăzi îmi spuneai la telefon de tendinţa ta de a fi contingentă cu proximitatea fizică, dar nu îţi pot spune cât de mult te pot simţi de la distanţă. Te înţeleg perfect ! În fine, dragă Magda, cam aceasta ar fi în mare situaţia mea familiară. Nu am menţionat că am fost singur la parinţi şi de aceea am fost şi răzgâiat mult. Ceea ce nu se mai întâmplă azi. Al tău, Emil.
-Parcă aş citi un roman.
-Unii au o viaţă mai palpitantă, dar vieţile ce par palpitante pe dinafară să ştii că sunt greu de trăit pe dinăuntru. E mai uşor de dus în spate o viaţă simplă, nu arzi atât de repede. Aşa că nu te mai văicări că ţie nu ţi se întâmplă nimic. Bucură-te că eşti aşa cum eşti, de ceea ce eşti. Nu ai de unde să ştii ce planuri are cu tine Dumnezeu.
-Credeţi că sunt aşa de importantă încât să merit aşa atenţie?
-Vorbeşti prostii. Toţi oamenii sunt importanţi pentru Dumnezeu. Deci şi tu. Poate că tu eşti foarte importantă, nu ai de unde să ştii. Tu ce înveţi acolo la biserica unde mergi? Mai citeşte.

”Draga mea,

Îţi mulţumesc în parametri maximi pentru mesaj. Este pragnamatic, nu implică decât functionalitate şi clarviziune. Dacă tu o numeşti viaţă sau realism de principiu voi accepta această teoremă fără a fi însă de acord, şi am să-ţi spun de ce. Dragostea are legile ei pe care raţiunea nu este capabilă să le înţeleagă. Degeaba vorbim de vârstă, degeaba ne lamentăm de coeficienţii de toleranţă bilaterală, în van gravităm asupra convenţionalismului de relaţie sau a cotingenţei fizice. Adevărata dragoste începe prin capacitatea de a simţi ipoteticul, distanţa devine irelevantă. Sufletul devine vibrant şi nu numai receptiv la factorul olfactil sau chinestezic, etc. Este adevărat că noi suntem înclinaţi spre carnal, spre a atinge persoana cu care voim să intrăm în contact, să o mirosim , să-i privim şi săruta buzele. Aceasta doare pe undeva, dar te întreb: oare aşa mult pragmaticul să înlocuiască sacrificiul? Ele s-au dovedit galvanizatoare şi lucrative fără excepţie. Îmi tot spun că nu trebuie să aştept o veşnicie ci doar câteva luni până când acest contact spiritual şi contingenţa fizică se va împlini. Oare nu merită să încercăm? Oare dacă vrem acest lucru nu se va putea realiza? Desigur că da! Ai putea să faci şi aici o carieră în domeniul tău sau ai putea foarte bine să nu faci nimic, pentru mine tot ce decizi e bine. Problema este că poate nu vrei, că eşti plafonată la ideea că locul tău trebuie să fie acolo şi că distanţa este insurmontabilă.
Doamna mea, îţi reamintesc faptul că locul fiecărui om este acolo unde este iubirea lui, unde simţi că devii viaţă. Te rog nu cădea în această capcană a rutinei. Dragostea mai există cu sau fără acceptul tău. Ea te va atinge într-un fel sau altul. Nu este teorie pură ceea ce îţi confesez, nu este rolul meu să o propag. Îţi spun doar că dacă te atinge va fi irezistibilă. Este vina mea că nu am reuşit să te conving de contrariu. Spaţiul geografic dintre noi poate fi surmontat în puţin timp. Vreau să fii sigură de faptul că eu îţi pot oferi tot confortul. Atunci ce înseamnă pesimism? Nu crezi în căsătorii reuşite? De unde ideea asta stupidă în mintea ta? Încrederea că nu există cineva real care să-ţi ofere dragoste? Sau oare teama că tu nu eşti în stare să dăruieşti sau să primeşti? Nimeni nu îţi spune să te arunci cu capul înainte dar oferă-ţi o şansă să schimbi ceea ce este o pseudosenzaţie de suficienţă. Tu nu eşti femeia care să te limitezi la asta.
Uită-te în oglindă şi vezi ce-ţi spun. Priveşte în spaţiul tău intim şi realizează că nu exprim ambiguităţi. Nu te plafona şi nu-ţi refuza aceasta pe motivul fricii. Tu eşti o femeie învingătoare prin tot ce ai făcut până acum dar trebuie să te menţii acolo. Frica este primul pas spre înţelepciune dar adevărata expunere a acesteia înseamnă a oferi şi a primi dragoste, o dragoste carnală pentru satisfacerea micimii noastre dar mai ales o dragoste agapică pentru zidirea propriului ego. Meditează la astea. Te sărut, Emil.”

-Deci v-a cerut în căsătorie şi în loc să spuneţi da aţi spus că vă mai gândiţi. Doamne, de ce nu m-a cerut pe mine aşa un bărbat, nu mai stăteam nici o clipă pe gânduri…
-Ba ai fi stat, sunt sigură că ai mai fi stat.
-De ce? Era urât?
-Nici vorbă, nu era urât, era un bărbat bine. Am pe undeva şi poze cu el. E un album pe raftul de sus. Poţi să-l deschizi dacă vei, să te uiţi.
-Nu, povestiţi-mi dumneavoastră.
-Emil e…hmmm… puţin obez, blondin, cu ochi albaştri, cu trăsături fine, cu nişte mâini frumoase, am eu o boală să mă uit la mâinile bărbaţilor …
-Şi atunci de ce aţi amânat?
-Întotdeauna situaţiile ideale m-au speriat. Nu cred în ele. Mi-e frică, am senzaţia că în spatele lor se ascunde altceva, necunoscut şi dureros. Că e o capcană la mijloc. Nu există lucruri perfecte. Credeam că omul acesta era perfect şi asta m-a speriat. Voiam să descopăr în el o slăbiciune, un punct vulnerabil, ceva care să mă facă să nu mă simt mereu datoare să fiu şi eu perfectă. Da, cred că în ochii lui păream ceva ce nu sunt. Eu am o mulţime de imperfecţiuni, tu ştii asta cel mai bine, cred că îmi era teamă de mine, nu de el. Nu mai ştiu. Dar de măritat eram convinsă că o să mă mărit cu el. Acum a trecut. Mai bine citeşte-mi.
”Draga mea, ,

Frumosul este o noţiune atât de relativă încât oamenii nu au ajuns să o definească la parametrii satisfăcători. Pentru mine frumosul înseamnă o nouă Magda care prin modul ei de percepţie a reuşit să câştige respectul meu. Pentru mine Magda semnifică balanţa şi sanguinicul în care bunul simţ mă atinge cu fineţe şi clasă şi unde raportul de excitaţie rămâne egal cu cel de inhibiţie. Scrisul tău, deşi nu i-am putut face o experiză grafologică, mi-a adus pe retina imaginaţiei o femeie razboinică deşi vulnerabilă, un om lucid deşi încorsetat în propriile mecanisme de apărare, un om în stare să iubească şi să creeze , dar care rămâne fidel tradiţiei de a nu fi primul care să ia o atitudine. Stilul tău ingineresc are sensibilitate să ştii, l-am recepţionat aşa cum ţi l-ai fi dorit tu: este simplu, explicativ, rectiliniu şi lucrativ. Am citit şi printre rânduri şi am redescoperit o femeie caldă care se ascune în umbra frigului de afară, o fiinţă cu multe sensibilităţi care comandă grijă şi înţelegere. Îţi înţeleg frustarea şi lipsa de încredere. Nu vei mai avea această restanţă în curând. Pentru că tu vrei să îţi trăieşti libertatea într-un mod pe care îl alegi cum şi când vrei tu. Am înţeles asta şi sincer nu pot să fac nimic ce să-ţi schimbe această neîncredere în mine. Dar ai să te convingi singură ce fel de om sunt. Pentru mine este o durere fiindcă eu ştiu cine sunt şi ce gândesc şi uite că pe nedrept trebuie să plătesc pentru nişte indivizi care şi-au bătut joc de tine, care te-au folosit, care au abuzat de bunătatea şi sufletul tău de excepţie. Este dureros pentru mine să ştii, şi dacă aş putea le-aş arăta eu acestor indivizi ce înseamnă să respecţi o femeie. Românii nu sunt tocmai nişte bărbaţi galanţi, am văzut asta. Şi ca să fiu sincer nici eu nu am fost odată cheie de biserică. Nu uita însă că eu trăiesc de ani buni într-o altă lume, civilizată şi demnă.Te inţeleg, dragă Magda, şi nu pot să te condamn decât pentru că te-ai născut acolo. Nu ştiu dacă eu sunt cel care să unesc munţii din loc, aceştia vor trebui să fie exploraţi şi cercetaţi cu inima nu cu picioarele, dar ştiu, gândul tău cel bun, voinţa ta este să încerce cu teamă inerenţa unui început. Ai aici braţele deschise ale unui bărbat care ştie să-ţi respecte privatul, pe cei dragi, microfamilia ta şi mai ales care să împartă cu tine constucţia unui edificiu al unui nou sentiment. Ştiu că raţiunea ta de a fi creeaza o imagine dragă mie, ştiu că nu te identifici cu obişnuitul ce-l găseşti la fiecare colţ de stradă. Rămân să mă prosternez în faţa unei lumini pe care am descoperit-o în noaptea orbirii mele şi căreia îi doresc ca Sculptorul Etern să-i dăruiască răbdare şi beatitudine interioară. Somn uşor, Emil.”
-Ce voia să spună aici?
-Ciudat mai sună acum! Atunci el insista să mă mut la Roma. Eu ezitam, nu ştiam unde mă duc şi ce va fi acolo, mă gândeam că trebuie să plec de aici, să-mi las colegii, pe Maria, casa, nu ştiu, pare uşor pentru ceilalţi dar atunci când e vorba de tine e greu de tot. L-am rugat să aştepte până în primăvară. Să se împlinească un an. Şi apoi mai era ceva: trebuia să las firma pe mâini bune, am pus suflet destul şi-mi părea într-un fel rău să mă despart de munca mea.
-Şi cui aţi lăsat-o?
-Am vândut tot celor doi angajaţi, Florin şi Sanda. Nu mi-a părut rău. Meritau să rămână împreună, cu firma. Şi să ştii că le-am oferit cel mai bun preţ, crede-mă. Voiam să mă revanşez într-un fel pentru ce le-am făcut.
-Ce le-aţi făcut?
-Ei, ca şefii, am mai greşit şi eu, parcă nu ai şti cum e! Dar m-am bucurat că au rămas cu afacerea la care au pus şi ei umărul. Am auzit că fac treabă bună în continuare şi le merge bine. Au un profit bunicel. Mai citeşte-mi. Hai, încă una!
-Bine, ascultaţi:
Draga mea, am convingerea că vei citi mesajul meu cu atenţie deşi, culmea, nici nu ştiu ce să-ţi scriu. Mă doare pe mine ce am citit şi aş vrea din tot sufletul să fiu lângă tine şi să-ţi dovedesc faptul că există dreptate pe pământ şi oameni buni de asemeni. Crede-mă că plâng ca un copil acum când îţi scriu şi nu-mi este ruşine de asta. Ce cuvinte să-ţi adresez, ce gânduri frumoase să-ţi transmit când sufletul tău este închis de durere. Aş vrea să ştii că nu există tragedie pe care trecerea timpului să nu o şteargă şi să nu o facă uitată. Sufletul tău este unul nobil iar această înnobilare vine din grija pe care o are faţă de tine Sculptorul Etern să fii vie în spirit şi adevăr. Ştiu asta din propria-mi experienţă dar nu eu sunt important! Mă simt umil şi neputincios în faţa suferinţei tale dar cel mai tragic la nivel subiectiv este că nu pot să te conving de tot binele ce ţi-l doresc. Ai dreptate să-ţi fie teamă, ai justificată lipsa de încredere în oameni şi cine sunt eu să vin acum şi să-ţi spun că nu este aşa, că mai sunt şi oameni buni pe lumea asta? Ce argumente pot aduce în a susţine aceasta idee când experienţa ta de viaţă îţi spune contrariul ? Iată dilema mea.Omul meu foarte drag de acum încolo eu nu sunt o persoană care abandonează, niciodată nu am facut-o şi tu nu m-ai respins prin tot ce ai elaborat, doar m-ai pus pe un raft unde mă vei şterge din când în când de praf. Ştiu că principiile tale nu sunt convergente cu ale mele tocmai pentru că nu mai crezi în oameni, deci nici în mine şi în bucuria de a fi altfel. Tu iei fiecare zi cu ce îţi aduce frumos şi bun, foloseşti ce este adecvat şi nu te implici sentimental. Am înţeles. Sunt un neputincios şi mă doare asta! Ia-mă ca pe un neghiob, dar eu nu pot să văd atâta suferinţă. Stiu că nu ai nevoie de nimic, de mila nimănui, ştiu că nu depinzi de nimeni, ştiu, ştiu, ştiu, dar inima mea nu-mi dă voie să nu-ţi spun că sufăr alături de tine. Tatăl tău se va face bine , presimt asta. Amnezia poate fi un lucru temporar. De multe ori ştiu că suni la acea sonerie şi el nu îţi răspunde. Hai, dă-mi mâna puţin, lasă-mă să am eu grijă de tot ceea ce este greu, lasă-mă să iau eu tot răul şi adversitatea asupra mea numai tu să fii bine. Distanţa de care te temi atât va fi oricum depăşită şi nu asta este problema. Lasă-mă să-ţi fac dovada faptului că nu sunt un tip obişnuit, poate vei înţelege altfel, lasă-mă să vorbesc poate şi cu cei dragi ţie să le spun ce femeie grozavă eşti: o voi face cu tot sufletul şi cu lacrimi de fericire. Dragă Magda, peste o sâptămână o să încerc să fiu lângă tine din nou, nu mă obligă nimeni să fac aceasta, sunt matur şi stăpân pe ceea ce gândesc. Sunt sanguinic, echilibrat, raţional şi nu prezint nici o simptomă de stress. Vreau să ştii că nu mă joc în cuvinte şi nu-mi bat joc de sentimentele oamenilor. Îl rog pe Dumnezeu să te lumineze şi să-ţi animeze sufletul spre tot lucrul cel bun, să-ţi dăruiască pace cu tine însăţi şi multă îndurare. Tu esti un om care suferă iar eu, nevrednicul, nu sunt în stare să-ţi alin aceasta şi nici nu pot să fiu lângă tine fizic în aceste clipe. Dacă inima şi trupul meu îţi sunt de folos ia-le, nu mă lăsa să zac în acel raft, în engleza este o expresie cu care închei:
”I mean what I say, and I say what I mean”.Te sărut omul meu cel brav, îngăduie-mi să-mi plec capul şi să mărturisesc că astăzi ţi-am scris numele în inima mea pentru totdeauna. Emil.”

-Dar ce s-a întâmplat de v-a scris aşa ?
-Ei, s-a întâmplat. Într-o seară, era martie devreme, tata se întorcea de la oraş, vânduse un viţel la târg şi fusese la frate-meu să-i dea o parte din bani. La întoarcere spre sat cineva l-a atacat. Nu i-au găsit decât vreo două milioane în buzunare. L-au lăsat acolo în zăpadă, în frig, lovit la cap. Dimineaţă, când l-au găsit sătenii, tata era mai mult mort, noroc de medici. A scăpat cu zile, dar acum e tare slăbit, o vreme nu recunoştea pe nimeni, acum uită repede, nu cred că o să-şi mai revină. Nici azi nu se ştie cine l-a atacat. El nu îşi aminteşte nimic. Nu am fost prea ataşată de tata dat nici nu pot să spun că nu am suferit. Poate tocmai de aceea m-a durut în suflet cel mai mult, că m-am înstrăinat de el şi nu am reuşit să îl iubesc suficient. Durerea asta nu o să dispară niciodată. Că putea să moară şi eu să fi rămas fără nici un tată, aşa cum a fost el, mai distant, dar totuşi tata. Părinţii tăi ce fac ?
-Ai mei fac bine. Cu ale lor.
-E bine că mai stai cu ei. Părinţii merită mai mult de la noi, crede-mă. Mai citeşte-mi.
-Bine, ia să văd….Îndată. E ultima .
-Cum ultima? Credeam că sunt mai multe. Sau poate că nu. Vorbeam pe messenger foarte mult, ne sunam la telefon, aşa că nu aveau de unde să fie prea multe scrisori. Asta e! Citeşte-o.

“Draga mea,
Imi pare bine să te găsesc din nou aici, în spaţiul acesta virtual care , atunci când te citesc, pare cald şi nerăbdător să prindă contur.
Mă tot bucur, încă de dimineaţă, când am venit la birou să pregatesc o încărcată zi de vineri, şi am găsit mesajul tau.
Mulţumesc mult pentru mesajul de confirmare. Voi fi negreşit la aeroport pe 25 mai, nu trebuie să-ţi faci griji. Diferenţa între mine şi tine este că eu sunt un tip care aş vrea să schimb totul, am voinţa necesară, timpul, banii, sufletul. Nu-ţi fie teamă, libertatea ta îmi este mai preţioasă la acest moment decât orice pe lume, iar o legatură ca a noastră nu mai prezintă riscuri pe care să nu fiu pregatit să le iau asupra mea integral.
Seneca este considerat de 2000 ani un filosof şi un adânc cugetător. „De uita beata „şi „De otio” , sunt scrieri într-un sistem coerent, cu o structură de adâncime … îmi plăceau în tinereţe. Imi amintesc în „De ira” … mă intrigau atunci ideile lui despre pasiuni: plăcere, durere, manie, gelozie, ambiţie … pasiuni care în gândirea sa nu trebuiau extirpate cât controlate foarte ferm , căci ” în clipa când sunt scăpate din vedere , devin mai puternice decat cel care îşi închipuie că le conduce” , iar virtutea , în viziunea sa, era unica valoare a vieţii.
Dar el era Seneca, sfetnicul lui Nero, născut cu 27 de ani î.Hr. şi nu ştia cum vor fi vremurile în 2004 d.Hr., că eu, muritorul de mine, te va cunoaşte şi prin tine va cunoaşte întreg misterul universului. Nu ştia că scara valorică va fi aşezată invers de majoritatea semenilor, că va exista un Hristos care va afirma profetic despre oameni că dragostea lor se va răci şi că vor deveni mai mult iubitori de sine şi de plăceri decât de etică şi morală. Îl combăteam pe Seneca, Il combăteam pe Isus, atunci când doar descoperirea era ceea ce mă interesa. Părul alb aduce însă odată cu el şi constatarea că există legi de care nu putem scăpa şi pe care nu le putem schimba. Iar cunoasterea, dacă se rezumă doar la adiţia informaţiilor sau satisfacţiilor personale, este o mare pierdere. Sau o mare indigestie!
Nu uita, capricornii (deci şi eu) sunt cercetători din fire. Unii caută să descopere mai multe trăsături ale aceleiaşi persoană în timp ce alţii caută o singură trăsătură în mai multe persoane. Eu fac parte dintre primii. „Mai bun este sfârşitul lucrurilor decât începutul lor” ! O afirma Eclesiastul. Iar eu sunt încununat cu acest sfârşit şi cu acest început ce se întrezăreşte alături şi cu tine. Se mai poate scrie pe această pagină că diseară voi înalţa sufletul meu împreună cu Orff, sub bagheta unui mare dirijor, Răzvan Cernat, şi ca întotdeauna voi cinsti această muncă cu o ţinută de gală. Peste exact o săptămână, ştiu sigur, vom fi împreună în aceeaşi sala de concerte. Oare ce-şi poate dori mai mult un muritor? Te sărut, te aştept, te iubesc, te doresc, Emil. Voi fi acolo, la aeroport, nu-ţi fă griji de nimic. Te aştept, nu ai teamă.

-Păcat că nu aţi mai ajuns ….
-Taci, idioato! Spui numai prostii de fiecare dată! Nu te laşi până nu bagi cuţitul în rană! Te rog să taci! Nu mai vreau să aud nimic! Nici un cuvânt. Pleacă de aici! Eşti o proastă. Pleacă acum, acum când îţi spun! Să nu îndrăzneşti să mai intri în casa asta! Du-te la Roma şi nu ai decât să munceşti că o sclavă sau să te măriţi tu cu Emil dacă vrei. Puţin îmi pasă. Eu nu mai vreau să aud nimic! Pleacă, pleacă de aici imediat neroado! Să nu te mai prind în casa mea că îţi rup picioarele! Nenorocita dracului! Lasă-mă singură. Singură, auzi? Singură!
Prind de pe masă paharul cu apă şi arunc la întâmplare. Nu-mi pasă ce mai sparg şi ce mai murdăresc. Nu-mi pasă de nimic. Urlu ca o fiară rănită de moarte. O aud pe Dora plecând în mare grabă, închizând uşa cu cheia şi totuşi continui să strig cuvinte de ocară. Nu mă opreşte nimeni. Nu mă aude nimeni. Strig la pereţi şi-I strig cu gura mare lui Dumnezeu despre viaţa mea imposibil de trăit dar nici El nu mă aude. Nimănui nu-i pasă. Nimeni nu mă ajută. Nimeni nu ştie ce simt. Nimeni nu înţelege de ce mai trăiesc. Nici măcar eu. Şi aş face chiar acum un pact cu Diavolul pentru un pahar cu vin.

Luni – 1 noiembrie, seara

Aş vrea să plâng. În hohote. Ca o bocitoare plătită la înmormântarea unui necunoscut. Să plâng şi să mă vaiet. Dar nu pot. Ochii mei nu mai au lacrimi. Doar în interior mi se preling spre piept suliţe dureros-amare. A putea să plângi este o binecuvântare, un leac. Ferice de cei ce pot plânge. Uite, asta nu e printre fericirile din Biblie. Mie îmi este nepermisă până şi această ultimă frontieră a durerii. Folosesc lacrimi artificiale. Scumpe. Dar nu sunt din durerile mele făcute. Fără lacrimi, suferinţa rămâne, se adună, nu găseşte nici un drum spre eliberare. Dacă mă gândesc bine, niciodată nu am putut să plâng, nici când aveam lacrimi adevărate. Nici când Eugen a plâns în poala mea. Nici când a murit. Nici când am ieşit din spital şi medicul mi-a spus că probabil nu o să mai văd niciodată lumea. Nici acum, când Emil este pierdut pentru totdeauna. Sunt legată de durere pentru toată viaţa asta. Fără putinţă să o las în urma mea, fără putinţă să o pot scoate din suflet. Parcă aş fi o statuie vie. Am trăit ani în şir legată de durere, ca şi cum ea ar fi fost firească în mine, nici măcar nu mă mai incomoda de la o vreme încoace. M-am obişnuit cu ea, aşa cum te obişnuieşti probabil în timp să convieţuieşti cu un parazit care în cele din urmă sfârşeşte prin a te devora din interior.
Cine oare a fost cu ideea de a scormoni în trecut, de a-l învia pe Emil? Oare Maria? Poate eu? De ce am vrut să retrăiesc acele zile? Nici măcar nu-mi dau seama de unde dorinţa mea stupidă, speranţa că voi găsi ceva salvator în trecut. Oh, Doamne, el nu e făcut să îndure, Emil a fost un alintat al sorţii. În şcoală şi-a permis luxul de a nu învăţa, de a renunţa apoi la o facultate şi de a alege alta, de a pleca din ţară, de a-şi construi propriul destin. Acum e în căutarea unei alte femei, sănătoasă, frumoasă, delicată, care să se asorteze cu mobila din sufragerie şi să-i orneze frumos braţul pe străzile Romei sau pe la recepţii oficiale. Poate că a şi găsit-o. Un bărbat ca el este destul să dea semnalul de undă verde şi în jurul lui vor roi de îndată o sumedenie de fete din care ai ce alege. Eu am ieşit din competiţie, m-am descalificat prin accidentare. Nimeni nu recompensează cu nimic un sportiv accidentat în cursă. Riscul e asumat doar de cel ce joacă. Căprioara rănită e mâncată de lup. Doar mi-a spus foarte clar, înaintea mea a mai cunoscut o mulţime de femei, cu un calcul precis şi prozaic de a-şi găsi nevasta ideală. Ca pe o cămaşă sau un costum de firmă. Nici o diferenţă majoră între ele, doar să fie frumoase şi noi. Asta făcea parte din cursul normal al vieţii lui. Am acceptat situaţia, conştientă de realitatea care mă aştepta. Cum ar putea Emil să-şi continue aventura vieţii lui legat de o femeie oarbă? Nu era în plan nici un accident. Bărbaţii ştiu întotdeauna ce vor de la viaţă, ei îşi iau doar ce le este necesar şi se debarasează într-o clipă de lucruri inutile. Nu sunt ca noi, femeile. Bărbaţii nu sacrifică nimic din ei niciodată. Sau se întâmplă atât de rar, încât eu nu am cunoştinţă de aşa ceva. De mici sunt învăţaţi că totul li se cuvine şi că numai femeile sunt duse pe altarul sacrificiului. Pentru că ele le poarta în pântece copiii, ele îi nasc cu riscul de a muri şi îi cresc cu riscul de a îmbătrâni. De când sunt cât o boabă de orez, bărbaţii trebuie ocrotiţi de femei. Dar ei uită mereu atunci când sunt mari. Aşa e făcută lumea asta. Unde îmi e mintea? Şi acum ce să fac? Să-l sun?
– Ştii, sunt Magda, am înviat din morţi pentru tine. Mă mai iubeşti, mai rămâne valabil tot ce mi-ai spus şi mi-ai scris, mai vrei să ne căsătorim, mai este valabilă înţelegerea? Sau ea cuprindea automat integritatea trupului şi sufletului de care ai fost îndrăgostit? Asta am uitat să te întreb atunci.
Sau de ziua lui, înainte de Crăciun, să-i fac o surpriză, eventual o vizită, un cadou? Şi el ce să-mi spună? Să-l fac să se simtă umil şi incomod? Poate că nici măcar nu s-ar simţi aşa, e doar o iluzie de a mea! Pentru ce? Cu ce m-ar ajuta asta? Să aflu de la el că are probleme personale şi nu mă poate vizita prea curând, sperând că eu voi înţelege şi că nu îl voi mai deranja niciodată? Toate astea mi-s atât de clare, nici măcar nu merită să scormonesc în rana pe care o am şi să o adâncesc şi mai mult. Nu o să sun, nu o să scriu, nu are rost. Îl cunosc, e omul care îţi conferă confort şi cere în schimb o viaţă fără probleme. Nici măcar copii nu-şi doreşte, pentru simplul motiv că ei îţi fac probleme mereu. O soţie tânără ar fi vrut copii, i-ar fi făcut probleme. Eu acum sunt o problemă. Nu am ce căuta în preajma lui. Poate că nici eu nu-l mai vreau. De ce neapărat trebuie să-l fac numai pe el vinovat? Nici eu, dacă aş fi întreagă, nu m-aş mai mărita cu un orb. Ştiu prea bine asta, nu sunt nici pe departe nebună sau ridicolă sau inconştientă. Maria ce o fi sperat? De ce i-o fi scris? Nici ea nu ştie, nici nu o să o întreb. Poate a fost un impuls de moment atunci, la începuturi. Când se mai întrezăreau speranţe şi toţi credeau că voi fi ca mai înainte. Acum nici ea nu mai speră nimic, am simţit asta din ezitarea ei, atunci când mi-a citit răspunsul lui. Trebuia să-mi dau seama, trebuia să renunţ. Atâta timp am reuşit să nu mă mai gândesc la Emil, să mi-l scot din calcule, din memorie, din viitor. Iar Florin? Aş fi rămas cu el? Ar fi rămas cu mine? Desigur nu. A fost numai un joc. De-a profesoara şi de-a elevul. Ceva nou, ceva provocator pentru amândoi. În final primea ce-şi dorea dar cu porţii mici, cu amânări. Aveam o satisfacţie teribilă când îi vedeam deznădejdea sau disperarea în priviri. Erau zile când prinsă de remuşcări îl mângâim şi-i făcem orice favor, blândă şi supusă. Apoi mă răzgândeam, îl muşcam, îl zgâriam, îi provocam durere fizică, nu îl lăsam să ejaculeze. Alteori, ca din senin şi în toiul nopţii îl dădeam jos cu picioarele din pat şi îl trimiteam la Sanda. Iar el îmi ciugulea deopotrivă din palme şi mierea şi chinina fără să spună nimic. Mi se supunea, de parcă era picat în transă. În loc să se supere, să se apere, să riposteze, venea de fiecare dată înapoi ca un câine credincios şi asta mă incita să fiu şi mai rea. Tot mai rea şi mai rea. Era o răutate elegantă şi rafinată, o elaboram pas cu pas. Ştiam că Sanda îl dezmiardă. Şi cu toate astea, din noi două, el o prefera întotdeuna pe fata cea rea. Toţi avem, de vrem sau nu, un germene de răutate în noi. Depinde dacă lăsăm răutatea asta în libertate sau o îmblânzim. De ce tocmai Florin descătuşase acea fiară din mine? De ce atunci? Nu ştiu. Poate că diferenţele dintre noi erau mult prea mari. Raportul de forţe era atât de inegal! Îl dominam. Şi poate că femeile nu sunt făcute să domine. Eu şi Florin experimentam o relaţie plină de violenţă. Violenţa naşte violenţă, nimic din ce am trăit cândva nu rămâne fără ecou în timp. La mine, legea asta funcţiona. Prin el, mă răzbunam pe toţi bărbaţii care nu m-au văzut, care nu m-au vrut, care m-au folosit, care m-au abandonat, care m-au făcut să sufăr, care au preferat să treacă de mine şi să rămână apoi ai altor femei. Din ce în ce admiratorii mei deveniseră tot mai puţini şi grăbiţi, după 30 de ani erau mai toţi însuraţi, cu copii, ancoraţi bine într-o viaţă a lor la care nu ar fi renunţat, nici unul nu mă mai privea cu adevărat, erau numai dorinţe de aventură în ochii lor. Apoi, în ultima vreme, nu mai era chiar nimeni. De parcă devenisem o jucărie hodorogită. Intram uneori în atacuri de panică. Timpul îmi jucase o festă. Trecuse pe lângă mine cu nonşalanţă, îmi luase minţile zornăindu-mi în urechi dintr-o aramă sunătoare şi dintr-un chimval zăngănitor, fluturând prin faţa ochilor mei baloane colorate şi steluţe din staniol, până când m-am trezit într-o bună dimineaţă că nu mai sunt o adolescentă şi că mă apropii grăbit de 40 de ani. Devenisem, vedeam prea bine asta, o vedeau toţi dar nu îndrăznea nimeni să o spună cu glas tare, devenisem o domnişoară bătrână. Cel mai mult mă înfuriam atunci când mă surprindeam cum îmi alunecă ochii pe rubrica de condoleanţele din ziare, sperând că voi găsi colo un loc devenit vacant. Nu mai aveam nici ce alege, nici ce culege în oraş. Am încercat pe internet. Am postat o fotografie şi o scurtă descriere. Am primit epistole seci de la oameni din lumea largă, fără căpătâi şi pe care nu-i voia nimeni. Apoi m-am trezit într-o zi cu un mesaj fără menajamente: “Ce mai cauţi şi tu pe aici, babo! Nu ai nepoţi să îi plimbi? Dacă te plictiseşti poate îţi dau într-o seară nişte limbi, dar trebuie să stingi lumina şi să-ţi pun o pernă pe cap, altfel nu mi se scoală nici limba.” Era, desigur, un puşti impertinent şi vulgar dar gândurile lui erau probabil cele mai sincere. Şi, oricât am încercat să le ignor, ele s-au încăpăţânat, chiar şi după ce mi-am desfiinţat contul acela, să nu-mi iasă din memorie. Steaua mea era pe cale să apună, simţeam asta, puştiul acela exprimase în cuvintele lui un adevăr iminent de care eu fugeam şi poate de aceea mă comportam prosteşte cu Florin, de parcă el ar fi fost vinovat de tot acest dezastru personal. De toate eşecurile vieţii mele. Ce ruşine îmi este acum pentru tot! Oh, jocuri stupide cu sentimentele celorlalţi. Merit ce am: Florin e cu Sanda se vor căsători în curând. Degeaba îmi spune Maria, nu au plâns prea mult pentru mine. Au făcut totul de ochii lumii. Acum ei sunt fericiţi, se potriveau bine de la început, Florin era bărbatul Sandei şi eu vedeam asta şi-mi plăcea să le amărăsc viaţa. Acum ei sunt bine, iar eu stau şi sufăr. Ştiam asta de la început şi totuşi nu m-am putut abţine să nu mă bag între ei, dar de fapt să nu îmi bag încă un pumnal în suflet. Suferinţele astea tăcute or să mă omoare, o să mi se oprească într-o zi inima şi atunci voi fi eliberată. Pentru totdeauna. Chiar de ar fi să mă reîncarnez, sufăr acum pentru multe, multe vieţi în care s-ar cuveni să fiu fericită. Iar de nu, poate o să ajung în Rai, doar am nume de sfântă şi-mi ispăşesc păcatele acum, aici. Şi toată lumea spune că Dumnezeu face dreptate. Dar dacă Sanda e cea care m-a blestemat şi trebuia să ajung în Iad? Poate că acolo şi sunt. Oh, de muream atunci, în primăvară. Atunci nu am simţit nici o durere, nici un regret. Muream fericită. Întotdeauna am crezut că moartea va veni cu suferinţă şi durere. Ce eroare! Viaţa este suferinţă şi durere! Aici putrezim, aici ne zbatem, aici e infernul. Acum am decăzut din înger în fiinţă pământeană pe care eu însămi o detest, mi-e silă de mine, de neputinţa mea şi mai ales de sufletul meu care nu mai are nimic de dat, nimic de împărţit, nimic de primit, care nu se mai poate bucura de nimic. Nu mai merg nicăieri, unde voia Maria să merg? La asociaţie? Să mă îmbrace frumos? Nu sunt o păpusă pe care să o duci la plimbare. Maria are altă lume, nici ea şi nimeni altcineva nu înţelege ce înseamnă să mori şi să mai rămâi un timp pe pământ. Ea are universul ei, valorile ei, dar nici nu-şi imaginează că eu nu mai încap în ele. Nu mai pot, o să beau, o să beau din nou mai mult şi băuturi tari sau poate o să iau un pumn de somnifere şi nu o să mă mai trezesc niciodată în acest coşmar. Asta o să fac şi nimeni nu mă poate opri, e decizia mea. Cum aş putea să mai trăiesc astfel zece sau poate patruzeci de ani? E un blestem pe care trebuie şi am puterea să-l curm. Trebuie să o izbăvesc şi pe Maria şi pe toţi de păcatul de a mă fi cunoscut odată în viaţa lor. Aşa e drept pentru toată lumea, pentru ei şi pentru mine deopotrivă. M-am gândit, asta o să fac, o să-i spun Mariei că nu pot să dorm, să-mi dea câte ceva seară de seară, o să strâng pastiluţă cu pastiluţă şi, când voi aduna suficiente, mă voi elibera de toate. Dar de ce aş aştepta până atunci? De ce nu aş face acum ceva? Aş termina repede, pentru totdeauna, aş dispărea o dată cu toată suferinţa mea. Da, o să mă arunc pe fereastră. Simplu. Va dura doar câteva secunde drumul meu spre eliberare, câteva secunde, nu prea multe, de disperare. Atât. Nu va fi greu. Odată aplecată peste fereastră, nimic nu mai poate opri căderea în gol. Oare de ce să mai aştept? Mă ridic din fotoliu, caut şi deschid larg fereastra. Aer proaspăt şi o boare luminoasă undeva, abia perceptibilă de retina mea. Soarele este spre apus, chiar în dreptul ferestrei. Oare nu sunt în cele din urmă creaţia lui, nu sunt eu un lung proces chimic, o reacţie în lanţ dintre proteine şi hidrocarbonate, alimentat la origini de energie solară? Miros de frunze uscate. Şi ele au fost vii cândva, au avut puterea să se desprindă de pe crengi, să cadă. Au acceptat moartea, e în firescul viului. Aud bine, pe stradă, la câţiva metri de mine, mai circulă încă maşini, trec oameni pe trotuar. Or să mă găsească repede, poate că nici nu o să mor dintr-o dată, o să zac într-o baltă de sânge, cu oase rupte şi în dureri până o să cheme cineva o salvare. Şi apoi, în fusta mea roşie, largă şi cu tricoul meu alb? Cum voi arăta pe trotuar? Într-o poziţie poate stupidă şi indecentă. Aşa mă va surprinde oare moartea? În tricou murdar cu sânge şi cu o fustă sfâşiată în cădere, ridicată de vânt? Lumea se va uita fix la lenjeria mea tanga, la părul meu pubian. Nu vreau aşa ceva! Şi ce-i de făcut? Doar nu o să mă duc să-mi pun acum pantaloni! Ce ridicol gând! Poate că o să se găsească alţi medici binevoitori ca şi prima dată, or să mă pună în gips, or să mă opereze şi eu voi supravieţui suferind şi mai mult decât o fac acum. Dacă trebuia să mor, desigur Dumnezeul meu m-ar fi luat de prima dată. Probabil că nu mi-a venit timpul pentru asta. E doar vremea să sufăr. Simt o lumină vagă şi căldura molatecă a soarelui pe obraji, îl simt încălzindu-mă, el e viu de mult şi pentru mult timp, are încă de dăruit tuturor deopotrivă. Puţin îi pasă de moartea mea. Nimănui nu-i va păsa de asta. Nu e o idee bună sinuciderea asta, acum. O să mai aştept, poate la noapte, când nimeni nu va trece pe sub fereastra mea, poate altădată. Nu mai vreau durere. Vreau să intru senină în împărăţia viselor eterne. Iar tata, sărmanul, a trecut prin atâtea şi acum să audă că m-am aruncat de la fereastră. Nu, nu merită el una ca asta din partea mea. E ca şi cum l-aş îngropa de viu. Şi nici Maria nu merită asta. Ea s-ar simţi cea mai vinovată. Închid fereastra. De parcă aş închide o copertă de carte. Niciodată, de câte ori am încercat, nu am reuşit, instinctul meu de conservare e singurul intact, e mai puternic decât orice. E clar, nici măcar curaj nu am. Nici să trăiesc şi nici să mor. Dumnezeu o să-mi vorbească într-o zi şi o să-mi arate drumul meu. Nu ştiu cum. Poate în vis. Poate prin oameni. Poate prin gândurile mele. Dumnezeu are un plan cu mine, nimic nu e întâmplător pe pământ, nici măcar o frunză nu cade întâmplător de pe ram, nu ea alege asta. Nu pot să cred că m-a zămislit şi apoi m-a uitat. O să îmi arate într-o bună zi calea mea. Până acum am tot încercat în fel şi chip. Să ajung pictoriţă, să fiu femeia unui singur bărbat, să fug într-o altă lume, încercând să iau totul de la capăt. Nimic nu mi s-a arătat. Poate că de fiecare dată am fost mai oarbă decât sunt acum. Asta vrea Dumnezeu să-mi arate: cine sunt. Mereu am fugit de mine, fug şi acum, încercând să dispar din sfera materială, de parcă trupul meu ar fi un obstacol. Trebuie să mă liniştesc, să o iau încetul cu încetul. Mai este şi mâine o zi iar dacă astăzi mor, nu voi şti niciodată ce se va întâmpla cu mine sau cu cei din jur. Poate că e bine să fiu curioasă o vreme. De murit am tot timpul să mor, la urma urmei.

Marţi 2 noiembrie

Dora a venit la ora potrivită. Iarăşi nu-mi mai vorbeşte. De cum a intrat în casă tace întruna. Face grevă. Nu spune nimic. Nici eu nu ştiu cu ce să încep. Uneori cred că e proastă şi incultă. Aşa eram şi eu odinioară considerată de cei din jurul meu. Nu ne naştem înţelepţi, nici măcar nu reuşim să înţelepţim cu viaţa. Doar ni se pare asta. Căpătăm o dexteritate în a recunoaşte situaţii şi în a reacţiona adecvat. Nu e nici un miracol. Totul are o logică. Chestie de reflexe condiţionate ceva mai elaborate. Toate fetele sunt timide şi stângace, toate cred încă în poveştile cu Feţi Frumoşi spuse de bunica. Dora este la fel ca oricare de vârsta ei. Aşteaptă un miracol care să o scoată din rutina asta şi să o introducă într-una nouă, care ar părea firească dacă ar fi una cu un soţ şi un copil.
– Dora, ştiu că eşti supărată.
– Nu, doamnă.
– Ba eşti supărată dar nu am ce-ţi face. Nu ştii să te porţi, dai mereu cu bâta în baltă. Aşa nu o să răzbaţi în viaţă. Într-o zi o să-mi mulţumeşti. Pentru că într-o zi ai să înveţi că nu ai nici un drept să zici tot ce-ţi trece prin minte şi să răneşti pe cel de lângă tine cum ai chef.
– Dar dumneavoastră de ce ziceţi răutăţi? De ce m-aţi făcut proastă? Asta cum mai vine? Credeţi că eu nu am suflet, numai dumneavoastră aveţi?
Dora are dreptate. Mie mi se cuvine să zic orice doar pentru că nu văd? Să fie asta o scuză, un avantaj? Fata asta are dreptate. Ar putea să-mi fie fiică şi ce ar învăţa de la mine? Cinismul. Cel mai uşor mod de a convieţui. Arunci în cei din jur răutăţi de joasă speţă şi te miri mai apoi că nimeni nu te iubeşte. Nici măcar nu te respectă. Nici măcar nu mai stârneşti milă, ci repulsie. Şi atunci devii şi mai cinic. Nu ştiu ce să-i zic. Tac. Tace şi ea, deşi acum aş fi putut specula momentul, aş fi putut să-mi deschid sufletul, să îi explic ce greu îmi este şi mie şi cum nu-mi mai găsesc nici un drum, aş înduioşa-o povestindu-i de tentativa mea de a mă sinucide aseară. Este momentul când aş putea să fiu aproape umană, aproape bună. De fiecare dată ratez, de parcă mi-ar fi ruşine de ceva, de apropierea dintre noi două cel mai mult.
Aş putea să vorbesc cu Maria despre asta. Cu ea ar fi mai uşor, dar Maria oricum le ştie pe toate. Poate nici ea nu le ştie, de vreme ce numai ea vorbeşte şi niciodată nu vrea să mă asculte. Cum îmi pot imagina că cineva mă înţelege, atâta vreme cât refuz să comunic ? Atâta vreme cât găsesc totul inutil. Accidentul ăsta m-a schimbat. Nu doar fizic. Ceva în mine nu mai există, a fost în fiinţa mea ceva ce nu mai este acum. Nu ştiu cu exactitate ce era acel ceva, dar sigur eram mai mult decât sunt acum. Poate prin asta trec toţi cei ce-şi pierd vederea la un moment dat, de unde să ştiu eu? Nici Maria nu ştie, mi-a spus-o. Dacă vreau să mai trăiesc, trebuie să stau de vorbă cu cei asemenea mie. Probabil că mai vreau să trăiesc de vreme ce am închis fereastra, de vreme ce nu am cerut nici măcar un somnifer până acum. Aşa că nu am decât o singură cale: să am încredere în Dumnezeu şi să las viaţa din mine să-şi caute făgaşul aşa cum este, ca o parte din întreg, dar încă o entitate.

Sâmbătă 6 noiembrie

Sună telefonul. Dora răspunde ea, ca de obicei. Îmi pune receptorul în mână. Este Maria.
– Bună, dragă, ce mai faci?
– Mă pregăteam să pun aţa în ac şi să încep o broderie nouă.
– Bine, succes. Uite de ce te-am sunat. Mâine mergem la asociaţie. Duminica de obicei se adună acolo toţi cei care vor să mai vorbească, vine şi o doamnă psiholog, este o drăgută.
– E şi ea nevăzătoare?
– Nu, vede foarte bine.
– De aia e drăguţă, îi dă mâna.
– Ascultă-mă, nu ai decât să spui ce vrei, dar uite de ce te-am sunat: fiecare nou venit în grup trebuie să se prezinte prin ceva, o poveste din viaţă, ceva care să îl reprezinte. Acolo, ca să faci cunoştinţă cu ceilalţi, trebuie să-ţi spui o poveste. Te-am sunat ca să ai timp să te pregăteşti, să nu fii luată prin surprindere şi să nu spui că nu ţi-am zis. Câteva vorbe despre tine, ceva care te-a marcat sau te-a emoţionat în viaţă. Nu trebuie să fie ceva lung.Poate fi şi o glumă.
– Şi eu ce pot să spun? Nu ştiu.
– Ai timp să te gândeşti, ce spui mâine va fi exact precum o haină pe care ţi-ai pune-o la o întâlnire cu cineva care nu te-a mai văzut niciodată. Asta m-a rugat psihologa să-ţi transmit cuvânt cu cuvânt. Nu uita că acolo nu te vede nimeni, nu ştie cine eşti, cum eşti, cum arăţi pe dinafară. Pentru ei, lucrurile astea nu mai există. Dar ei te pot vedea cum eşti pe dinăuntru, aşa că nu rata ocazia asta. Te rog, nu mă faci de râs acolo, nu te porţi ca un copil răzgâiat şi nu faci fiţe. Oamenii aceia sunt egali cu tine, aşa că tratează-i măcar pe ei cu respect.
– Bine, doamna profesoară.
– Bine, ne-bine, eu nu o să stau cu tine, nu o să te ţin de mînă şi nu o să-ţi fac semne pe sub masă. De fapt şi peste masă, ar fi la fel. Oricum, tu decizi.
– Ce să decid?
– Cum vrei să fii, dacă vrei să-ţi faci prieteni acolo.
– Înţeleg, vrei să mă pasezi, să scapi de mine.
– Magda, termină, am început să mă cam satur de prostiile tale până peste cap. Am şi eu o limită şi am şi eu necazurile mele, casă, serviciu. Dacă vrei bine, dacă nu, nu! Nu te oblig să faci asta. Dar, dacă nu încerci, nu o să ştii niciodată dacă pierzi sau câştigi. Clar? Bine, cum zici, e planul meu diabolic de a te pasa ca să dorm cu conştiinţa curată că am făcut totul pentru tine.
– Lasă, nu te potrivi la tot ce spun. Să vii mâine să mergem acolo. La ce oră?
– La zece fără un sfert. Roag-o pe Dora să vină şi mâine o oră, două, să te ajute. Dacă nu o să-ţi placă, nu te mai duci altă dată, ce aşa mare scofală?
– Ai dreptate.
– Acum te las, gândeşte-te la ce am vorbit şi termină cu aerele tale de suflet neînţeles.
– Bine, o să mă gândesc, nu te fac de râs, nu-ţi fie teamă.
– Te sărut. La zece fără un sfert trec să te iau cu maşina.
– Bine, o să fiu gata îmbrăcată. Pa.
Închid telefonul. Nu ştiu de ce dar gîndul că mâine se va întâmpla ceva, în sfârşit altceva decât o lungă aşteptare, mă face să mă simt pe cât de curioasă, pe atât de îngrijorată. Cum o să merg până acolo, de ce mă lasă singură, dacă nu mă descurc, dacă iese rău? Şi dacă iese rău ce o să se întâmple? Nimic. Dacă mă aruncam în gol pe fereastră ce era azi? Tot nimic. Deşi este un alt nimic. Până şi nimicul e de mai multe feluri!
– Dora, am nevoie de tine.
– Da, doamnă.
– Hai să te uiţi prin dulap şi să vezi cu ce m-aş putea îmbrăca mâine. Trebuie să ies din casă. Mă duce Maria la asociaţie. Să vii şi tu mâine, te rog frumos!
– Da, doamnă.
– Dora, crede-mă că îmi pare rău pentru ce ţi-am spus. Eu nu am fost niciodată rea cu nimeni. Nu ştiu de ce tocmai cu tine mi-am găsit să mă port aşa. Nu meriţi. Sincer îmi pare rău. Nu le mai pune nici tu la suflet pe toate. Cred că nici eu nu mai sunt în toate minţile.
– Am văzut, doamnă.
– Dacă ai văzut asta, atunci tu ar trebui să fii mai înţeleaptă şi să înţelegi situaţia mea.
– De ce nu vă luaţi un câine pentru nevăzători? Sunt foarte inteligenţi, voiam să spun că nu sunt proşti, aşa am auzit. Cu el aţi fi mai îngăduitoare decât cu mine.
– Nu vreau un câine, eu te plac pe tine, doar că nu ştiu cum să o arăt. Crede-mă, niciodată nu am vrut să te fac să suferi. Tu eşti mult prea sensibilă şi orice îţi spun eu, tu interpretezi. Mai lasă de la tine un timp şi o să fie bine.
– Bine, doamnă.
– Bine, bine, de ce nu mai spui şi altceva?
– Învăţ să fiu înţeleaptă, nu aşa aţi spus adineaori?
– Unde naiba te-a găsit Maria, că îi spun să te ducă înapoi şi să-mi aducă pe altcineva. Cu tine nu se înţelege omul!
– Cu mine? Dar cu dumneavostră cum rămâne?
– În curând mă voi înţelege cu toată lumea, nu-ţi face griji, m-am gândit la multe în ultima vreme, habar nu ai ce bine m-am gândit la toate şi la cât de bine mă vor înţelege toţi!
– Ce haine doriţi?
– Tu ce crezi?
– Un costum de stofă groasă, că poate acolo e frig înăuntru.
– Bine. Pe cel verde scoate-l şi vezi dacă nu trebuie călcat. Şi vezi de pardesiu. Pantofii negri şi poşeta, vezi, şterge-le de praf.
– Bine, doamnă, oricum vine doamna Maria să vă ia, aşa că nu ieşiţi din casă oricum. Să vă scot şi bijuteriile?
– Nu, dragă. O să mă încurc în ele. Şi, în al doilea rând, cine crezi tu că le vede? Mai bine le-aş vinde. Nu mi-ar strica nişte bani în plus. Dar totuşi adu-mi caseta cu bijuterii.
– Să vă scot ceva anume?
– Da, caută acolo un colier, cercei şi un inel cu piatră neagră, vezi că sunt un set, ai să le recunoşti după model.
Dora îmi ia mâna şi îmi pune în ea bijuteriile dorite. Le ating uşor, recunosc modelul, pietrele, parcă văd strălucirea din ele. Un soi de nostalgie prostească mă cuprinde şi îmi simt ochii de parcă s-ar porni să plângă dar nu se întâmplă minunea. Îmi este ciudă că mă las dusă de gânduri absurde, că încă îmi este dor de Emil şi de ziua aceea în care mi-a dăruit bijuteriile ca un jurământ pentru o fericire eternă între noi doi. Tac un timp, las degetele mele să se răsfeţe o vreme mângâind cerceii fini ca două lacrimi, apoi inelul ca o libelulă în zbor. Îl pun pe deget, apoi îl scot. Frige.
– De ce nu vi le puneţi? Sunt deosebite, cum se numeşte piatra asta neagră?
– Safir. Dar nu e neagră de tot, dacă o priveşti în lumină este albastră.
– Aveţi dreptate, e albastră.
– Ca ochii mei …
Dora tace. Ştiu de ce. Nu mai am ochi albaştri. Nici nu a ştiut că am avut vreodată ochi albaştri. Dar a învăţat să tacă. Acum ar fi trebuit să mă întrebe în graba ei “aţi avut ochii albaştri?” şi asta ar fi stricat totul. Eu iar făceam criză, iar ne certam. De ce nu zice nimic? De ce nu-mi dă prilej să fiu furioasă?
– De ce nu zici nimic?
– Mă uitam la medalion, e aşa de frumos, parcă ar fi un fluture, e la fel cu inelul.
– Da. Emil mi le-a luat la logodna noastră. A vrut să-mi ia ceva special. Safire australiene. Acum, că nu mai suntem împreună, poate că ar trebui să i le trimit înapoi, nu crezi?
– Nu ştiu, eu le-aş păstra.
– Nu se cade să le păstrez, pentru că nu o să le port niciodată. Poate doar că o să le vând. Nici asta nu se cade. Iar înapoi nu le trimit, ar trebui să vorbesc cu el, Emil nu ar accepta să i le înapoiez sub nici un chip. Nu e genul. Cred că l-aş jigni peste măsură. Şi ce-ar putea să mai facă cu ele acum? Să le dea alteia? Ce prostie!
– Dar sunt scumpe.
– Sunt scumpe pentru noi, în nici un caz el nu a sărăcit cumpărând bijuteriile astea. Chiar dacă fac ceva bani, îmi imaginez.
– Şi atunci ce faceţi?
– O să ţi le dau ţie dacă tot îţi plac.
– Nu pot, doamna Magda, sunt prea scumpe.
– Ia-le, ştiu că îţi plac mult. Ia-le, ţi le dau din toată inima. N-o să ţi le cer înapoi chiar dacă mâine pleci din casa asta. Promit. Şi să-ţi ajute Dumnezeu să-ţi cumperi într-o zi şi haine elegante la care să le poţi purta. Şi încă ceva.
– Ce anume?
– Bijuteriile astea se poartă cu fruntea sus, cu demnitate. Altfel nu or să strălucească, înţelegi?
– Oh, mulţumesc mult. Înţeleg. Sigur mi le daţi de tot?
E prima dată când Dora mă îmbrăţişează. Într-un mod delicat. E ceva de protocol, dar e plăcut. Atingerea, contactul tactil, poate fi atât de plăcut. Rareori m-am gândit până acum la asta. Poate dacă oamenii s-ar îmbrăţişa mai des, ar deveni mai buni unii cu alţii. Aşa cred. Nouă, oamenilor mari, ne este teamă de atingeri. Nici eu nu suport să îmi atingă oricine părul. De ce tocmai părul? Poate pentru că e ceva de la mama. Iar ea a fost o sfântă. Copiii mici vor mereu în braţe. Se liniştesc atunci când cineva îi mângâie. Le place asta. Copiii mai mari se ating ades, să se cunoască mai bine, îi prind pe cei mari de mână să se simtă în siguranţă. Până şi pisicile sau câinii adoră să fie mângâiaţi. Adulţii arareori abia dacă îşi dau mâna. Preferă să se salute de la distanţă, din mers. Probabil aşa şi trăim noi, oamenii mari: mereu la distanţă unii de ceilalţi. Ne înstrăinăm tot mai mult. Şi nici măcar nu ne dorim să fie altfel. Cu toţii suntem plictisiţi, blazaţi, ne e frică de schimbări, de cunoaştere, de atingeri. Ne e bine aşa, rău cum este.

Duminică 7 noiembrie

Azi m-am trezit cu o nelinişte ciudată. Cu o presimţire că se va întâmpla ceva rău. De ce gândul meu pune răul înainte de toate nu ştiu. În dimineaţa accidentului nu ţin minte să fi avut vreo presimţire sau vreun vis ciudat. De fapt nu este un gând rău. Cred că ceea ce simt este doar o emoţie particulară. Aşa cred că m-am simţit în prima zi de şcoală la oraş, aşa a fost în prima zi la facultate. Un sentiment de parcă ar trebui să stai pe marginea unei prăpăstii şi nu ştii dacă vei cădea în ea sau nu. Straniu. Sunt un om matur şi nu reuşesc să-mi controlez trăirile. Oamenii necunoscuţi mă sperie acum. Nu eram aşa, dar, cu timpul, am învăţat că oamenii sunt răutăcioşi, că mă pot uşor răni, am mereu o reţinere faţă de semenii mei. Am învăţat despre noi că am fi fiinţe sociale. Acum nu mai cred asta.
– Dora, cât este ceasul?
– Nouă jumate.
– La ce oră vine Maria?
– Păi nu a zis că pe la fără un sfert să fiţi gata?
– Ba da, dar credeam că vine ceva mai devreme.
– Poate că are şi ea treabă, cine ştie.
– Poate. Nu ţi se pare ciudat? Altădată ar fi venit cu un ceas mai devreme ca să mă aranjeze.
– Da’ eu ce am de făcut?
– Ei, lasă, sigur are ea o treabă. Sigur trece pe la biserică. Sau poate crezi că s-a săturat de mine?
– Doamna Maria? Nu cred. De ce ar face-o?
– Nu ştiu. Tu nu te-ai săturat de mine?
Tace. Asta înseamnă că da. Bijuteriile de ieri o încurcă să spună ce gândeşte. Îi este încă teamă că o să mă răzgândesc şi o să i le cer înapoi. Fii liniştită, fetiţo, nu se va întâmpla asta. Nu mai am ce face cu aur. Nu mai valorează nimic acum pentru mine. Dar tu nu ştii asta, tu crezi că eu îţi semăn ţie. Te înşeli. Eu nici măcar cu mine nu mai semăn de mult.
Soneria sună scurt apoi uşa de la intrare se deschide. E Maria, cine altcineva?
– Sunteţi acasă, fetelor?
– Bună, Maria. Sunt aproape gata.
– Aproape? Dar ce mai ai de făcut?
– Vreau să mă machiezi puţin. Cum îmi stă părul?
– Foarte bine. Îmi place şi cu ce te-ai îmbrăcat. Îmi pace costumul ăsta.
– Dora l-a ales. Nu e prea larg?
– Nu, e bine aşa. Să mă uit după o eşarfă. Bate puţin vânt. Cu ce te încalţi?
– A pregătit Dora tot. Nu mă machiezi?
– Nu avem timp. Doar puţin fard de obraz ajunge.
– Atât?
– Bine, şi ruj. E suficient.
– Hai, zi ce ai de zis.
– Ce să am de zis?
– Că tot nu vede nimeni.
– Te-ai prostit de-a binelea. Hai să mergem că întârziem şi nu e frumos.
– Maria, zi-mi ce s-a întâmplat. Îmi ascunzi ceva.
– Lasă, vorbim în maşină.
Deci s-a întâmplat ceva, dar nu vrea să audă şi Dora. E un secret. Oare ce e? Până la maşină nu scot un cuvânt. Maria e supărată. O simt din felul cum respiră, cum se mişcă aerul din jurul ei, ea nu-şi dă seama, dar eu simt şi ascult un fel de oftat al ei imperceptibil pentru ceilalţi. Poate că există într-adevăr percepţii extrasenzoriale. Doar trebuie să exersăm. Nu ştiu decât că există ceva în mintea mea, ceva indus de alte simţuri pe care nu le ştiam până acum.
– Ce ai păţit? Ce e aşa secret? Spune-mi odată, nu mai am răbdare. E ceva rău?
– Sunt mai mult ca sigură că Vlad mă înşală.
– Nu cred. Vlad? Nu e posibil.
– Ba da, e adevărat.
– De unde ştii tu asta? Ai dovezi? L-ai prins? Ţi-a zis careva ceva?
– O femeie ştie întotdeauna asta, nu-i trebuie prea multe dovezi.
– Poate e numai o închipuire de-a ta. Eu, una, nu cred. Mai degrabă recunoaşte că tu ai luat-o razna cu imaginaţia.
– Nu, noi doi nu am mai făcut dragoste de nu mai ţin minte când. Săptămâna trecută a fost la un congres la Sinaia. Trei zile. Ieri am desfăcut bagajele. Şi ce crezi? I-am găsit pijamaua nedesfăcută. Vlad al meu nu doarme niciodată dezbrăcat! Îţi dai seama? După atâţia ani! Cred că a făcut-o cu o fufă tânără de abia venită la ei pe secţie. Nemăritată, îmi imaginez eu ce pramatie trebuie să fie! Şi nu cred că a fost ceva întâmplător, ei sunt de ceva vreme cuplaţi, nu se poate altfel. Vlad e ciudat şi cam distrat de un timp. Nu-l mai interesează nimic în casă, nici ceea ce e de mâncare, nici ce face Bogdan la şcoală. Am zis că o fi obosit, că are o mulţime de treburi, de griji noi, da’ nu m-am gândit chiar aşa departe.
– Eu nu cred. Maria, Vlad nu e genul acela de bărbat, ascultă-mă pe mine că eu am cunoscut destui la viaţa mea. Vlad e un familist convins. Poate că nu mai este tandru, dar nu te-ar părăsi niciodată pe tine şi pe Bogdan. Eu cred că te-ai înşelat.
– Instinctul nu mă înşală.
– Şi ce ai de gând să faci acum?
– Deocamdată nimic. Aştept să-i treacă.
– Dacă nu-i trece? De ce nu vorbeşti cu el?
– Nu ştiu. Simt că îmi ies din minţi. Nu ştiu. Cred că, dacă fac scandal, ar fi în stare să plece de tot de acasă. Mă simt depăşită de tot ce mi se întâmplă. Nu am crezut niciodată că am să ajung zile din astea. Şi nici Bogdan nu are nevoie acum de valuri, are destul de mult de învăţat. Nu vreau să-l tulbur cu nimic nici pe el. Bogdan e un copil încă. E doar între mine şi Vlad, înţelegi?
– De când crezi că sunt cuplaţi, el şi fufa?
– Cred că de mai multe luni, poate chiar un an.Vlad s-a schimbat, e de nerecunoscut. E distant, nu mai vede nimic, e străin de toate din casă. Cât am stat cu tine la Bucureşti, nu s-a plâns mai deloc de lipsa mea. Aproape că i-a priit. Mi s-a părut tare ciudat atunci că a fost aşa de repede de acord să renunţăm la concediu împreună şi să se ducă singur la mare, iar eu să rămân cu tine. Culmea e că atunci nu mi-am dat seama şi chiar l-am crezut altruist. Dar el le avea pe ale lui şi lipsa mea de acasă a venit la fix.
– Acum dai vina pe mine?
– Oh, nu, nici vorbă. Tu nu ai nici o vină. Nu ştiu ce vină am eu.
– Bărbaţii se mai plictisesc uneori. Şi noi, femeile ne plictisim, hai să o recunoaştem! Fără nici un motiv. Ştii ce se spune, că la bătrâneţe bărbaţii fac crize şi se cred iar la pubertate. Îşi găsesc repede una mai tânără. Noi am face la fel, dar cine se mai uită la noi? Aşa că ne consolăm cu bârfele. Toată lumea înşală pe toată lumea, nu cred că omul e monogam prin construcţie, iar de bărbaţi ce să mai vorbim, ei s-ar culca oricând cu oricine.
– Dar nu Vlad al meu. Nu el. M-am îngrăşat, am îmbătrânit, mă uit în oglindă uneori şi nu-mi vine să cred ce văd, dar nici el nu mai e junele de acum 20 de ani.
– Toţi am îmbătrânit.
– Da, dar bărbaţii au şarmul lor când îmbătrânesc. Hormonii lor o iau razna. Criza de la 40 de ani. Oh, Doamne, nu ştiu ce o să mă fac. Nu-mi vine nimic în minte. Cred că o să ajung la nebuni. Nu mai dormim nici nopţile ca lumea. Parcă ar umbla stafii prin casa nostră. După atâţia ani…
– Eu sunt sigură că o să-i treacă aşa cum i-a venit. Dar …în spital nu se discută?
– Eşti culmea, chiar dacă se discută, tu crezi că o să vină cineva să-mi spună ceva? Tu ai face aşa ceva, dacă ai şti? E o întreagă conspiraţie în jurul meu, a lor, nu mai ştiu.
Tac. Îmi vine în minte Eugen, serile noastre tandre. Cine sunt eu să le judec pe toate? Pe Vlad cel mai puţin, pe Maria în nici un caz, iar pe fufă nici atât. Probabil aşa mi se spunea şi mie pe din spate odinioară: fufă. Sau pramatie, depinde. Ştiu, Maria nu a vrut să mă jignească. A rostit un adevăr. Nici nu m-am supărat, mă simt chiar solidară cu ea. Maria nu e soţia lui Eugen, e prietena mea. Pur şi simplu nu merită ceea ce i se întâmplă. Dacă ea nu ar suferi atât, aproape că s-ar numi un mic incident totul, dar aşa …o aud cum oftează şi pentru prima oară de foarte multă vreme încoace ceva vibrează în mine. De parcă mi-au revenit sentimentele de odinioară. De parcă aş începe să devin umană.
– Uite că am ajuns. O să te las singură aici. Vin peste două ore să te iau. Poate mai devreme. Mă aştepţi dacă se termină şedinţa voastră mai devreme.
– Credeam că stai şi tu.
– Nu, ce să fac eu aici? Doamne, nu eşti copil de grădiniţă, Magda! Şi apoi trebuie să trec pe la spital. O să te descurci tu, nu-mi fac probleme.
Nu mai zic nici un cuvânt. Cobor şi aştept să mă ia de braţ. Intrăm într-o clădire cu miros de ziduri vechi şi de petrol, o duşumea veche scârţâie sub picioare. Trecem de un prag, altă cameră. Maria mă ajută să-mi dau jos pardesiul.
– Bine aţi venit la noi – aud. Eu sunt Simona. O să conduc întâlnirea.
– Eu sunt Magda Ivan.
– Ştiu. Domna doctor mi-a povestit despre tine. Aici ne spunem pe nume. Te vei obişnui. Ia loc.
O mână mă cuprinde de braţ şi mă conduce către un scaun, aud cum mi-l trage să mă aşez. Întind mâna, îl simt, ştiu mişcarea. E ceva automat.
– Mai trebuie să vină şi alţii. Aşa că aşteptăm un timp. Sfertul academic.
– Nici o problemă. Aşteptăm, zic.
– Eu plec, o aud pe Maria. Să fii cuminte.
– O să fiu. Pa. Lasă, se rezolvă până la urmă. Simt eu asta. Nu mai fi supărată.
– Pa, Magda.
Îmi pune mâna pe umăr, ca un alint, ca şi cum mi-ar spune să nu-mi fac nici o grijă pentru ea. Totuşi, cum aş putea să nu mă gândesc? Ciudat, ce puţin mă interesează acum grupul ce se va forma şi discuţiile ce vor începe. O emoţie o subminează pe alta. Gândurile mi se amestecă şi ele. Iarăşi nu-mi dau seama ce caut aici, de ce am venit. E pierdere de vreme. Mai bine rămâneam cu Maria şi mai vorbeam. Acum sunt sigură că a făcut-o special aşa, pe fugă, în maşină, poate jenată că şi eu am trăit ani de zile cu un bărbat însurat, ea ştie totul despre viaţa mea. Nu a fost nici o clipă de acord cu ceea ce făceam, dar cine să o asculte atunci? Acum mi-a spus toată povestea repede, între două drumuri, ca să nu avem timp, să nu spunem poate lucruri neplăcute pe care să le regretăm mai târziu. Mă tot gândesc la vremuri trecute şi la roata destinelor care se învârte mereu.
Mai vine cineva. Este aşezat lângă mine. Înţeleg că se numeşte Pavel. La masă mai sunt câţiva, dar toată lumea tace. Doar Simona vorbeşte din când în când. Pe ceilalţi pare să îi cunoască bine, le spune pe nume. Doar cel de lângă mine e nou. El tace, ca şi mine. Asta e bine, gândul că nu sunt singurul începătoar mă face să mă simt ceva mai confortabil. Am o senzaţie ciudată, de parcă s-ar tot uita spre mine. E închipuirea mea, nimic mai mult. De ce s-ar uita? Nici nu văd nimic, nici nu ar avea ce vedea.
– Deci să începem. Mă numesc Simona şi sunt psiholog, pentru cei doi nou veniţi spun asta. Cei vechi mă cunosc şi ştiu protocolul şedinţelor. Începem cu prezenţa, sfârşim cu programul de voie şi cu audiţii muzicale. Cine lipseşte azi? Matei şi Silvia. Poate numai întârzie. Cum vă spuneam, avem doi nou veniţi, domnişoara Magda şi domnul Pavel. Le spunem bun venit. Sperăm să se simtă bine şi să mai vină în grupul nostru. Ia să vedem ce s-a mai întâmplat de la ultima noastră întâlnire. Cine vrea să spună ceva? Mirela?
– Sunt Mirela. Pentru Magda şi Pavel care nu mă ştiu: am 18 ani şi am o miopie galopantă. Mă descurc tot mai greu cu vederea dar încă mă descurc. Anul acesta am terminat liceul special la Buzău. Mi-am făcut acolo o mulţime de prieteni. Dar nu aş fi putut să mă descurc fără ajutorul alor mei. Şi o spun pretutindeni, am nişte părinţi extraordinari. Numai ei ştiu cîte sacrificii au făcut pentru mine, încă de când m-am născut. Sunt conştienţi că lumea văzătorilor e ca o junglă pentru noi, nevăzătorii, şi încearcă să mă pregătească din timp pentru asta cum pot ei mai bine. Acum citesc şi în braille deşi probabil nu o să-mi folosească cine ştie ce. Dar e o şansă în plus pentru mine.
– Ştim asta, ne-ai mai povestit.
– Da, altceva voiam să spun: am păstrat legătura pe internet cu o asociaţie de nevăzători din Anglia, care ne-a ajutat la liceu cu nişte programe speciale, anul trecut. Îşi remodernizează acum întregul sediu şi ne-ar putea trimite nouă toate calculatoarele lor vechi cu tot echipamentul auxiliar. Sunt destul de bune, zic ei, şi oricum e mai bine decât nimic. Problema este că trebuie să ne ajute cineva cu formalităţile. Ar trebui să vină şeful de asociaţie şi să vorbim sau poate ne ajută altcineva?
– Calculatoare? Dar la ce bun? De parcă s-ar da biciclete celor fără picioare! – comentează cineva.
– Taci dacă nu te pricepi! Ascultă mai bine şi după aceea vorbeşti. Am eu un prieten, are o firmă de import-export, probabil el ştie ce trebuie să facă în astfel de cazuri. Din câte ştiu eu, e problema lor, ei trebuie să facă formalităţile pentru donaţie şi tot ei achită transportul. De obicei au şi nişte facilităţi, ştiu sigur, nu ies ei în pierdere. O să vorbesc cu amicul meu să văd ce ştie el despre asta.
– Toni, ar fi minunat. Câţi din grup ştiu să folosească un calculator? întreabă Simona. Ridicaţi mâna.
Ridic mâna deşi nu-mi este clar la ce se referă întrebarea.
– Eu ştiam să folosesc un calculator înainte de accident, zic, acum nu mai ştiu despre ce e vorba. Cum să folosesc acum un calculator? Nu aş mai putea.
– Nu e foarte complicat. Trebuie exersat. Trebuie răbdare. Există un program de voce, citeşte practic orice de pe ecran. Cei mai mulţi nevăzători se obişnuiesc după scurt timp să-l folosească. Cu atât e mai uşor cu cei care au folosit deja unul. Mai greu este să obţinem calculatoarele, iar softul costă. Nu dispunem de prea multe fonduri, după cum ştiţi. Aşa că o donaţie e nemaipomenită. Nu trebuie să ratăm asta. Deci aţi înţeles, domnul cu bicicletele cum stă treaba?
Cei de la masă discută în contradictoriu. Nu au primit nici un calculator şi ei deja se ceartă cum să-l împartă, cum să înveţe, cine să ne înveţe, cum să îl racordăm la internet, cu ce să plătim facturile. Suntem o naţie ciudată, aparent suntem plini de orgolii, dar nu ne dăm în lături dacă e vorba să primim ceva de pomană, e ca şi cum ni se cuvine asta. Nu contează dacă acel ceva e scos din uz, dacă a fost purtat, dacă e depăşit moral, important e să fie pe degeaba, să nu muncim pentru el. Vocile se amestecă, îmi este greu să urmăresc firul dialogului. Ei se cunosc între ei după glas, ştiu unii despre alţii cine sunt şi ce fac în viaţa obişnuită. Poate că într-o zi o să ajung să-i cunosc şi eu pe toţi, cred că sunt cel mult zece la masă şi par simpatici. Maria, sărmana, mi-e milă de ea. Nu ştiu cum este să trăieşti aproape douăzeci de ani cu cineva şi el să te înşele într-o bună zi cu alta mai tânără şi mai frumoasă. Cred că e umilitor. Eu nu pot decât să-mi imaginez cum este, pentru că pe mine nu m-a părăsit nimeni. Sau, dacă a făcut-o, nu m-a afectat prea mult. Probabil că nici nu am iubit pe nimeni mai mult decât m-am iubit pe mine. Asta este, nu am iubit ca să nu fiu nici o clipă vulnerabilă! Ceva în interiorul meu m-a pus mereu în gardă: nu iubi ca să nu fii rănită! Ei, şi ce-i cu asta? Nu ai parte de deziluzii dar nici de exclusivitate. Nici de dăruire totală. Atât cât ar ţine. O mică eternitate. Tot e mai mult decât nimic.
– Magda, văd că nu eşti prea interesată de subiect.
– Ba da,( mint) dar nu cunosc pe toată lumea de aici.
– Atunci hai să te prezinţi mai întâi de toate tu. Spune-ne câte ceva despre tine, ca să te cunoască ceilalţi.
– Sunt Magda. Am 40 de ani. Am avut un accident de maşină şi am rămas fără vedere. Pot să zăresc doar lumina foarte intensă. În curând sunt programată pentru o nouă operaţie, în speranţa că s-ar putea mai bine de atât. S-au mai făcut două încercări până acum. Dacă nici acum nu reuşeşte, o să renunţ. În nici un caz nu sper să mai pot citi vreodată sau să recunosc pe cineva după chip.
– OK, mai toţi au trecut prin asta, mai degrabă aş vrea să povesteşti ceva despre viaţa ta, ce vrei tu, ceva care crezi că te reprezintă.
Un tremur imperceptibil poate de alţii îmi cuprinde amândouă mâinile. Le prind una în alta, aşa e mai bine, de parcă s-ar susţine reciproc, de parcă le-ar fi frig şi s-ar încălzi una pe alta. Sper ca nimeni să nu observe. E un amănunt neînsemnat, ar fi bine dacă nu mi-ar tremura nici glasul.
– Am terminat facultatea de Arte plastice, secţia desen. Probabil că vă imaginaţi că am fost pictoriţă. Realitatea este că poate ar fi trebuit să fiu. În ultimul an de facultate am expus la una din galeriile din Bucureşti împreună cu pictori consacraţi. Unul din tablouri se intitula Amintire. Era un chip de femeie pe alocuri foarte clar, pe alocuri foarte imprecis, ca într-un vis. A fost atunci foarte bine primit de criticii de artă, a fost reprodus şi în revista Luceafărul, se vorbea de mine ca despre un viitor geniu în pictură. Tabloul a fost cumpărat apoi de un colecţionar care probabil spera că voi ajunge departe în carieră, aşa se prevedea. Spera ca valoarea tabloului să crească spectaculos. Se pare că l-am dezamăgit pe domnul cu pricina, dar nu cred că a falimentat din cauza asta! Întotdeuna mi-am dorit să reiau tema şi poate să refac tabloul, dar nu am mai găsit timp. Aş putea spune că am cunoscut o glorie de o zi, dar, dacă aş fi perseverat, cine ştie …. deci nu am ajuns niciodată o pictoriţă adevărată. Am lucrat mai mult în design de ambient să zic aşa. În ultima vreme am lucrat în domeniul reclamelor.
– Ai făcut reclame la televizor?
– Nu, nu reclame la televizor, ci reclame tip bannere, pliante, afişe, etichete, chestii din astea. Statice. Dar şi ele trebuie bine gândite şi bine lucrate.
– Ai copii?
– Nu.
– Când a avut loc accidentul?
– În primăvara asta.
– Şi ai fost operată aici?
– Nu, la Bucureşti. De două ori. Doctorii încă mai încearcă să-mi redea transparenţa corneei şi cristalinului. Nu sunt nici ei prea optimişti şi nici eu.
– Pe mine m-au operat cu laser de cinci ori şi degeaba.
Nu ştiu cine a vorbit, un glas de bărbat ceva mai în vârstă. Linişte. Nimeni nu mai întreabă nimic. Oare viaţa mea a fost atât de banală? Da, dacă stau bine şi mă gândesc a fost o risipă toată viaţa mea. Sunt un rebut. Acum asta e, înapoi nu mă pot întoarce, înainte nu se întrevede nici un drum.
– Bun. Mai avem aici un nou venit. Pavel, povesteşte-ne despre tine.
– Sunt Pavel. Profesor de informatică. Am aproape 48 de ani.
Tace, îşi drege glasul, cred că e şi el emoţionat, nu-mi dau seama de ce, ca profesor e mult mai obişnuit decât mine să vorbească în public.
– Viaţa mea a fost cât se poate de normală până acum câţiva ani. Am terminat facultatea la Bucureşti, acolo am cunocut-o pe soţia mea, acolo s-a născut şi fetiţa noastră, Oana. Apoi am luat repartiţia aici în oraş amândoi, am lucrat la acelaşi liceu, soţia preda matematica, eu informtica. Am fost un familist convins. Nu ştiu dacă o iubeam foarte mult pe Nuţi a mea sau dacă ăsta a fost un principiu de viaţă. Uneori lucrurile se amestecă, a fost mai degrabă vorba de respect faţă de mine, faţă de fiica noastră. Din păcate ne-am separat acum patru ani. Se mai întâmplă. E complicat. Acum un an mi s-a diagnosticat o tumoră de nerv optic, mai precis la nivelul chiasmei optice. Un cancer care a trebuit operat. După asta mi-am pierdut aproape 90% din aria vizuală, acum văd ca printr-un tunel îngust şi imaginea este neclară. Nu se mai poate face nimic, dar sunt mulţumit că trăiesc. Dacă nu mă operam, astăzi e foarte posibil să nu mai fi fost aici. Dar vă întrebaţi desigur ce caut eu în acest grup. Nici eu nu ştiu dacă am făcut bine că am venit sau era mai bine să apelez la un medic psihiatru. Ca să fiu foarte sincer, am venit aici pentru că mă simt deprimat şi nu ştiu încotro să o apuc, poate îmi spuneţi voi. De asta sunt aici. De voie, de nevoie, m-am adaptat la noua situaţie: bolnav, singur şi la pensie, toate deodată. Dar mă simt inutil, dezorientat. Am fost tot timpul un om vesel şi optimist, nu mi-e frică de moarte, dar problema mea este că acum am o viaţă cu care nu ştiu ce să fac. Mereu am fost un om activ şi acum mă simt complet inutil. Cu asta nu mă împac. Voi cum suportaţi asta? Uneori mă gândesc că cel mai bine ar fi fost să nu mă operez, nu mai sufeream atât. Cred că v-am plictisit.
Câteva secunde de linişte, toată lumea pare emoţionată de sinceritatea violentă a lui Pavel.
– Nu ne-ai plictisit. Ne pare rău. Noi ne adunăm în acest grup nu neapărat pentru a rezolva probleme, ci pentru a ne fi mai uşor să le suportăm aşa cum vin ele. Totuşi soţia ta, fiica ta, ar trebui să te sprijine, nu e corect să te abandoneze tocmai acum.
– Nu, doamna Simona. Nu e chiar aşa. Nu am venit aici să mă plâng de familia mea, ci pentru că nu ştiu ce să fac de azi înainte cu mine.
– Nu cred că-ţi vei răspunde la întrebarea asta într-o singură zi. Cu toţii e la fel. Ştim cum e. Dar la fiecare e altfel, nimeni nu-ţi dă o reţetă pentru situaţia ta.
– Ştiu asta, nici nu speram. Dar voi aveţi un alt mod de a rezolva problemele voastre, diferit de al celor care văd.
– Cunoşti Biblia?
E o voce de bărbat, e aceeaşi voce care m-a întrebat de operaţiile mele.
– Nu foarte bine.
– Dar ştii cine a fost Pavel?
– Un apostol.
– Dar ştii povestea lui?
– Nu.
– În faptele Apostolilor se scrie despre viaţa lui Pavel: Sfantul Apostol Pavel, cunoscut mai întâi sub numele de Saul, s-a născut în Asia Mică, din părinţi evrei. A învăţat bine din copilărie limba greacă, iar de la părinţi avea dreptul de cetăţenie romană. Ambele calităţi au avut mare importanţă în activitatea lui misionară. Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. Auzind vestea marii mişcări produse de noua religie, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutorul creştinilor. La uciderea cu pietre a Sfântului Ştefan, ucigaşii i-au pus hainele la picioare. După împrăştierea comunităţii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinşeze în forţă şi pe cea din Damasc. Aşa a pornit înspre acolo. Pe drum s-a petrecut faptul extraordinar care a schimbat cu totul viaţa şi misiunea rabinului Saul: convertirea lui la creştinism. Ziua, în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, i s-a arătat Iisus Hristos, zicându-i: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Iar el a zis: “Cine eşti, Doamne?” Şi Domnul a zis: “Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti” Minunea l-a transformat peste noapte din Saul în Apostolul Pavel. Orbit, uimit şi profund schimbat, a fost dus de însoţitorii săi la Damasc, unde a primit botezul de la preotul Anania. El a început să predice în sinagogi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, spre uimirea şi surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfătuit să-l omoare. Saul a fost ajutat de creştini să părăsească oraşul, coborându-l noaptea peste zidurile cetăţii într-un coş, iar el s-a retras pentru trei ani în Arabia, studiind Sfânta Scriptură şi meditând asupra creştinismului. Apoi el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus în cercul Apostolilor. A propovăduit în multe regiuni din Asia, Grecia, Cipru, Malta, precum şi la Roma. Acolo, la Roma, Sfântul Pavel s-a aflat într-o detenţie usoară, fiind închis într-o casă, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovădui şi întări creştinismul în capitala Imperiului Roman. El a avut mare succes, prin predica sa nouă credinţa a pătruns mai întâi printre slujitorii palatului imperial, apoi în întreg împeriul. Împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că Apostolul Neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua închisoare, din care n-a mai scăpat şi a murit ca martir sub împăratul Nero. După tradiţia creştină, el a murit în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Petru, 29 iunie, care a rămas până azi ziua sărbătoririi lor.
– Dar le ştii, nu glumă! Nu m-am întrebat niciodată de ce Petru şi Pavel apar împreună în calendar.O fi cum zici. Niciodată nu-i târziu să mai înveţi câte ceva!
– Da, nu se ştie bine unde a fost îngropat Petru, dar Pavel a fost îngropat sigur la Roma. Realizaţi că meritele lui sunt considerabile pentru răspândirea creştinismului? Pavel este cel mai însemnat scriitor şi gânditor dintre apostoli. Prin activitatea sa misionară, el a eliberat creştinismul de servitutea vechii legi mozaice.
– Este interesant tot ce spui, dar totuşi unde e legătura cu mine? Nu înţeleg.
– Uite care cred eu că e legătura. Saul a trebuit să stea în întuneric, să fie orb ca să renască spiritual.
– Ei, bine, adică tu vezi o similitudine între mine şi Pavel din Biblie doar pentru că am numele ăsta?
– Cine ştie de ce te numeşti tocmai Pavel şi de ce a trebuit să pătimeşti cu vederea? Cine ştie cum le alege Dumnezeu şi cum le leagă? Numai noi nu suntem în stare să le vedem rânduielile, dar ele există. Fii sigur de asta.
– Tu cum te numeşti?
– Anton.
– E un nume biblic şi ăsta, nu-i aşa?
-Nu prea. Dar catolicii se roagă la Sfântul Anton.
Intervine Simona:
– Dar poate schimbăm subiectul, nu credeţi? Hai să lăsăm sfinţii cu ale lor şi să revenim la oile noastre. A încercat careva să scrie un articol pentru revistă?
Tăcere.
– Nimeni nu a încercat? Nu e nici o problemă. Dar trebuie să înţelegeţi că nu trebuie să fie perfect. De ce aveţi reţineri? E de ajuns o încercare, nu reuşeşte nimeni din prima. Puneţi pe hârtie gândurile voastre, azi, mâine, poate că într-o zi va ieşi ceva bun de publicat. Dar dacă nu încercaţi? Vreţi să se scrie articolele singure?
– Nu, dar ai nevoie talent.
– Ce e aceea talent? Sau de unde ştiţi că nu aveţi aşa ceva? Nu uitaţi că ceea ce citiţi tot de oameni ca voi e scris. Oameni care nu au pus în viaţa lor mâna pe creion dar care au simţit la un moment dat că au ceva de spus. Puteţi povesti ceva, o întâmplare. Nu trebuie neapărat ceva ieşit din comun. Vă rog să încercaţi. Câteva cuvinte. Aşa azi, aşa mâine, exersaţi cel puţin.
– Nouă nu ni se întâmplă nimic dosebit. Ce să scriem? Cum ne îmbrăcăm, cum mâncăm, cum stăm?
– Nu pot să zic decât să încercaţi, nu aveţi de unde şti ce o să iasă. Sunt sigură că în inima voastră e ceva nobil care merită arătat tuturor.
Iarăşi vorbesc toţi deodată. Cum de se înţeleg? Au canale speciale de recepţie, altfel nu-mi pot explica. Eu nu percep decât o gâlceavă continuă, fără cap şi fără coadă. Încep să nu mai am răbdare. Pavel tace ca şi mine, cred că nici el nu se simte confortabil în acest mic Babilon.
– Domnule Pavel?
– Da, domnişoară, spune, te ascult.
– Cum ţi se pare întâlnirea de azi? Eu, una sunt confuză. Nu ţi s-a părut cam aiurea totul?
– Aiurea? Ba cred că da. Nu am înţeles mare lucru. Mă aşteptam ca Simona să conducă dialogul. Eşti sigură că e psiholog? Văd că ne lasă pe noi mai mult ca să vorbim şi să punem întrebări fără ca ea să ne răspundă. Aşa ne puteam întâlni la o bere, mai povesteam de una, de alta, nu văd care e diferenţa.
– Nici eu nu o văd.
– Cred că aici e mai mult ideea în sine, că vii la un grup, că faci chipurile asistenţă psihologică. Aiurea, eu nu văd unde e asistenţa asta. Cred că nu mai vin pe aici. M-am lămurit. Mă întorc acasă, aşa cum am venit.
– Nici eu nu cred că mai vin. Auzi ce idee: să ne punem pe scris. Mă apucă râsul, nu alta. Crezi că are efect terapeutic? Şi cum să scriem noi care nu vedem?
– Poate e posibil, habar nu am, eu încă mai văd câte ceva. Ce ar fi să întrebi?
– Ai dreptate, chiar asta o să fac: Doamna Simona, am o întrebare.
– Poftim.
– Cum pot eu să scriu dacă nu văd?
– Ai auzit de Luis Borges?
– Nu. Cine e?
– Nu mai trăieşte. A fost unul din cei mai mari scriitori ai lumii latine. A scris Istoria universală a infamiei. Îţi spune ceva, poate?
– Nu, nicidecum. Trebuie să recunosc, în viaţă am stat cu nasul mai mult în planşele de desen şi mai puţin în cărţi.
– Mare păcat. Ştii ce spunea Borges? Că Raiul nu ar trebui să fie o grădină, ci o bibliotecă. Dar de îţi vorbesc despre el? Imaginează-ţi că a orbit în plină activitate de creaţie. Dar nu a abandonat, cele mai mari scrieri i le-a dictat mamei sale. Acum aveţi atâta tehnologie la îndemână! E adevărat, nu puteţi să scrieţi, dar cred că aveţi în casă un casetofon. Puteţi înregistra, puteţi asculta, puteţi şterge, reînregistra. Învăţaţi-vă să fiţi inventivi. Ajutaţi-vă şi găsiţi singuri soluţii, nu îi luaţi pe “nu pot” şi pe “nu ştiu” în braţe.
– Dar nu ştiu despre ce revistă este vorba.
– Este revista “Litera noastră“ editată pentru nevăzători în braille şi în litere normale. Avem aproape toată colecţia. Ar fi frumos să trimitem şi noi, cei de aici, articole. Mai avem o revistă literară audio, “Mozaic sonor”, ne vine şi ea la filiale. Se fac concursuri literare, de ce să nu participaţi? Orice e bun. Poezie, eseu, proză. Şi să nu uităm de revista “Radar”, e cea mai recentă. Magda, ţie ţi-am trimis un CD, l-ai ascultat?
– Nu încă.
– Nu ar strica să încerci. O să-l găseşti surprinzător, sunt sigură.
O clipă se lasă liniştea, apoi iarăşi glasurile se amestecă. Toată lumea vorbeşte cu toată lumea. Pavel continuă de unde rămăsese cu discuţia.
– Cum ţi s-a părut domnul ăla, Anton? Cine se crede? Îmi predică el mie despre credinţă. Fiecare are credinţa lui. Mi s-a părut că o face pe deşteptul, adică vezi tu, cât de multe ştie.
– Poate că nu a făcut-o cu rea intenţie. Ştii ce cred eu? Că acasă la el nu-l acultă nimeni şi aici a profitat de ocazie ca să spună şi el ceva.
– Bine, sunt de acord, dar prea avea un aer ceremonios, parcă predica în biserică, ai observat ce linişte s-a făcut când vorbea şi cred că îi plăcea să se audă pe sine. Ar trebui să mai lase şi pe alţii, poate mai are cineva şi alte opinii.
– Dar a spus lucruri interesante.
– Punctul lui de vedere. Uite, mă crezi sau nu, nu cred că Dumnezeu chiar a trebuit să mă năpăstuiască cu boala asta ca să-mi arate că s-a gândit la mine. Mai bine se gândea la alţii şi mă lăsa pe mine în pace. Nu mă simt nici onorat şi nici favorizat. Asta-i culmea culmilor!
– Eu cred că Anton a vrut să-ţi spună o vorbă bună. Nu cred că a avut intenţii rele. Poate că nu s-a exprimat în modul cel mai fericit.
– Oricum eu nu cred să mai vin aici, e pierdere de timp.
– O fi pierdere de timp, dar măcar se întîmplă ceva. Eu, una, mă plictisesc îngrozitor, toate zilele sunt la fel.
– Stai singură?
– Nu, am o fată care se ocupă de gospodărie dar atât.
– Nu ai vrea să ne mai întâlnim? Să mai discutăm ….Şi eu sunt atât de singur, încât uneori e de nesuportat pentru mine.
– Adică doar noi doi?
– Numai dacă îţi face plăcere să mai schimbi o vorbă cu cineva. Nu insist.
La ce s-o fi gândit acest Pavel? Nu ştiu. Cred că moare de plictiseală. Sau poate e ca şi mine, debusolat. Nici el nu ştie ce să facă. Nici eu nu ştiu. Dar nu pare un om prost crescut.Vocea lui e plăcută.
– Nu ar strica să mai vorbim din când în când. Nici eu nu ştiu uneori cum să-mi omor timpul. Uneori e de-a dreptul insuportabil, aşa este, ai dreptate.
– Da. Este extrem de dificilă viaţa aşa. Doar noi, care trecem prin asta, ştim, nimeni altcineva.
– Aşa este.
– Îmi laşi un număr de telefon? Spune, îmi notez.
El încă poate să noteze. Cum era vorba? În Ţara Orbilor cel chior e rege? Ei, bine, el e rege pe lângă mine. Poate să noteze. Apoi o să citescă într-o zi, o să formeze numărul la telefon. Dacă aş putea şi eu măcar atât, nu mi-ar trebui nimic mai mult. Simona se străduieşte să facă din nou linişte şi să ne putem auzi. Lansează un nou subiect.
– Ce noutăţi aţi mai aflat?
– Am citit că japonezii experimentează un nou dispozitiv pentru citit cu limba.
– E o poantă?
– Nu, deloc.
– Păi nu înţeleg, ce faci, lingi paginile unei cărţi?
Toţi râd. Râd şi eu, mă şi imaginez aplecată peste o carte şi folosindu-mi limba într-un mod la care nu m-aş fi gândit în veci.
– Nu mai râdeţi. E ceva genial. Auziţi: se pune pe cerul gurii un dispozitiv electronic capabil să redea tactil literele. S-a constatat că limba are o rezoluţie mult mai mare decât vârful degetelor şi recunoaşte mai repede şi mai uşor literele alfabetului. Adio braille. Nişte fire sunt conectate la textul de citit pe suport electronic. Vă imaginţi puţin?
– Nu trăiesc eu să folosesc asta! Dar poate că voi o să fiţi ceva mai norocoşi. Eu mă mulţumesc că v-am putut întâlni cu ajutorul lui Dumnezeu şi săptămâna asta. Uite, aşa mai păcălim timpul, mai trece o săptămână.
Ăsta e Anton, cu siguranţă el este, deja i-am reţinut vocea şi numele. E un început. Şi Mirela, şi pe ea am reţinut-o. Pare isteaţă fata asta. Mi-ar plăcea să discut mai multe cu ea. Dar ziceam că nu mai vin aici …poate o să mai vin …nu ştiu …iar Pavel…oare o să mă sune? Tace lângă mine, oare la ce se gândeşte? Cred că aşteaptă să se termine şedinţa asta ciudată şi să plecăm acasă. Iar acasă ne aşteaptă ce? O tolbă cu amintiri. Atât. Şi propriul nostru sine.

Duminică 14 noiembrie

Azi nu aş mai fi ieşit din casă pentru nimic în lume şi nu aş fi deranjat-o pe Maria sub nici un pretext. Dar are Pavel un fel de a mă scoate din bârlog, de a mă pune la ambiţie, de a mă face curioasă. Ce fel de om o fi? Şi ce are de împărţit tocmai cu mine? De ce nu şi-a găsit pe altcineva să sune, să cicălească? În fiecare zi a săptămânii m-a tot sunat.
– Alo, Magda?
– Da.
– Pavel sunt, ce mai faci?
– Bine. Tu?
– Voiam să te aud. Doar ţi-am promis că te sun. Te deranjez cumva?
– Nu.
– Pari …gânditoare… Eşti tăcută.
– Poate, în curând merg la o nouă operaţie. Simt că nu mai suport. Îmi vine să mă las păgubaşă.
– Nu te demoraliza. Îţi ţin pumnii.
– Mulţumesc pentru pumni. Dar tot eu trebuie să mă operez, nu ştiu dacă pricepi.
– Vii duminică la şedinţă?
– Nu sunt hotărâtă. Parcă nu m-aş mai duce. Tu mergi? Păreai cam nemulţumit.
– Merg. Nu vreau să abandonez înainte de a mă convinge că e o pierdere de vreme. Şi apoi, m-am tot gândit, ce să fac altceva? Eu sper să vii, o să păstrez scaunul de lângă mine numai pentru tine. Dacă nu îţi place de ceilalţi, atunci poate o să facem noi doi conversaţie. Mi-ai promis.
– Ce ţi-am promis?
– Că o să ne ţinem de urât.
Asta-i bună! Am devenit subit prizoniera unei promisiuni pe care nu ţin minte să o fi făcut. Pavel exagerează. Ce să discutăm noi doi? Un profesor de informatică şi o desenatoare? Oare de ce m-am învăţat să tot dau înapoi ori de câte ori cineva face un pas spre mine? O să tot dau înapoi până o să cad în prăpastie. Pavel e un bărbat oarecare, ce mai contează asta acum, ce mai contează cu ce s-a ocupat, ce boală are, de ce e acum la telefon şi vorbeşte cu mine? La urma urmei, este cineva care a observat că eu exist. Nu e oare acesta cel mai important lucru?
– Bine, am zis atunci la telefon, mă mai gândesc.
– Eu te aştept. O să vin chiar mai devreme. O să rămân şi după ce pleacă ultimul om din sală, sperând că doar ai întârziat un pic. Să te gândeşti la asta.
Etcetera, etcetera, etcetera…
Şi iată-mă ieşită din casă, în sala cu miros de petrol, aştept să vină. Oare a glumit? Oare chiar o fi vrut să facă toate câte mi le-a promis? Ce fel de om o fi ? Şi de ce nu mă lasă să trăiesc? M-am simţit ca în stare de asediu o întreagă săptămână. Acum de ce o fi întârziat? Am venit eu mai devreme? De ce am rugat-o pe Dora să îmi pună ieri pe faţă o mască cu argilă, să îmi aranjeze la ac ţinuta, de ce îmi bate inima aşa de tare, încât risc să fiu scoasă afară din sala asta ca să nu deranjez şedinţa? Vine. Îi aud glasul, zăboveşte pe holul de la intrare, stă de vorbă cu cineva şi nu-mi dau seama cu cine. Vreun cunoscut sau poate cu Anton? De ce stă acolo, sunt sigură că se uită spre mine, mă priveşte ca prin lunetă, a văzut că sunt aici dar mă lasă să aştept, poate vrea să vadă cum mă comport, îmi măsoară stângăciile. E sadic. Dacă a zis că el o să fie aici, că o să mă aştepte, de ce nu s-a ţinut de cuvânt? Sunt o carghioasă. În sfârşit vine, aud paşii lui. Oare de ce ştiu că sunt ai lui? Nu ştiu. Doar sper.
– Magda, ai venit. Puteam să pariez că o să vii.
– M-am hotărât în ultima clipă. Bine că nu ai pariat. Ai fi putut pierde.
Cum era de aşteptat, iarăşi mint. Nu mă mir, a minţi e un al doilea fel al meu de a fi. E normal să mint în lume. E chiar plăcut. E pervers. De parcă el o să creadă minciuna mea. Ştiu că nu o crede, aşa că suntem chit, mesajul a fost corect recepţionat. Ce mai contează minciună sau adevăr când e vorba de lucruri neînsemnate. Neînsemnate? Neînsemnate, da.
– Cu tine nu am cum să pierd. Însăşi prezenţa ta aici e cel mai mare câştig pentru mine. Arăţi aşa de bine, Doamne, parcă nu ai fi de pe pământul ăsta.
– Ei, îţi place să tachinezi. Nu mai sunt tânără.
– De ce ţi se pare ţie că nu eşti?
– Sunt convinsă de asta.
– Trebuie să te îndrăgosteşti. Ai să vezi altfel lucrurile.
– Nu-mi trebuie. Am destule pe cap.
– Linişte vă rog …linişte vă rog!
E Simona. Cei din sală o ascultă, se face linişte.
– Să începem cu obişnuita prezenţă. Azi văd că suntem toţi. Nimeni nou. Dar o avem şi pe Raluca. Ce ai mai făcut de când nu ai mai fost pe la noi? Povesteşte-ne ceva.
– Acum sunt venită la părinţi şi am trecut pe la voi. Observ lume nouă. Salut! Ce să vă povestesc? Facultatea de Geografie-Franceză e chiar interesantă. Îmi place. Reuşesc să-mi înregistrez cursurile cu reportofonul. Unii colegi credeau că din lene. Eu m-am simţit flatată, vă daţi seama! Un singur incident am avut cu un profesor în primele săptămâni, am făcut un referat comun cu o colegă pentru că eu nu pot să desenez. M-a propus pentru exmatriculare. A ieşit un tărăboi întreg. Apoi au venit ai mei acolo, la Universitate, au discutat, proful o ţinea sus şi tare că nu au ce căuta acolo handicapaţii. Rectorul a lămurit situaţia şi a spus că nu există nici o lege în ţara asta care să împiedice persoane ca noi de la a urma o facultate.
– Scuză-mi curiozitatea, dar la ce bun să munceşti atât de mult dacă mai departe tot nu ai nici un folos din asta?
– Ai dreptate şi tu. Cum te cheamă?
– Magda.
– Vezi, Magda, eu nu te cunosc, dar cred că şi tu ai visele tale. Eu am visat de mică să merg şi să colind lumea largă. E limpede că nu se poate. Aşa că facultatea de geografie e pentru sufletul meu. Am prilejul să aflu o mulţime de lucruri interesante despre oameni şi locuri de pretutindeni. E ca şi cum aş face ocolul pământului. Nu e un efort, cum crezi, e un vis pe care mi-l împlinesc aşa cum pot. Iar franceza îmi place, poate cu diploma mea o să pot să predau la copiii preşcolari. Părinţii sunt încântaţi să se predea o limbă străină la grădiniţă, iar profesorii nu vor să piardă timpul cu aşa ceva. Iată motivul pentru care vreau să fac facultatea asta. Profesorii nu pricep. Problema e vizibil la ei. Nu sunt pregătiţi să ne primească. Sunt complet fără experienţă în domeniul acesta. Cel mai mare of nu e handicapul nostru, ci mila sau mai degrabă răutatea celorlalţi.Voi ştiţi asta, ce să vă mai povestesc eu?
– Dar cum te descurci singură? Iaşiul e un oraş mare.
– Neaşteptat de bine. Stau la cămin, colegele s-au obişnuit cu mine. Le-am cucerit când într-o noapte am jucat wist şi eu am ţinut scorul în minte, fără nici o foaie de hârtie.
– Dar totuşi reuşeşti să vezi puţin, nu-i aşa?
– Din ce în ce mai rău. În clasa a treia încă mai vedeam, deşi stăteam lipită cu ochii de caiete şi toţi credeau că e doar un viciu de poziţie. Eu nu realizam la vârsta aceea că nu văd ca şi ceilalţi copii. Sufăr de o maladie care se numeşte Stugart, e o boală rară, nu ştiu cum se scrie. Retina mea pierde pe zi ce trece tot mai multe celule. Lumina le distruge şi trebuie să port ochelari cu filtre puternice. Dar totuşi am reuşit să termin clasa a noua la o şcoală normală apoi am plecat la Buzău, la liceul special. Acolo m-am împrietenit cu Mirela. Mirela, tu nu spui nimic azi?
– Nimic. Nici de la englezi nu mai am nici o veste. Vor să ia legătura cu conducerea asociaţiei. Eu am lăsat adresa lor, dar văd că nimeni nu s-a sinchisit să le scrie. De parcă am aştepta să ne roage ei să primim. E culmea!
Toţi încep să comenteze, unii râd, nu ştiu de ce ar râde, poate îşi spun că Mirela e o naivă sau poate chiar ea a făcut o glumă pe care eu nu o pricep? Simona încearcă să liniştească spiritele.
– Ei, ei, linişte. Dacă începem aşa, nu mai înţelege nimeni nimic. Mai doreşte cineva să spună ceva? Dar am să vă rog pe rând, nu ne putem înţelege dacă vorbim toţi odată.
– Eu am scris ceva. Ne-aţi tot rugat să încercăm.
– Te ascultăm, Viorel.
E un alt tânăr, aşa pare după voce, cred că recită din memorie poezia lui, poate o citeşte. Se face treptat linişte.

Un tren care pleacă nu se-întoarce nicicând,
Poartă cu el destinele noastre ciudate
Legate vremelnic printr-un repede drum
Ce le duce aproape, ce le duce departe.

Trenul meu e abandonat pe o şină uitată,
Batistele fluturânde sunt numai în gând,
Eu n-am să plec cu el niciodată,
N-am la cine s-ajung târziu ori curând.

Trenul meu e făurit din ceaţă şi fum,
Străbate câmpiile în veşnică noapte,
Ori de câte ori am plecat la un drum
Nu m-a purtat cu el prin văi luminate.

Trenul meu străbate orice distanţă,
În urma lui nu rămân şi nu plâng,
Mi-aş dori să urc în el cu speranţă,
Dar când îl ating se transformă în scrum.

Aplauze.
– Frumos! Să ne dai textul! Îl trimitem. Mie mi-a plăcut, cred că şi celorlalţi, nu-i aşa?
– Da, frumos mesaj, îl aud pe Anton. Sper să te publice. Ai mai scris până acum? Ai talent!
– Câteva încercări, nimic semnificativ. Asta e mai veche, din vremea când vedeam bine, doar am mai lucrat pe text în săptămâna asta. Mă bucur că vă place.
Are dreptate: probabil aşa e viaţa noastră a tuturor celor de aici măsurată. Înainte şi după. Ca şi cele două ere. Complet şi ferm diferite, separate de o linie precisă de demarcaţie: înainte şi după întuneric. Pavel îmi atinge mâna, mi-o prinde uşor şi mi-o scutură. Ce-o fi asta? Nu înţeleg.
– E frumoasă poezia tipului, nu-i aşa?
– Da. Mi-a plăcut. Îmi retrag mâna şi el nu o reţine, a fost doar un gest ca să îmi atragă atenţia către el, nimic mai mult.
– Simona, ce se întâmplă cu clubul de şah de aici, îl aud cum continuă, de parcă strângerea de mână şi dialogul despre poezie de adineaori nici nu a fost.
– Dar ştiu că există.
– Există teoretic, dar uite, nu e în nici un fel organizat. Eu zic că e bine să se facă un program, să ne întâlnim jucătorii la o oră anume, că de fiecare dată sunt probleme, ba nu-i aia, ba nu-i aialaltă, ba e închis dulapul cu piese. Am vorbil mai devreme cu Anton pe hol şi am înţeles că de doi ani nu s-a mai jucat şah aici. E chiar aşa de greu? Am înţeles că ar exista chiar un campionat de şah pentru nevăzători. Eu, unul, aş participa. Jucam bine şah înainte, mi-ar place să continui, m-aş obişnui repede cu noul format.
– Asta trebuie discutat cu directorul filialei, nu cu mine. Am să discut şi eu.
– Eu cred că ar trebui să fim mai mult ajutaţi! -aud vocea unei femei, nu o cunosc, dar cred ca e ceva mai vârstnică, respiraţia îi este puţin greoaie, mai mult ca un oftat.
-Nu ne ajung banii, contiună ea, ne descurcăm foarte greu. Statul ne dă prea puţine facilităţi. De unele nici nu avem nevoie. Unde mergem noi cu trenul? Mie mi s-a stricat instalaţia de la baie şi până am găsit un instalator…nu vă spun cât mi-a luat …de ce nu avem la asociaţie ştiu şi eu, aşa, o echipă de instalatori, electricieni, de meşteri, ca să zic aşa, cineva care să ne poată repara prin casă, să nu mai umblăm noi, că ne e greu, mai ales dacă suntem bătrâni şi singuri.
– Nu cred că e ceva imposibil, dar nici asta nu ţine de mine. Tot cu preşedintele vostru trebuie să vorbiţi.
– Am vorbit, dar mi-a zis că vreau cam multe.
– Doamna Despina, nu cred că e greu să se facă o înţelegere cu o firmă de profil, o sponsorizare poate, nu am idee, dar trebuie să discutaţi. Astea sunt lucruri administrative.
– Ştiţi cum e organizaţia noastră, domana Simona? Ea se face că există, dar problema e că noi nu ne facem că nu vedem. Atunci la ce mai foloseşte ea? Aia nu, aia nu … totuşi suntem oameni şi noi!
Mai multe glasuri vorbesc deodată, e ceva ce îmi este imposibil să mai înţeleg. De ce se grăbesc toţi? Unde vor să ajungă? Şi, nu în ultimul rând, cum funcţionează urechile lor de pot înţelege instantaneu tot ce se vorbeşte? Din nou Simona preia controlul discuţiilor:
– Cred că şedinţa asta avea alt scop. De exemplu aş vrea să întreb: cine din grup a încercat ceva nou în ultima săptămână? Să dea un ajutor în casă, să spună poveşti nepoţilor, de exemplu, mi-ar plăcea să veniţi aici cu idei din care să se inspire şi ceilalţi. Ştiu, fiecare din voi e un caz special, unii deja vă descurcaţi singuri, alţii aveţi nevoie de ajutor. Dar gândiţi-vă că ajutorul pe care îl primiţi ar trebui să fie minim. Iar voi ar trebui să depuneţi eforturi din aproape în aproape, spre a vă integra în familiile voastre. Cu cât veţi cere mai puţin ajutor, cu atât va fi mai bine pentru toţi. E important pentru voi ca oameni să aveţi un grad de libertate. La început, fizică, dar după aceea va veni şi cealaltă, sufletească. Veţi fi mai încrezători în voi şi nu vă veţi mai simţi o povară pentru nimeni. Mirela, ce vrei să mai spui, văd că ai ridicat mâna.
– Voiam să spun că până la urmă tot pe cont propriu trebuie să se descurce fiecare. Eu am terminat liceul şi nu reuşesc să-mi găsesc de muncă. Nu vreau să fiu tot pe spatele părinţilor. Dar până una, alta, tot ei umblă pentru mine şi se interesează. Ştiaţi că la bursa locurilor de mună pentru persoane cu dizabilităţi de anul trecut doar cei invalizi sau surzi au avut câte ceva de ales? Legea nu-i obligă în nici un fel pe angajatori, aşa că ei plătesc minimal, locurile sunt proaste, neinteresante, practic ce nu vrea nimeni e bun pentru noi! Asociaţia nu se implică mai deloc. Nu vreau să plec din oraş sau să fac cutii de carton sau perii de sârmă toată viaţa. Nu-mi place să fac masaj, deşi am înţeles că se câştigă foarte bine cu asta. Ar trebui să avem măcar privilegiul de a ni se oferi locuri de muncă mai uşor. Mie mi-ar plăcea să lucrez ca translator. Asta desigur nu se poate pentru mine, deşi dau clasă la engleză multora. Am vrut să încerc telefonistă, dar nu sunt primită să fac cursuri, deşi sunt sigură că m-aş descurca perfect. Şi dacă aş începe acum, când încă mai văd, cred că mi-aş forma nişte reflexe excelente. Aş lucra mai bine decât cineva care vede perfect. Oricum, nu aş face macrameuri în timpul serviciului, asta e clar! Am o memorie foarte bună a numerelor. Lumea nu e receptivă, nu vrea să rişte cu noi. Vi se pare corect să nu ni se acorde nici măcar o şansă de a încerca să facem ceea ce ne place? Peste tot sunt rampe pentru cei în căruţ, de noi, care suntem siliţi să stăm mai tot timpul în casă nu le pasă pentru că nu ne văd prea des. Nu le stăm în cale.
– Tu ai dreptate. Lumea din jur nu este pregătită pentru noi. Poate că noi nu suntem pregătiţi. În definitiv, nici eu, una, nu vreau să fac vreun efort. De ce ar face alţii asta pentru mine? Poate nici legile nu ne sunt prea favorabile, nu suntem suficient ocrotiţi de ele. Românul nu e prea tolerant.
Asta am fost eu. M-am trezit vorbind şi mi se pare că am spus numai prostii. Nu sunt nici eu convinsă că e corect ce am spus. Ce-mi veni? Să-i arăt lui Pavel că pot să conversez şi cu alţii, că nu e singurul meu interlocutor?
– Şi nici bun samaritean nu e. Dar îi place să se creadă aşa. Anton, tu ce crezi despre asta? Tu ai răspunsuri la orice, intervine Pavel, parcă simţind ca sunt în impas.
– Eu nu ştiu să răspund. Nu am atât de multă înţelepciune. Dar Dumnezeu dă răspunsuri la toate întrebările. Totul ne vine de la El. Şi aşa cum primim bucuriile, tot aşa trebuie să primim şi necazurile noastre.
– Adică tu crezi că înainte am fost un om rău şi boala mea e o pedeapsă?, zice Pavel, puţin contrariat.
– Nu, vai de mine, nu am spus că ai fost rău sau bun, poate că trebuia să te schimbi şi nu s-a putut altfel. Dumnezeu găseşte întotdeauna o cale să ne arate unde este lumina. Iar El luminează şi în întunericul cel mai deplin. Spre exemplu, eu: am fost contabil, cântam şi în corul bisericii împreună cu soţia pe timpul cât eram mai sănătos. Acum a rămas numai ea acolo. Am un diabet care mă roade din toate părţile. Din cauza lui mi-am pierdut şi vederea, cred că o să-mi pierd şi picioarele. Nici rinichii nu mai funcţionează cum trebuie. Duc o viaţă, vai de ea. Dar nu mă plâng. Dacă aşa mi-e dat să le îndur …nici de moarte nu-mi este frică. Ştiu că dincolo mă aşteaptă Iisus. E o mare bucurie asta. Voi fi salvat prin El.
– Tot nu văd legătura. Dacă aşa de mult te iubeşte Dumnezeu, de ce te face să suferi?
– Oh, nu vorbi aşa. Dumnezeu e stăpân pe viaţa mea. Suferinţa înnobilează, şlefuieşte sufletul. Poate că Dumnezeu a avut cu mine un plan bun, eu nu am de unde să ştiu. Poate că, dacă eram sănătos, eram un păcătos şi nu apreciam multe lucruri din lumea asta. Atunci cînd îmi este cel mai greu, mă gândesc la viaţa lui Iov. Avea tot ce-şi putea dori un om până în ziua în care Dumnezeu şi Satana au făcut rămăşag pe el: că ajungând în nevoi va sfârşi prin a-L lepăda pe Dumnezeu. Că dragostea şi credinţa lui sunt condiţionate de mulţumirile lui materiale. Şi aşa ajunge să vadă cum îi mor toţi copiii, i se risipeşte toată averea şi în cele din urmă sănătatea. Pare abandonat definitiv de Dumnezeu, dar el rămâne în credinţa lui. Sunt pasaje foarte frumoase în Biblie în care e descris dialogul dintre el şi prietenii care au venit la el şi care au tot încercat să-l abată din drum şi să-l convingă să renunţe la credinţă, să-şi vândă sufletul. Şi totuşi Iov rămâne statornic în toată suferinţa şi neînţelegerea lui faţă de ceea ce i se întâmplă. Iar în final, tocmai această statornicie e cea care îl salvează. Cam aşa e şi cu mine, eu nu sunt Iov, dar ca şi el, eu cred că Dumnezeu nu m-a abandonat. Că El numai lucrează la sufletul meu şi îl încearcă.
– Poate ai dreptate, nu ştiu dacă asta poate fi o consolare pentru mine, dar mulţumesc pentru ce ne-ai spus.
– Ei, vorbesc şi eu. Dacă vrea cineva să mă audă, atunci e bine pentru amândoi. Aşa cred.
– Toată lumea e atentă la ce ne spui, Anton. Dar nu e cazul să transformăm şedinţele astea în propagandă religiosă. Asta ar fi de preferat să discutaţi în particular.
– Dar nu e nimic rău în ce spune Anton, doamna Simona, zic puţin intrigată. Mie, una, îmi place să-l ascult şi spune numai lucruri interesante, de ce nu l-am asculta? Ce e rău în asta? De când nu mai văd, nu am mai intrat în nici o biserică, iar preotul din parohie nu a trecut niciodată pe la mine.
– Dar cel puţin l-ai chemat?
– Nu, nu în mod expres, dar a aflat de la alţii despre mine, ar fi putut să vină măcar o dată în anul ăsta. Sau deh, vine acuşi cu Ajunul, că tot umblă din casă în casă.
– Cheamă-l şi ai să vezi ce se întâmplă. Până atunci, ar fi bine să nu te grăbeşti să judeci pe nimeni. Aşa e corect. Voi ce credeţi?
Nimeni nu răspunde. Lumea pare să nu fi urmărit dialogul dintre noi două sau evită poate să-şi dea cu părerea. E un subiect delicat. Simona continuă ca şi cum nu ar fi pus nici o întrebare:
– Cam asta a fost pentru azi. Eu voi pleca în concediu o lună, aşa că următoarea şedinţă va fi pe 16 ianuarie. Aşadar, pe perioada sărbătorilor vom lua o mică pauză. Tuturor vă urez un an nou fericit şi să ne întâlnim la anul cu noi veşti bune.
– La mulţi ani şi ţie, se aud voci din grup. Pleci undeva?
– Da, mă duc în Ardeal la ai mei. Dar nu scăpaţi de mine aşa uşor, mă întorc, nu vă faceţi griji!
Simona dă drumul la casetofon. E semnul că avem program de voie, grupul se desface încetul cu încetul, unii pleacă singuri, alţii îşi aşteaptă însoţitorii.Vorbesc unii cu alţii, în sală e încă rumoare. Pavel rămâne.
– O aştepţi pe amica ta?
– Da, o aştept, trebuie să vină din clipă în clipă.
– A ţinut puţin şedinţa asta.
– Poate mai bine, altfel făceam o migrenă. Noroc de Anton, de nu ar fi fost el, aş fi plecat cum am venit. Nu înţeleg ce a deranjat-o aşa de tare pe Simona. Halal psihoterapie mai face ea! De bine, de rău, cu Anton mai ai ceva de învăţat. Mai bine l-ar angaja pe el. Ar face-o şi fără bani, aşa cum îl percep.
– Cred că da. Dar şi Simona face voluntariat.
– Există oameni din ăştia?
– Există.
Oare de ce mă simt ocrotită de Pavel? De ce mi se pare că ştie tot, că poate tot? Ce fire magice se ţes între mine şi el, cum şi de când? Oare e numai închipuirea mea? Oare? Vorbim unul cu altul şi vocea lui mi se pare familiară, şi parcă nici un rău nu s-ar mai putea atinge de mine.
– Venim şi la anul?, întreb eu, care eramacum o săptămână atât de sigură că nu voi mai călca aici niciodată.
– Venim, zice el, de parcă ar fi o obligaţie, de parcă nu ne-am putea separa unul de altul.
– E o lună la mijloc până atunci. Nu ai auzit ce a zis Simona?
– Dar de ce aşa mult? Nu-i aşa, pot să mai sun la tine şi să mai vorbim.
– Un telefon nu strică niciodată. Sună-mă. Dacă nu răspunde nimeni înseamnă că am primit programarea de la spital.
– Da, da, operaţia de care spuneai, îmi amintesc.
Oare ce gândeşte despre mine? Oare mă place? Iar de mă place, e treaba lui, am atât de multe de dus, încât să mă îndrăgostesc, cum zicea el, e ultimul lucru ce mi-ar mai trebui. Iubirile mele trecute îmi ajung.

.